Războiul se învață din cărți, nu de la știri. Ce scriau Camil Petrescu, George Topârceanu și alții despre abatorul uman
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Credeți că acum 100 de ani a fost altfel? Nu prea. Veștile de pe front, chiar și când eram direct implicați în război, nu doar martori ca acum, erau pline de fum, ceață propagandistică, dezinformări. Au venit apoi scriitorii și ne-au spus, în mare, ce s-a întâmplat cu adevărat.
Cuprins:
Sigur, literatura vine mult după adevăr, nu are rol de informare directă. Dar e mare lucru când ne deschide ochii, fie și după ce evenimentele s-au petrecut. Așa e marea literatură de război, cea care nu mistifică, acea literatură fără chef de zorzoane, artisticăreli, literatura care are poftă de dezvăluire până la anihilare de sine.
Sigur, una dintre condiții era acum un secol-două, ca scriitorul să fi participat activ la astfel de evenimente.
În ziua de azi, cu profesionalizarea armatei, s-a închis o sursă directă de adevăr. Atunci, dacă erai un scriitor tânăr, aproape sigur ajungeai pe front. Acum, deși cu mijloace de transmisie infinit mai performante, controlul mesajului e și el ultra-eficient.
N-o s-o iau de la Stendhal și cum vedea el războiul sau de la paginile de tactică ale lui Tolstoi, o să încerc să reiau câteva din textele care mi s-au părut cele mai puternice în literatura română. Mai ales că, în timpul conflictului, așa cum vedem și azi cu Ucraina, tentația opiniei publice e să o facă pe „experta” strategică, să acuze de înaltă trădare pe oricine scrijelește interesul național (Amnesty International a spus că și ucrainienii au încălcat niște reguli de protecție a civililor și s-a declanșat un tsunami de acuzații de trădare până și asupra lor, deși analiza nici nu era nouă, nici cine știe cât de agresivă).
Oricât s-a schimbat tehnologia militară, niște lecții de bază rămân, învățate de scriitorii noștri, unii direct de pe front.
Nu gândi prea mult
Lecția lui Camil Petrescu („Ultima noapte...”) asta este. După părerea mea, paginile despre război sunt de zeci de ori mai valoroase decât orice altceva scris de Camil. Experiența directă redată gradual, angoasa, acea atenție care înregistrează imediatul în timp ce golește capul de orice alt gând, toate acestea sunt probabil valabile în orice război, nu doar în cel de acum un veac. Felul în care descrie această golire a creierilor în prima linie îl face pe Camil unul din marii martori europeni ai grozăviei războiului.
Mațe
Război înseamnă pântece zdrobit, cap spulberat etc. Poate unii dintre voi ați auzit de la bunici, străbunici aceste detalii, amestec de subiectiv cu amănunte pe care spaima le-a imprimat adânc în memoria unor familii. La L.F.Céline am întâlnit o astfel de forță, descrierea cărnii în suferință. Apropo, în aceste luni a fost publicat, la 60 de ani după moarte!, un roman inedit al lui Celine, „Guerre” („Război”), roman care acoperă chiar perioada în care a fost rănit pe front. Începutul e unul pe care îl simți în viscere – soldatul rănit în mai multe locuri, cu un țâuit în urechi care-i va rămâne pe veci, încercând să scape cu viață. ”Abatorul internațional”, cum numea Céline acel război, este în primul rând abator, iar noi suntem făcuți din carne și oase. Prima misiune a artistului e să le amintească oamenilor că aceste conflicte au drept unic rezultat sfâșierea cărnii.
Cum te mobilizezi la război?
Această violență pură, dură, singura care ar trebui să ne preocupe e vopsită cu patriotisme, interese naționale, internaționale etc. Un personaj al lui Petru Dumitriu (din „Cronică de familie”, unde sunt câteva episoade memorabile despre război) se întreabă la un moment dat de unde găsesc amărâții de pe front forța să reziste. Comparația lui e între băieți de bani gata care se tot fofilează de pe front, dar o ard patriotic, și țărani care nu au primit nimic de la acest stat, dar trebuie să se jertfească. Răspunsul e că soldatul dintr-o armată e de mult ori mai asuprit de ai lui decât chinuit de dușman. ”Soldatului trebuie să-i fie mai frică de ofițer decât de inamic”, cam asta e deviza. Stupizenia superiorului, sacrificarea dementă a soldaților pentru cele mai năstrușnice idei, asta apare în deplină măreție absurdă și la Camil Petrescu, și la Dumitriu.
Dezastrul de la Turtucaia
Topârceanu, prezent la dezastrul de la Turtucaia, își privea tovarășii de front și se întreba: „de unde să aibă ei, în sufletul lor întunecat şi amărât, lumina iubirii de ţară, care singură ar mai putea da un înţeles suferinţelor războiului şi dezlănţui avântul? Pentru care scop, priceput şi primit de ei cu dragă inimă, şi de la cine ar fi putut ei să înveţe uitarea de sine? Dar au încercat măcar acei cari au pus la cale acest război în incinta oraşelor să se coboare până la ei, să-i lămurească şi să-i întrebe?… Iar acum, întunecaţi şi amărâţi, trebuia să-şi dea viaţa pentru scumpa lor patrie”. Liderii care-și împing oamenii în război sunt după ani judecați drept eroi unificatori, mari vizionari sau mari nebuni. Se uită ”detaliile”: de obicei sute de mii, milioane de morți (cât a avut și România în cele două războaie mondiale).
Măreția literaturii este de a putea da cu tifla istoriei scrise pompos. Inclusiv dezastrul debutului în Primul Război al României, e altceva atunci când e descris de Topârceanu în memoriile lui de război.
La un moment dat avem o scenă în care câțiva soldați români rămân izolați, încep să se retragă, iar din spate încep să tragă ai lor într-o confuzie criminală și des întâlnită în războiul „pe bune”, nu ăla din odele fade de pe la depunerile de coroane.
„Ițic Ștrul” sau „Catastrofa”
„Ițic Ștrul, dezertor” ne predă o altă lecție importantă a războiului: pe front, se scapă de incomozi. Și Petru Dumitriu, și Rebreanu cu personajul său Ițic, spun de fapt aceeași poveste: pe front au fost de multe ori aruncați nu doar oameni neexperimentați, carne de tun, ci și oamenii incomozi ai vremii, cei care reprezentau pericol pentru ordinea socială. Povestea lui Ițic Ștrul este spusă magistral, nu aflăm nicio clipă motivul condamnării, Ițic fiind mai degrabă pătruns de ideea că trebuie să ajungă erou pe front. Și totuși e împins de sistem până la sinucidere.
„Pădurea spânzuraților” este cea mai citată carte de război din literatura noastră, dar nu se compară ca intensitate cu paranoia, injustiția și absurdul obținute de Rebreanu în „Ițic Ștrul” sau în „Catastrofa”. Este mult citată și prost citită „Pădurea spânzuraților”, după părerea mea fiind de neînțeles acest roman fără rama biografică, fără înțelegerea naturii relației dintre Liviu Rebreanu și fratele său mai tânăr, înrolat în armata austro-ungară, care aștepta o veste de la Liviu, un ajutor pentru a ajunge și el dincoace de Carpați. A așteptat un ajutor care n-a mai venit.
Cine privește războiul doar la știri, cine face toate ziua lecturi și interpretări „geopolitice” uită de această dimensiune pe care doar literatura și cinematografia au putut să le prindă în deplina lor oroare. Oroare alcătuită din absurd, viscere, frică.
Recunoști un mare text despre război doar atunci când vei găsi detalii despre efortul inuman al marșului, fugă, pândă, mizerie, apa din bocanci, frigul, foamea, cruzimea.
Apropo de cruzime, puține pagini găsim mai intense decât în niște pasaje tot din „Cronică de familie”, în care câțiva camarazi, altfel personaje pozitive în poveste, văd de la distanță o femeie și încep să o urmărească. Totul se întâmplă ca la vânătoare. Înainte lor ajunge alt grup de soldați. Fără să descrie restul întâmplării, Dumitriu ne prezintă una dintre dimensiunile asunse de imensă cruzime ale războiului: dezumanizare, viol, pândă, distrugere. Războiul se cunoaște mai mult din artă decât de la știri.
Foto: colaj, în centru Camil Petrescu - Muzeul Național al Literaturii Române - MNLR.ro
Angiocomi0022 08.08.2022, 09:52
Superb!
Vladov 11.08.2022, 12:16
O alta realitate a conflictelor intre popoare, dupa mine cea mai importanta. Probabil va ramane doar un strigat izolat in presa, acoperit de larma intensa din zilele astea a latrailor din toate partile conflictului din Ucraina. Mi-as dori foarte mult ca acest articol sa devina un curent de opinie, dar cine sa vrea asa ceva? Visez la ziua cand popoarele -RUS, UCRAINEAN, AMERICAN, CHINEZ, paneuropean, se vor ridica, ca la sfarsitul sec.18-inceputul secolului19 si vor striga conducerilor lor : GATA !!! INCETATI MACELARIREA POPOARELOR NOASTRE PE ALTARUL INTERESELOR VOASTRE DE GRUP!!! Altfel va desfiintam si vom alege alte conduceri, care sa lucreze spre binele popoarelor.