Opinie de
Mirela Petre
Toate articolele autorului

TEATRU: “Itinerarii”, regia Eugen Jebeleanu, Arcub

Noi, multilingv

Afișul spectacolului. Foto: Adi Bulboacă

Unul dintre cele mai bune spectacole, în top 5 cu siguranță, pe care le-am văzut anul ăsta e “Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba”.

Jucat pe scena centrului cultural Arcub, e coproducție Arcub (Primăria Capitalei) și Compagnie des Ogres (companie de teatru fondată de dramaturgul Yann Verburgh și regizorul și dramaturgul Eugen Jebeleanu). Finanțat prin programul Sezonul România-Franța 2019 (o colaborare între guverne și companii din cele două țări pentru a susține și promova cultura), e un spectacol cu doar câteva reprezentații. Una viitoare de care știm cu precizie va fi în cadrul Festivalului Național de Teatru, care va avea loc între 18 și 27 octombrie în București. 

Vreau să subliniez că unul dintre cele mai bune spectacole de anul ăsta e produs și din fonduri publice și asta e foarte bine. Mă bucură foarte mult că spectacolele din bani publici nu înseamnă obligatoriu calitate proastă, în ideea “să facem ceva să fie făcut, numai să luăm banii”, cum s-a mai văzut.

Cu regie de Eugen Jebeleanu și text de Yann Verburgh, e un spectacol multicultural vorbit în vreo cinci limbi. Trei actori români, trei actori francezi. Textul e inspirat din biografiile fiecărui actor, în urma unor ateliere de improvizație. Chiar dacă ficționalizată, actorii ajung să-și spună pe scenă propria poveste. 

imagine din “Itinerarii. Într-o zi, lumea de va schimba”. Foto: Adi Bulboacă

Într-o ramă generală a unei fabule cu o familie de pinguini care emigrează din Țara Ghețurilor, că-i prea coruptă, personajele-actori primesc, rând pe rând, rolul principal pentru a-și spune povestea cap-coadă. Asta-l face un pic lung (două ore și jumătate), dar chiar merită.

Sunt multe straturi de parcurs la fiecare actor: de la problemele tuturor, ca societate, la cele individuale. Ilinca Manolache e nihilistă și nu mai găsește sens în nimic (inclusiv în ceea ce face pe scenă), Nicolas Cațianis e bărbatul de care lumea face mișto că nu corespunde idealului de masculinitate, Radouan Leflahi are o identitate respinsă și de oamenii din Maroc, unde s-a născut, și de cei din Franța, unde a crescut, Ioana Bugarin e actrița tânără și frumoasă pe care bărbații o pun să se dezbrace pe scenă, dar pe care unul nu ar sta să o asculte să vadă ce are de spus, Clémence Laboureau se luptă cu moștenirea naturală obligatorie a unui tată care a părăsit-o în copilărie, Claire Puygrenier încearcă să se împace cu rușinea de a-și fi părăsit familia de fermieri ca să se facă intelectuală. Sigur, mai sunt mult mai multe nuanțe la fiecare.

Dincolo de rușine, care-i comună fiecăruia, în diverse nuanțe, firul care mai leagă toate poveștile e familia, cu toate acele lucruri care ne leagă unii de alții, uneori împotriva voinței noastre, și pe care, alteori, le sărbătorim ca pe niște icoane făcătoare de minuni. Ce face spectacolul foarte bine e să pună întrebări incomode în brațele spectatorilor și să-i lase să-și caute singuri propriile răspunsuri și justificări.

CARTE: “Mica mea inimă de om singuratic”, Vlad Drăgoi, Editura Polirom

Thrillerul românesc bine scris

Coperta “Mica mea inimă de om singuratic”

Câte cărți românești din categoria thriller ați citit? Genul care nu vă lasă s-o lăsați din mână. “Mica mea inimă de om singuratic” e una dintre ele. E romanul cu care Vlad Drăgoi, 32 de ani, din Codlea, debutează în proză pură. A mai scris trei volume de poezie și un roem (roman-poem). 

E un roman care se întâmplă cel mai mult în capul naratorului. Scurtă paranteză, mă tot întreb dacă literatura românească contemporană o să depășească vreodată practica naratorului-protagonist, adică romanele scrise la persoana întâi, și dacă etapa asta e un fel de terapie post-comunism prin care încercăm să ne înțelegem mai bine traumele și pe noi.

Revenind la “Mica mea inimă de om singuratic”. E scris ca un flux needitat de gânduri, o reproducere a felului dezorganizat în care ne funcționează mințile tuturor. Asta înseamnă, pe de o parte, că frazele uneori foarte lungi (o pagină-două) îi pot pierde pe unii, dar, pe de altă parte, că-ți declanșează empatia la un nivel foarte intens. De plictisit nu ai cum să te plictisești, că e construit foarte inteligent cu suspans și păstrează o grămadă de mistere pe care le dezvăluie abia la final.

Cred că m-a cucerit iremediabil cu atenția la lumea contemporană – cum vorbim, cum gândim, cum ne purtăm -, pe care-o critică foarte subtil și cu mult umor punându-și personajul să vorbească cu multe “cumva” și “cu drag”, dându-i personajului principal un sentiment de egoism de tipul “buricul pământului”, de parcă se simte îndreptățit să primească tot ce e cel mai bun, să fie tratat ca un important individ, asta manifestându-se și benign, doar ca gânduri, când te deranjează un vecin de tramvai, dar și malign, când devine, de exemplu, rasism.

Și tehnic mi-a plăcut foarte mult: începutul și sfârșitul sunt foarte puternice, capitolele sunt tăiate bine, exact unde trebuie ca să te lase cu cârligul prins, și e și dinamic – nu doar de la salturile în timp, dar și de la acțiunea în sine. Se întâmplă multe lucruri, apoi acțiunea pornește pe drum cu mașina și devine un fel de road movie, ca atmosferă. Apropo de filme, are și multe referințe cinefile. 

Cartea costă 28 de lei la Polirom

PODCAST: “Anthropocene Reviewed”, wnycstudios.org

Povești despre ciudățeniile noastre

Afiș “Anthropocene Reviewed”

Din seria podcasturilor altfel, cu povești, nu interviuri cu oameni faimoși, vă propun “Anthropocene Reviewed”. 

Podcastul e scris și produs de scriitorul american John Green, pe care-l știți, poate, cu romanele “Sub aceeași stea” sau “Un șir infinit de țestoase”, traduse, la noi, de Editura Trei. Ascultând episod după episod, am avut senzația pe care-o aveam și citindu-i cărțile: vocea blândă care-mi spune povești care mă emoționează și-mi deschid mintea și inima.  

În fiecare episod, John Green vorbește despre obiecte, obiceiuri sau concepte ale lumii contemporane. Le analizează punctele forte și punctele slabe și, la final, le dă o notă de la 1 la 5, exact așa cum am ajuns să dăm review-uri la orice, inclusiv altor oameni (stelele pentru șoferi în aplicațiile de ridesharing). Vorbind despre lucrurile astea, John analizează, de fapt, ce ne face oameni și ciudățeniile din care ne-am construit lumea și pe noi înșine.

Episodul meu preferat de până acum e cel despre Cometa Halley și holeră. Povestea primei, care-i, de fapt, mai mult despre viețile noastre efemere și sensul pe care putem noi să i-l dăm, m-a emoționat, în timp ce a doua, despre cum unele boli devin importante și se lucrează la eradicarea lor abia atunci când populația bogată a lumii devine afectată de ea, m-a întristat. Să nu ratați episoadele despre șoptit și vreme sau pizza hawaiiană (cu ananas) și meningită virală.

EXPOZIȚIE: “Victor Brauner. Victor-Victorios”, Galeria Dada, București

Grafică de suprarealist

Prima pagină dintr-un număr al ziarului Néon

S-a deschis o galerie nouă în oraș: Galeria Dada, pe strada Toamnei nr. 10. Prima expoziție îi e dedicată lui Victor Brauner, artist suprarealist româno-francez care-a trăit în prima jumătate a anilor 1900. Expoziția e deschisă până pe 11 august, de marți până duminică, între 14.00 și 20.00. Intrarea e liberă.

Câteva trivia despre Victor Brauner: a făcut școala și la Viena, dar și la Brăila, a învățat să facă fotografii de la Brâncuși, a fost introdus în cercul suprarealiștilor mari de Yves Tanguy (ceea ce-mi amintește că erau vremuri când ajungeai cineva doar dacă cunoșteai pe cine trebuie, indiferent de cât de bun erai), a fost vecin cu sculptorul Giacometti și a fost membru al Partidului Comunist Român pentru o scurtă perioadă, prin 1935.

Expoziția de grafică semnată de Brauner e construită din lucrări originale – litografii, desene în creion, gravuri -, cărți pe care le-a ilustrat (pentru Gellu Naum, de exemplu), ziare și reviste la care a contribuit cu ilustrații și idei, afișe, plus o mandolină decorată cu desenele lui. Lucrul nou pe care l-am aflat mergând la expoziție și partea mea preferată e ziarul Néon, acronim de la Nêtre rien Etre tout Ouvrir lêtre N. Făcută în studioul lui Brauner, era o muncă de echipă la care contribuiau mulți suprarealiști. Grafica ziarului și tehnicile folosite sunt de-a dreptul fascinante: scris de mână lângă scris de mașină, elemente care se continuă de pe o pagină pe cealaltă (în numărul 2 al ziarului, au făcut un șarpe care trece, circular, în jurul ziarului, de la o pagină la alta), elemente jucăușe cum e o siluetă reprodusă manual în forma textului – îngroșat de-o parte și subțiat, de cealaltă. O forță a minții care m-a bucurat foarte tare.

Când mergeți la expoziție, să-i cereți ghidului să vă facă un tur, o să înțelegeți mai bine ce vedeți, că nu există cartoline explicative. 

Citeşte şi:

Recomandările culturale ale săptămânii. De la o expoziție caritabilă la spectacolul unui teatru contestat

În 2005 mergea la "Din Dragoste", după ce își înșelase soțul cu 2 bărbați. Uluitor ce s-a aflat acum, după 14 ani VIDEO
GSP.RO

În 2005 mergea la "Din Dragoste", după ce își înșelase soțul cu 2 bărbați. Uluitor ce s-a aflat acum, după 14 ani VIDEO