Să tragem linie și să vedem ce-am făcut din justiție. Ridicolul caz Danileț - CSM - TikTok
Urmărește Libertatea in Google Discover
În urmă cu aproape 20 de ani începea o mare reformă a justiției în România. În mare, decizia a fost următoarea: îi umplem de bani și drepturi, ei nu mai fură și ne oferă justiție în schimb. A ieșit? Ultimul scandal cu judecătorul Danileț pedepsit pentru postări pe TikTok ne spune că justiția o arde cam mult în irelevanță.
Și pe vremea lui Cuza, când au avut primele reforme reale în justiție, lucrurile nu au mers deloc ca unse. S-au mărit banii și privilegiile pentru procurori și judecători. Dar mulți ani au fost păstrate metode feudale de investigare și „rezolvare” a cazurilor. Pe scurt, dacă erau țărani sau cetățeni mai puțin relevanți, se apela în continuare la tortură (că doar țăranii rezistă), la rezolvarea cazului în funcție de avere etc.
Nu a fost foarte diferit în mileniul III. Cele mai grave cazuri de indiferență au fost înșirate ani de zile de Libertatea, cel mai șocant-recurent scenariu sunând cam așa: copii violați bănuiți de instanță, de poliție sau de procuror că au discernământ și că, deh, așa e lumea de jos săracă, plină de tabuuri sexuale încălcate.
Aici nu au fost neapărat cazuri de corupere a instanțelor. Ci este disprețul unor oameni cu un statut social și economic foarte bun pentru „prostime”. Ce a transmis justiția română a fost că există dreptate de la o anumită avere în sus, când ai bani de avocat, în rest avem o rezervație unde zburdă interlopii, loverboy-ii și toată fauna. Acolo nu e nevoie de justiție, oricum sunt sălbatici.
Așa că, dacă ar fi să facem un prim bilanț, începutul umflării averilor angajaților din justiție nu a funcționat decât extrem de parțial - au fost totuși niște condamnări de oameni influenți, puternici care nu puteau fi agățați de oameni fără protecție. Însă a fost uitat poporul. Zone întregi din țară sunt adevărate pungi de puroi care se sparg periodic, unde vedem lanțul de la poliție până la judecător dând din umeri în fața unor rețele globale de trafic de carne vie care pornesc prin Caracal sau Călărași.
Lupta cu marea corupție
Lupta cu marii corupți ai anilor '90-2000 a fost și ea compromisă de o luptă a oportunismului în perioada Băsescu-Iohannis. Au apărut supra-justițiarii, specie de investigatori cu ungere directă din SRI, care mai mult au stricat decât au făcut. Pentru că și infractorii au drepturi. Drepturile au fost făcute praf de următoarea filozofie: sunt prea puternici, trebuie să-i prindem ca în filme, cu chestii para-legale, cu protocoale secrete, cu înregistrări livrate într-un anumit fel de servicii.
În căutarea democrației și justiției, le-am făcut praf pe amândouă, pentru că nu am știut să ne prindem abuzatorii cum trebuie. Ca și cum un Ghiță sau o Udrea s-ar fi ascuns vreo clipă: numai dacă nu vrei nu le faci ăstora dosare beton, în perioada lor de glorie ajungând cu tupeul atât de sus, încât mai aveau puțin și-și puneau șpaga direct pe mesele din studiourile TV.
De ce așa, de ce dosare „slăbuțe”? Nu i-am întrebat niciodată pe bune de bani, de averi. A fost o luptă meschină, de ciupeală, de amenințare și șantaj. Distrugătoare cu adevărat ar fi fost o colaborare cu ANAF și un atac dat la averi nejustificate. Și punct.
Pe când așa am prins mai mult plevușcă, cei câțiva mari granguri care au fost închiși au fost prinși ba umflând baloane la tombole inexistente (Dragnea), ba vorbind cu cine știe ce urmărit, însă multe dosare au fost folosite la înșirat nume de miniștri și la instrumentat cazuri de presă, nu de tribunal.
O altă chestiune gravă, nechestionată de nimeni serios, a fost mutarea justiției economice în altă zonă decât a justiției clasice. Au fost lăsate să zburde prin abuz bănci, companii mari, iar judecători luminați (avem și din ăștia, da!) au făcut dreptate în liniște, mai curând, pentru că revoluționarii justiției aveau alte prostioare pe agendă.
Practic abuzul privat, corupția din mediul corporatist cu toate formele ei nu au atras atenția nici procurorilor, nici poliției, nici unei bune părți din presă. Dar despre asta se pot scrie romane și doctorate: cum poți să furi, să abuzezi angajați, să-i lași fără pensii și taxe neplătite, cum să furi de la consumatori, cum să ascunzi clauze etc. și apoi să mai faci lobby să nu pățești nimic. Pe scurt e ca în povestea doamnei Kovesi, care în timpul unei mari investigații a anunțat oficial: în „dosarul Microsoft”, Microsoft n-are nicio vină (deși în multe alte țări, în SUA inclusiv, compania era acuzată direct de aceleași practici).
Oportunismul
Un oportunism mediatico-justițiar a răbufnit în ambele tabere. O tabără de „reformatori”, cu judecători și procurori repetând că sunt abuzați de „politic”, în aplauzele raportorilor europeni care au tot timpul nevoie de pietre de moară agățate de gâtul politicii locale de prin UE.
Argumentul este absolut ridicol și este unul la care Cristian Danileț a fost campion: politicul cel jegos mânjește justiția curată. De fapt, dacă tragem linie și adunăm, politicul și justiția au produs în egală măsură mostre de corupție și oportunism scârbos. Niciunii nu sunt mai breji. Nu există eroi, există doar control încrucișat, o balanță a puterilor.
Cealaltă tabără a fost una „avocățească”. Oamenii cu bani și cu dosare și-au folosit influența mediatică pentru a inventa noi vedete ale micului ecran: avocații luptători cu abuzurile. Abuzuri erau, dar când lupți cu SRI și cu tabăra DNA doar ca să-ți scoți un client dubios din pârnaie nu mai e dezbatere democratică.
Din lupta fără scrupule a celor două tabere din când în când au mai ieșit și dosare ok, și denunțuri bune ale unui sistem profund afectat de interferențe nedemocratice (SRI, camarile politice) în justiție. Dar a ieșit și multă bumbăceală irelevantă, obsesii care au dus la polarizarea spațiului public pe chestiuni fără sens.
Oricum o imensă majoritate suntem pentru o justiție corectă. Simplul fapt că oamenii n-au zis nici pâs și au acceptat din taxele lor niște pensii și salarii uriașe ar fi trebuit să le închidă pliscul analiștilor care vedeau peste tot „popor corupt și știrb”. Dar nu, am pierdut ani cu scandaluri inutile și cu lupte de culise sângeroase din care, de fapt, marele public nu avea de unde să înțeleagă ceva.
Cristian Danileț nu e decât un pion dintr-o astfel de tabără, din prima tabără inițiată de mitologia Kovesi-Macovei. Un pion oportunist, mereu cu o intervenție care să susțină „acea parte a poveștii”, preferată de o zonă de dreapta, „anticomunistă”, pro-Băsescu. Danileț nu a fost niciodată tulburat nici de intervențiile SRI, nici de nimic care i-ar fi putut știrbi raționamentul de „luptător”. Și i-a mers, a ajuns un judecător-vedetă amestecând clișee cu europenism sfătos și denunțarea „politicului”. Danileț e un caz de oportunism mediatic provenit din justiție și nu e singurul. Justiția a produs „influenceri” pe bandă rulantă.
TikTok nu e viață privată
CSM l-a pedepsit pentru niște postări ridicole pe TikTok. Danileț este o sursă inepuizabilă de comic involuntar pe rețele. Au sărit oameni sensibili să remarce că totuși, chiar și penibilul Danileț nu poate suferi la locul de muncă din cauza TikTok-ului. Și, da, e penibil că răfuielile din interiorul CSM au ajuns la acest grad de ridicol. Mai ales că, dacă voiau să-l sancționeze dur pe Danileț, aveau multe alte ocazii serioase.
Dar chiar și aici, Danileț iar face contorsiuni cu legea în mână atunci când spune că tunsul ierbii și exercițiile în piscină sunt „viață privată”. Domnule judecător, bine ați venit în lumea reală. În mediul privat se concediază oameni pentru postări pe FB sau TT sau Insta de ani de zile. Aceste rețele nu sunt viață privată, sunt viață publică și conform unor hotărâri deja istorice ale justiției din România. Sunt instituții care vânează discursuri inadecvate și îi dau în judecată pe posesorii paginii. Deci e ridicolă apărarea cu „viața privată”, găsiți altceva.
Un singur lucru e esențial totuși în clipulețele alea. Viața cotidiană a lui Danileț. Au ajuns unii judecători și procurori la un life-style de Kardashian. Ridicolul tabloid trebuie oprit cumva, că în curând o să posteze cum aruncă bani ca Sile Cămătaru.
În ridicolul lor, CSM au atins un punct sensibil. Le-au transmis, practic, colegilor, prin sancționarea lui Danileț: „bă, avem bani, avem statut, dar măcar să nu ne facem de râs, să nu ne tabloidizăm statutul, că începe poporul să se prindă că singurele revoluții notabile din justiție au fost piscina și gardul viu”.
