Concretizarea unui vis secular. Va reuși noua catedrală patriarhală să le redea românilor sentimentul unui destin comun?

E de notorietate faptul că actualul Întâistătător al BOR, PF Patriarh Daniel (care și-a sărbătorit recent „majoratul” în respectiva demnitate) a făcut din finalizarea catedralei naționale principalul său obiectiv. Putem fi siguri că lucrările ar mai fi trenat ani (dacă nu decenii) fără tenacitatea Patriarhului Daniel, pentru că suntem în țara meșterului Manole, nu? O țară marcată, cum spunea cândva Mircea Martin, de „complexul începutului continuu”. Un teritoriu unde „zidul neisprăvit ” e mai curând norma, decât excepția. 

Nu trebuie să căutăm neapărat vinovați, într-o țară în care bunii noștri regi și-au dorit fervent catedrala națională, numai că finanțele precare, criza economică, războiul mondial și apoi dictatura comunistă au zădărnicit o asemenea (legitimă) aspirație. 

Desigur că, dacă s-ar fi putut încheia prin anii 1930, fructificând talentul arhitecților de elită care au formalizat stilul neo-românesc, biserica paradigmatică a României Mari ar fi fost de mult un reper al Europei Centrale și de Est (și e aproape cert că nici măcar Dej sau Ceaușescu n-ar fi avut curajul să o demoleze, spre deosebire de Stalin, care a dinamitat în aceiași ani 1930 catedrala Mântuitorului din Moscova, reconstruită de Putin). Nici comuniștii bulgari nu au îndrăznit să demoleze catedrala neobizantină Alexandr Nevski din Sofia, ridicată între 1904 și 1912, după planurile arhitectului rus Pomeranțev. Iată că vecinii noștri din sudul Dunării ne-au luat-o înainte cu un veac… 

Recomandări

Victor Ponta a primit în instanță, ca despăgubiri, o sumă de zece ori mai mică decât cerea pentru achitarea din Dosarul Turceni-Rovinari. Cu cine va „împărți” banii fostul premier

Trecută printr-o gestație postcomunistă dificilă, expusă mai multor schimbări de amplasament și după anularea primului concurs de proiecte, câștigat de profesorul Augustin Ioan, catedrala națională a luat în final forma dorită de un colectiv de proiectare condus de băcăuanul Constantin Amâiei (care practică, înțeleg, și avocatura). 

Ea se va profila, într-un stil sui generis, greu de încadrat morfologic, alături de cel mai costisitor și tragic „reprezentativ” edificiu din perioada dictaturii marxist-leniniste, uriaș-zdrobitoarea Casă (ceaușistă) a Poporului, convertită, așa cum știm, în sediu al Parlamentului național. 

Încheind grandios cronologia milenară a construcției de catedrale europene, catedrala națională de la București revine așadar și la vechea îngemănare spațială și simbolică dintre sediul central al puterii seculare și acela al puterii spirituale, deși teologia politică a „simfoniei” bizantine dintre Imperiu & Sacerdoțiu (emblematic reprezentată prin vulturul bicefal) a fost de mult abolită de principiul modern și democratic al statului laic, aconfesional. 

Se spune că noua catedrală va fi cea mai mare biserică ortodoxă din lume. Va avea și cel mai mare clopot din lume (față de care „le gros Bourdon” de la Notre Dame din Paris va părea un clopoțel de judecător). Datele încărcate pe site-ul oficial al Patriarhiei sunt impresionante: 120 m înălțime, suprafața utilă: 36.897 de metri pătrați, 17.800 mp de pictură în mozaic, capacitate interioară de 5.000 persoane. Edificiul principal va fi flancat de complexul unor clădiri anexe, precum Casa „Sfântul Apostol Ioan” (destinată Sfântului Sinod al BOR), dar și cele patru porticuri, menite să ancoreze colonada care delimitează esplanada catedralei, inspirată de colonada lui Bernini din fața bazilicii Sfântul Petru din Roma. 

Totul a costat 270 de milioane de euro, din care 90% au fost asigurate de guvernele ultimilor 15 ani, care au validat astfel cultul eroilor (prin jerfta cărora s-a realizat România Mare, la 1918) deodată cu dreptul BOR (larg majoritară) de a-și desfășura vocația într-un edificiu „central” deopotrivă tradițional și demn de cel mai ambițios viitor. 

Cât este de acordată noua catedrală cu moștenirea sofianică a arhitecturii sacre bizantine (și apoi brâncovenești sau neo-românești) rămâne o chestiune deschisă, însă amploarea epifanică a „câmpiilor” de mozaic aurit unde se desfășoară (tricolor!) programul iconografic executat de echipa lui Daniel Codrescu trezește o unanimă admirație. 

Nici mozaicurile semiariene de la Ravenna, cele ale bazilicii normande din Montreale, lângă Palermo, sau chiar acelea (arhetipale) din Aghia Sophia, iarăși prefăcută în moschee pe malul neo-otomanist al Bosforului, nu par să rivalizeze (cel puțin cantitativ) cu această împlinire artistică voit copleșitoare. 

Din păcate, momentul istoric al sfințirii noii catedrale patriarhale „pică” într-un context regional, geopolitic, economico-financiar și social deosebit de tensionat: la granița noastră răsăriteană se consumă, de aproape patru ani, un război inter-ortodox pe cât de absurd și nelegiuit, pe atât de distrugător și sângeros. 

Stabilitatea democrațiiilor euro-americane este subminată dinăuntru de războiul cultural dintre progresiști și conservatori și, din afară, de revizionismul agresiv al unor regimuri dictatoriale dornice să reîmpartă planeta în sfere de influență etanșe. Societatea românească este divizată între un electorat „suveranist” (care face din erezia filetistă un argument antioccidental, cu rezonanțe putiniste) și o clasă de mijloc liberală, supusă unor noi biruri, în absența (cel puțin deocamdată) a reformelor pe care statul ar trebui să și le aplice lui însuși, pentru a evita falimentul. 

Se vor putea reculege și împăca aceste două ipostaze ale României contemporane sub bolțile materne ale noii catedrale patriarhale? Să sperăm că da, spre mai marea slavă a lui Dumnezeu… 

Foto: Hepta

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE