Parada dictatorilor în țara prafului de pușcă. Note despre recenta demonstrație de forță a clubului anti-occidental
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Pe 3 septembrie 2025, Republica Populară Chineză a organizat la Beijing, în imensa piață Tienanmen, o reuniune de dictatori cu precădere asiatici, pentru a celebra 80 de ani de la încheierea celui de-al Doilea război mondial. Spre deosebire de pașnicele Olimpiade organizate în 2008 și 2022, ceremonia paradei militare organizate acum a transmis lumii un mesaj revizionist: China este liderul Asiei și al Sudului Global în procesul de afirmare a unei noi ordini “multipolare” menite să suprime hegemonia Statelor Unite. Sau măcar să-i scoată pe americani din Asia-Pacific, inclusiv prin surclasarea partenerilor zonali (Japonia și Coreea de Sud).
Să recunoaștem: imperiul galben are simțul înscenărilor propagandistice fără cusur. Populația e convocată disciplinat, pentru ovații atent programate, trupele aliniate milimetric mărșăluiesc în pas de gâscă și răcnesc la unison sloganuri patriotice, iar reuniunile în plen și banchetele oficiale se desfășoară în spații gigantice, unde oaspeții – abia coborâți din limuzine negre, copiate după legendarul Mercedes Maybach - se simt copleșiți și încântați.
Am fost de mai multe ori în China și am văzut cu ochii mei că economia lor supraturată nu mai funcționează cu motorină ideologică marxist-leninistă și maoistă. După reformele lui Deng Xiao Ping și deschiderea majoră spre investitori occidentali, după decenii de transpunere fără drepturi intelectuale a mii de brevete industriale și mai ales după căderea URSS, noua „nouă Chină” rămâne cu partidul-stat, dar a trecut pe un algoritm naționalist, revanșard și neo-confucianist.
Confucius e filosoful tutelar al ordinii ierarhice imuabile, al respectului sacru pentru strămoși și al păcii sociale care reflectă armonia celestă a imperiului nepieritor. Sărăcia lucie din epoca „marelui salt înainte” și nebunia fanatică a gărzilor roșii din timpul Revoluției culturale au fost înlocuite prin uriașa mașinărie fantasmatică a unei Chine omogene și suverane, care nu se limitează la o revanșă economică asupra foștilor colonizatori occidentali, ci lucrează – inclusiv strategic – pentru o planetă sinocentrică.
Să vedem însă cine pune umărul la acest proiect, mai exact ce lideri au participat la celebrările triumfale de la Beijing. Din cele 193 de state ONU, au fost prezenți cam 25 de lideri naționali: dictatorul Vladimir Putin și aliatul său nord-coreean, Kim Jong-Un, au figurat ca oaspeți de onoare, flancându-l pe Xi Jinping.
Lor li s-au adăugat șefii de stat sau de guvern din India, Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Cambodgia, Cuba, Vietnam, Indonezia, Iran, Kazahstan, Kirghistan, Laos, Malaezia, Mongolia, Myanmar, Nepal, Pakistan, Congo, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan, Zimbabwe și Maldive. Singurii europeni prezenți au fost președintele Serbiei, Vucici, și primul ministru slovac, Robert Fico. Al treilea amic est-european al lui Putin, Viktor Orban, a lipsit. Și pentru că orice cap suplimentar e binevenit, și-au făcut loc în destul de răsfirata poză de familie autocrată și doi foști premieri PSD, Adrian Năstase și Viorica Dăncilă. Pe scurt, a fost o trilaterală China-URSS-Mișcarea nealiniată.
N-aș vrea să fiu rău înțeles. Evoluția Chinei e considerabilă și pe alocuri uluitoare, inclusiv în domenii de vârf, precum energia și dezvoltarea Inteligenței Artificiale. PIB-ul ei e aproape egal cu cel al Uniunii Europene. China actuală nu a început încă niciun război de agresiune, deși adoptă un ton tot mai agresiv față de Taiwan. Poporul chinez duce o viață net ameliorată și poate călători în străinătate.
Persecutarea uigurilor musulmani sau controlul strict asupra Tibetului sunt regretabile, dar relația UE-China, ca și relația SUA-China fac obiectiv parte din osatura unei comunități internaționale relativ stabile. Orice om educat din Occidentul euro-american va găsi destule motive de admirație față de multimilenara civilizație a „imperiului de mijloc” (neuitând că, prin această metaforă, elita chineză a desemnat mereu centralitatea, deci superioritatea propriei culturi).
Pe lângă problemele structurale interne ale Chinei – pe care nu am loc să le detaliez aici și care sunt foarte abil camuflate – rămâne totuși îngrijorarea legată de faptul că înarmarea Chinei continuă (cu dependență zero față de tehnologiile militare occidentale) și acela că rivalitatea ei strategică față de Statele Unite riscă să lase UE într-o echivocă poziție ingrată.
Desigur că trebuie să menajăm relația bilaterală București-Beijing, deși memoria comunei disidențe anti-sovietice din anii comunismului a dispărut aproape complet din mintea unei noi elite conducătoare chineze adesea școlite în Ivy League, așa cum avem interesul de a modela această relație în deplină sincronizare cu politica Uniunii Europene.
Pe de altă parte, simplul fapt că Xi Jingping, ales pe viață ca lider al unui sistem piramidal autoritar, își asumă pe față alianța cu Federația Rusă și nucleara dictatură din Coreea de Nord trebuie să ne risipească orice iluzii. În continuarea secolului 21, cele două lumi – cea a dictaturilor naționalist-revizioniste și cea a democrațiilor liberale – sunt două săbii din ce în ce mai ascuțite, care nu au cum să încapă în aceeași teacă.
