Turcia merge pe mâna Rusiei. Ce va face NATO

Pentru prima dată de când a devenit membră NATO, în 1952, Turcia renunță la achiziția de echipamente militare strategice agreate integral cu Alianța Nord-Atlantică și acceptă o ofertă de înarmare din partea Rusiei, care ignoră cel mai important aspect al cooperării militare cu NATO: “interoperabilitatea”, capacitatea de a acționa într-un sistem integrat, înalt secretizat, cu o compatibilizare de 100%, între arme, echipamente, misiuni și acțiuni comune.

Practic, Turcia iese de bunăvoie de pe piața internă de armament NATO și se lansează într-o aventură securitară cu rușii, care le-au promis turcilor că le dau și rachete, dar și planurile de producție ale acestora, printr-un transfer tehnologic integral.

Tentația de a-și construi singur propriile arme, acasă la el, nu l-a părăsit niciodată pe președintele Recep Tayyip Erdogan, care consideră că țara sa are nevoie de rachetele rusești, pentru a fi mai “autonomă militar”.

O asemenea logică paradoxală va deveni curând o problemă în cadrul NATO, dacă nu va fi gestionată cu prudență și echilibru.

Oferta rusească i-a luat nu numai ochii lui Erdogan, dar și logica militară

Considerentele naționaliste ale liderului de la Ankara pleacă de la neîncrederea din ce în ce mai mare a acestuia în parteneriatele vestice.

Recomandări

Ștefan Mandachi regretă că l-a susținut, l-a promovat pe TikTok și l-a votat pe Călin Georgescu: „Nu am verificat” | VIDEO

Reacția negativă vehementă a statelor occidentale, cu prilejul încă neelucidatei, pretinsei tentative de “lovitură de stat”, reclamată de Erdogan pe 15 iulie 2016, precum și poziția fermă a Statelor Unite ale Americii de a nu-l extrăda pe clericul musulman turc Fethullah Gülen – considerat de Ankara drept liderul politic al loviturii de stat – l-au făcut pe președintele turc să basculeze treptat, migrând spre o colaborare mai strânsă cu Rusia și îndepărtându-se de aliații din Occident.

Ultima dovadă a jocului la două capete al președintelui Erdogan este renunțarea Turciei la programul de înzestrare cu avioane F-35, program aflat în plină producție. Livrarea celor 30 de avioane F-35, destinate escadrilei militare a Turciei – primele patru aeronave se află în teste finale la Baza Aeriană Luke Air Force din Arizona – a fost întreruptă.

Realocarea contractelor pentru avioanele F-35, cele mai performante aeronave militare din istorie, va deschide competiția țărilor doritoare să achiziționeze vârful tehnologiei aviatice americane: Canada, Finlanda, Elveția, Spania sau chiar Polonia.

Un sistem defensiv încă netestat în caz real de război, vândut ca armă ultramodernă imbatabilă

Problema creată de opțiunea Turciei pentru sistemul defensiv S-400, în locul sistemului NATO oferit de rachetele balistice ”Patriot” – considerat de Ankara drept mult prea scump –  nu se rezumă la aspectul financiar, de altfel extrem de important și el.

Recomandări

Proteste în marile orașe ale țării, împotriva lui Călin Georgescu: „Tinerii vă strigă în cor, nu votați un dictator”| VIDEO

Oferta rusească este una cu bătaie lungă și urmărește obiectivul constant al Federației Ruse, acela de a submina, prin orice mijloace, coeziunea NATO.

Ankara este interesată de sprijinul Moscovei, pentru a lupta împotriva rebelilor kurzi, răspândiți de-a lungul frontierei cu Siria.

Un sistem aer-sol, precum S-400, ar preveni atacuri răzlețe ale separatiștilor, dar nu ar face față unui atac inamic masiv.

Experți militari independenți, citați într-o analiză a agenției Stratfor, relevă vulnerabilități majore ale produsului militar rusesc. Proiectat să lovească o țintă aflată la 400 de kilometri distanță și să urce până la altitudinea de 30 de kilometri, sistemul defensiv S-400 este doar o parte a unui sistem larg și integrat de apărare aeriană.

Rachetele cu o rază medie și lungă de acțiune pot distruge bombardiere strategice, rachete balistice și de croazieră, dar nu pot face față unui război general, ci doar unei invazii la scară mică. Dar un atac masiv cu rachete ar destabiliza grav sistemul S-400.

Recomandări

Călin Georgescu reacționează la valul de proteste declanșate împotriva lui: „Sunt tată de băieţi, am trei băieţi, suntem o familie puternică, unită” | VIDEO

Aceste lucruri nu i-au fost spuse lui Recep Tayyip Erdogan și nici faptul că, prin achiziția de armament rusesc, Turcia pare să renunțe de bunăvoie la conceptul de apărare integrată (”defense capability”) oferit de NATO.

Un alt element diferențiator, care reprezintă forța și eficiența alianței militare occidentale, este principiul ”commonly funded capabilities”, prin care procedurile, planurile militare, acțiunile, misiunile, codurile, manualele de utilizare a echipamentului și armamentului NATO sunt integrate într-o bază comună operațională.

Odată cu renunțarea la programul de înzestrare cu F-35, Turcia riscă să fie scoasă din baza operațională aliată, din rațiuni de incompatibilitate și de securitate în interiorul Alianței. Practic, turcii par a renunța la apărarea comună, la umbrela de securitate completă, oferită de cea mai puternică alianță militară de pe glob.  

Este bine de știut că, în cadrul NATO, fiecare stat aliat își poate alege singur echipamentul militar dorit, cu condiția ca acest echipament să fie capabil să opereze împreună cu al altor state membre. Un presupus monopol al SUA sau al NATO în achiziția de armament este exclus.

Până în prezent, nici un stat NATO nu operează un sistem S-400 de fabricație rusească, iar organizația nu a fost notificată că vreunul dintre statele membre ar fi achiziționat un astfel de model de apărare aeriană.

România la Marea Neagră, un partener NATO care nu poate prelua rolul Turciei

Importanța Turciei în NATO este foarte mare, deoarece acoperă zone strategice vitale pentru securitatea internațională, precum Marea Neagră, zona Caucazului și a Orientului Mijlociu. Rolul Turciei la Marea Neagră nu poate fi înlocuit de nici o țară care are frontierele maritime de-a lungul imensei întinderi de apă.

România, care nu are o flotă de luptă bine dotată, se confruntă cu un caz tipic de compromitere a responsabilităților de securitate NATO  în flancul estic al alianței militare.

Problemele încă nerezolvate create de achiziția de corvete, în cadrul programului de înzestrare de 1,2 miliarde de euro, vor produce nemulțumiri de natură tehnică, dar și strategică, din cauza circumstanțelor nefavorabile în care se încearcă finalizarea programului de licitație.

În fața atitudinii din ce în ce mai agresive a Federației Ruse, după anexarea Crimeii, în martie 2014, singurul aliat NATO cu pretenții de securitate sporită la Marea Neagră rămâne Turcia. După cum stipulează Carta Organizației Nord-Atlantice, nici un stat membru nu poate fi exclus din alianță decât dacă acesta o face de bunăvoie și nesilit de nimeni. Prin urmare, Turcia nu riscă să fie dată afară din NATO, oricâte acțiuni de frondă, orientate naționalist ori motivate regional, ar întreprinde de aici înainte.

Rusia momește piețele de armament cu contracte-chilipir

Miza Rusiei pentru obținerea de contracte de înarmare de la state membre NATO este străvezie. De altfel, fără să exceleze în performanțe tehnico-militare, produsele rusești sunt promovate triumfalist, în sistem ”fake news”, în cadrul războiului informațional dus de fabricile de troli coordonate prin serviciile de informații rusești.

Turcia e a doua țară NATO care cumpără de la ruși, după ce Grecia a cerut acceptul țărilor europene din NATO, în 1974, pentru a achiziționa sistemul defensiv S-300.

China și Belarus, cărora li s-a alăturat India, vor beneficia de modelul defensiv S-400, în condițiile în care acesta nu a fost încă testat în situații reale de luptă.

Peninsula ucraineană Crimeea, anexată de Rusia, a primit patru S-400. Alte două baterii au fost amplasate în Siria, pentru a proteja bazele rusești din Tartus și Hmeimim.

Primul client străin care a cumpărat S-400 a fost China, în 2014, într-un contract aproximat la valoarea maximă de trei miliarde de dolari. Livrările au început în aprilie 2018, primele teste în China au avut loc luna trecută. Și India a cumpărat cinci baterii S-400, la un preț de 5,2 miliarde de dolari, iar livrările vor începe la finalul anului 2020.

Și Irak, Qatar sau Arabia Saudită au manifestat interes pentru armamentul rusesc. Strategia este, de fapt, un mijloc de presiune pentru a obține arme americane, la un cost mai mic. De altfel, prețul cel mai mic a prevalat în decizia lui Erdogan de a schimba programul american F-35 cu sistemul defensiv rusesc S-400.

Turcia devine un aliat capricios și producător de belele, în condițiile în care fervoarea naționalistă a președintelui Erdogan riscă să amenințe poziționările strategice de securitate ale NATO, în zona  Mării Negre.

Fără o abordare echilibrată, turbulențele provocate de o Turcie amorsată lent, dar sigur, de Federația Rusă, chiar în interiorul NATO, pot destabiliza securitatea regiunii din care și România face parte.

Iar când va veni momentul unei posibile intervenții în luptă, vom ști de ce nu se poate câștiga niciodată o luptă între aliați decât cu prețul victoriei adevăratului inamic.

Urmărește-ne pe Google News