Mergi direct la conținut »
Viața amânată din România, ceremonia amânată de la Paris
Opinii Libertatea > Opinii > Viața amânată din România, ceremonia amânată de la Paris

Viața amânată din România, ceremonia amânată de la Paris

O româncă a primit cetățenia franceză după ani de muncă, de studiu și de emoție. A fost chemată la întâlnirea festivă de la Primăria arondismentului 15. De aici începe povestea.

Opinie de
Oana Moisil
Toate articolele autorului

E 29 octombrie seara. Mă sună mama, ca de fiecare dacă când termină munca. Abia o aud – are vocea mică, așa cum spune ea despre vocea mea și-a soră-mii când suntem triste. De data asta nu vrea să ne vedem, ci doar să mă audă – e epuizată de la cât a muncit. Îi pasez sfaturile pe care mi le dă zilnic: să mănânce bine astă-seară și să se odihnească.

Știu însă că o să fiarbă niște paste, o să le amestece cu sos ieftin și că oboseala asta nu se vindecă doar cu un somn. Peste o jumătate de oră, mă sună iar. “Știi ce cadou am primit de ziua lui tataie?”, zice tare și plânge de fericire. A găsit o invitație în cutia poștală pe care scrie așa: “Primăria arondismentului 15 vă invită la recepția noilor cetățeni francezi pe 27 noiembrie, ora 19:00”. Mama e convinsă că o să-și ridice primul buletin francez.

A primit cetățenia franceză în septembrie, la o zi după aniversarea ei. Și atunci a plâns de fericire, însă cartea de identitate face să pară și mai real rezultatul ambiției de-a fi una de-a lor – le știa deja bine limba și le-a studiat ca un elev silitor istoria, geografia, drepturile și obligațiile, adică ce trebuie să faci pentru examenul de naturalizare.

Simona Moisil

Mama a aplicat pentru cetățeania franceză de frică să nu fie întoarsă în România când Marine Le Pen, unul din coșmarurile imigranților din Franța, avea șanse să devină președinte.

E 27 noiembrie și cerul s-a limpezit la apus, după o zi mohorâtă. “Unde ești?”, o întreb pe mama la telefon. “Acasă. Am venit să mă schimb, să nu mă duc la primărie îmbrăcată ca la menaj”. A lucrat în boulangerie de la 6 dimineața până la amiază, iar după, a curățat o casă. Ne dăm întâlnire la metroul 12, în Montparnasse, la 18:30.

O văd de pe cealaltă parte a străzii cum mă caută din priviri. Are părul despletit, cum nu și-l ține vreodată și la tâmplă îi strălucește o agrafă cu pietricele albe. E îmbrăcată cum n-am mai văzut-o, în costum și haină elegantă, neagră. Costumul e cel pe care l-a cumpărat din România astă-vară. Doamne, ce frumoasă e. E și puțin mai înaltă – poartă cizme cu talpă ortopedică. “Mi le-am luat pentru seara asta, 25 de euro au fost. Vrei și tu?”

De fiecare dată când își cumpără ceva, vrea să îmi ia și mie. “Nu, mamă, nu trebuie să ne îmbrăcăm la fel”, dar mă gândesc la economiile pe care vreau să le facem și tot nu le începem.

Mai sunt zece minute până la ora 19:00 și parterul Primăriei arondismentului 15 e plin de oameni. Mama îl întreabă pe tipul din dreapta ei dacă tot pentru asta așteaptă și îi arată invitația pe care a primit-o în poștă pe 29 octombrie. Are și el una. “Ești sigură că te-au chemat pentru buletin?”, zic. Se uită la hârtia din mână, se uită la mulțime, se uită la mine nedumerită.

Ne ținem după grămadă până la primul etaj. Intrăm într-o sală mare, elegantă, cu multe scaune albe așezate în fața unei scene; în spatele ei e pictat Parisul văzut de sus. Ne așezăm la margine, pe rândul din dreapta. “Uau, ce festiv o să fie!”, zice mama și zâmbește emoționată. O femeie cam de-aceeași vârstă cu ea se întoarce către noi și ne dă bună seara în română. Și ea e îmbrăcată ca de sărbătoare. Ne bucurăm de întâlnire, dar ne întristăm de veste: nu pentru cărțile de identitate albastre au venit toți oamenii ăștia.

Simona Moisil, alături de Mariana din București

Astă-seară e ceremonia pentru noii cetățeni francezi din arondismentul 15. “O să vă cheme la Prefectură pentru buletin”, ne lămurește Mariana din București. “Acolo o să mai fie o ceremonie”.

Mama e roșie în obraji de la anxietate, era convinsă că o să plece de aici cu dovada în mână că e și franțuzoaică. “Hai că oricum știi că ai primit cetățenia”, încerc să o anim. Ne facem selfie-uri cât se așază toți și ne întrebăm ce-o să se întâmple.

Primul care vorbește e viceprimarul. Ne urează bun venit și ne anunță că vom viziona un film scurt. Filmul explică sensurile celor trei faimoase cuvinte: Liberté, égalité, fraternité – ce frumoasă pare viața în Franța în filmulețul ăsta.

Mă întreb ce-ar zice despre el milioanele de angajați publici și privați, așteptați să intre în grevă generală pe 5 decembrie; sau zecile de mii de oameni care au protestat pe 23 noiembrie împotriva violenței domestice și a inegalității între sexe.

Următorul care ia cuvântul e primarul Philippe Goujon, care vorbește despre istoria și importanța arondismentului pe care-l conduce, cel mai populat din Paris.

Se mai ține un minut de reculegere pentru cei 13 militari francezi care au murit în Mali, se cântă imnul pe muzica Gardienilor Păcii – ansamblul muzical al Prefecturii Poliției din Paris. Tot ei închid ceremonia cu alte trei melodii patriotice.

Evenimentul se sfârșește în mai puțin de o oră cu o invitație la biscuiți și șampanie “pentru cine apucă”. Apucăm câte un pahar. Ciocnim și ne facem poze cu Mariana și prietena ei, Geneviève, o doamnă încântată să mai cunoască niște românce. Geneviève se îngrămădește lângă ceilalți care își fac poze cu primarul și îi ia cartea de vizită. E mândră.

Gardienii Păcii – ansamblul muzical al Prefecturii Poliției din Paris

Plecăm cu Mariana și prietena ei spre metrou – eu la braț cu bucureșteanca, mama, cu franțuzoaica. Mariana merge cu pași foarte mici, cred că o bat pantofii vișinii de lac. “Ce lucrați aici?”, o întreb la adăpost de sala elegantă a primăriei. “Menaj”.

De 15 ani, românca noastră care a primit cetățenie în luna mai se îngrijește de curățenia din casele francezilor. De câțiva ani, are grijă și de mama ei, pe care a adus-o aici după ce s-a îmbolnăvit de Parkinson.

Și uite-așa, toată ceremonia de sărbătorire a libertății, egalității și a fraternității se îndepărtează cu viteza luminii și devine o amintire a ceea ce ar putea fi, dacă n-ar fi cum e: greu.

“Mergem să mâncăm undeva? Am 20 de euro”, zice mama în metrou. “Și eu tot 20”, răspund. Ne gândim până la destinație, în Montparnasse, unde am putea mânca ieftin. Nicăieri, suntem într-una din cele mai scumpe zone ale Parisului. Și nici în celelalte nu e mare diferență la prețuri.

Decidem să cumpărăm o sticlă de vin de la magazin și să cinăm din ce-a trimis mamaie din România. În timp ce urcăm cele șapte etaje spre camera mică a mamei, se plânge de picioare. Nu-i sunt deloc confortabile cizmele pe care le-a cumpărat special pentru seara asta. Probabil că o să le mai poarte doar la următoarea ceremonie, când chiar va primi buletinul franțuzesc.

Close
Închide
  Close