Cum scapi de timiditate? Psihologul Libertatea, despre teama de interacțiune și ce trebuie să faci ca să capeți “tupeu”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Cum scapi de timiditate, acea teamă paralizantă de interacțiune care vine la pachet cu un nod în gât, cu bâlbâieli, cuvinte prost alese și jenă? Psihoterapia poate fi de ajutor!
Cuprins:
Expresia “Sunt timid, dar mă tratez!” - titlul unei vechi comedii franțuzești - a prins rădăcini în România pentru că, prin intermediul ei, oamenii timizi se autoironizau un pic, iar asta scădea nivelul timidității și deschidea o ușă către o socializare armonioasă.
“Timiditatea poate reprezenta un obstacol în interacțiunea socială, în comunicare, în participarea la evenimente de viață ori în găsirea și păstrarea unui partener”, explică specialistul Libertatea, psihologul Cezar Laurențiu Cioc, care face azi o descriere clinică integrală a noțiunii de timiditate și arată modul în care timizii percep lumea și se raportează la ea.
Din punct de vedere social, timiditatea este exact opusul noțiunii de tupeu. Din perspectivă psihologică, starea de timiditate este privită ca o predispoziție către inhibiție psiho-emoțională, persoana respectivă având un comportament evitant și reținut. Îi este mereu rușine sau jenă, nu participă la interacțiuni sociale complexe, nu dorește să fie observată sau analizată de alții și preferă o viață singuratică.
Când se află în societate, timizii simt un nod în gât sau un gol în stomac, iar ideea de a lua inițiativa este copleșitoare din punct de vedere emoțional. În ochii celor din jur, par stingheri, temători, evitanți, anxioși, retrași, meditativi sau melancolici.
Timiditatea poate fi moderată, intensă ori extremă
Timiditatea este o stare măsurabilă scalar de unele teste psihologice și, în funcție de impactul său, poate fi moderată, intensă ori extremă. Niciuna dintre cele trei dimensiuni nu poate fi percepută ca o boală, chiar dacă impactul asupra vieții persoanei timide este unul neplăcut sau dezadaptativ, în special în cazul timidității extreme.
Din perspectiva psihologiei clinice, timiditatea este abordată fie ca o trăsătură de temperament, fie ca o manifestare a tulburării de personalitate de tip evitant. Ca trăsătură temperamentală, timiditatea este caracteristica principală a persoanelor melancolice din fire. Deși sună romantic și te duce cu gândul la filmele de gen, melancolia este o stare asemănătoare nevrozei depresive. Diferența este că melancolicul nu are nevoie de un motiv concret ca să fie deprimat ori depresiv, e o stare care provine din însăși structura personalității lui.
Melancolicul e dominat de timiditate, de un sentiment nejustificat de vină, de lipsa oricărei inițiative și de incapacitatea de a se bucura de viață. Cu toate astea, optimul funcțional al melancolicului este tocmai această stare similară depresiei - un melancolic este sănătos atunci când este trist sau timid. El nici nu-și dorește altă stare emoțională, iar plasarea lui în centrul atenției ar fi o traumă uriașă.
Timiditatea mai poate fi atribuită tulburării de personalitate de tip evitant. Aceasta este caracterizată de anxietate, o frică fără motiv față de oameni străini sau de situații necunoscute.
Este vorba de oameni foarte sensibili la critici și la remarci nefavorabile, care sunt jenați când participă la interacțiuni sociale, evită vorbitul în public și nu își asumă nici un fel de risc. Teama de a fi ridiculizați sau respinși îi face să fie foarte prudenți și de multe ori evită chiar să salute alți oameni - un gest interpretat greșit de ceilalți drept tendință de superioritate și care nu este decât teamă de interacțiune și timiditate!
Tulburarea în cauză are la bază sociofobia, adică teama de interacțiuni sociale cu oameni străini. Cauzele sunt genetice, transmise ereditar, dar acest comportament evitant poate fi și unul învățat în copilărie, dacă persoanei respective i s-a insuflat teama de străini.
Cum scapi de timiditate? Psihoterapia poate fi de ajutor
De cele mai multe ori, timidul e împăcat cu starea lui. Sunt însă și situații în care își conștientizează pasivitatea socială sau emoțională și realizează că timpul trece fără folos peste el, tocmai pentru că nu se implică în activități și nu inițiază nici un fel de comunicare cu oamenii străini. În aceste cazuri, simte nevoia să-și reducă gradul de timiditate, ca să poată avea o viață socială echilibrată.
Din momentul în care și-a propus acest lucru, timidul pornește pe drumul pe care psihologii îl numesc desensibilizare a timidității. Asta se poate face atât sub influența unui psiholog, cât și fără ajutorul acestuia, dacă persoana timidă dă dovadă de voință și motivație suficiente.
În psihoterapie, timiditatea se tratează prin ceea ce se numește antrenament asertiv, consiliere psihologică axată pe încurajarea unui comportament mai hotărât, responsabilizator, cu luare de inițiative și decizii. Asertivitatea reprezintă o caracteristică psihologică, atitudinală și comportamentală concretizată printr-o îmbinare de fermitate și flexibilitate, prin care o un om își exprimă dorințele și nevoile cu hotărâre, dar fără a leza demnitatea sau interesele altor persoane. Această combinație depinde de măiestria fiecăruia de a interacționa cu alții fără a da dovadă nici de un comportament pasiv sau evitant, nici de unul dominator sau agresiv.
