Bute, de la ”Mister KO” la ”Loosy Booty”. ^Fostul campion împlineşte 35 de ani. Confesiune sinceră a unui ”butist”: ”A ajuns la lupte fantomatice, cu adversari inexistenţi. Noi, cei care am crezut orbeşte în tine, te-am iertat…”

Trăim într-o lume a ”topurilor” de tot felul. Unde te întorci, cum te suceşti, poţi găsi un motiv pentru un „top”. Lucian Bute nu a fost – istoric vorbind – primul. Nici primul campion european la profesionişti, ca Lucian Popescu în anii 30, nici primul campion olimpic român, ca Nicolae Linca, nici întâiul campion mondial la amatori, ca marele Francisc Vaştag şi nici primul compatriot deţinător al unei centuri mondiale la profesionişti, onoare rezervată lui Mihai Leu. Dar Bute a avut un şarm aparte. Uneori, aşa de mare încât abia acum ne dăm mulţi seama că, poate, asta a mascat aproape perfect inconsistenţele de luptător. Personal, l-am considerat cândva cel mai mare talent românesc din boxul profesionist A devenit un ”bun naţional, de patrimoniu”, în jurul căruia s-au născut patimi şi chiar o ”Gală” atât de controversată astăzi. I-a subjugat chiar şi pe canadienii în sufletul cărora, chiar şi acum, încă e primul boxer ca popularitate.

Era deja poreclit ”Mister KO”, când l-a fulgerat pe Alejandro Berrio, la 19 octombrie 2007, în sala în care a cunoscut gloria şi iubirea fanilor, Bell Centre din Montreal, cucerind centura IBF a supermijlociilor. Era pe val, dar nu şi ”în vârf”.

Lumea boxului încă îl privea neîncrezătoare, ca pe un campion „subţirre”, un outsider cu baftă, dar mai degrabă ghidat cu inteligenţă printre „rechinii mari” ai categoriei. Prima sperietură a venit chiar în 2008, în primul meci cu puternicul Librado Andrade.

Fără pasiva numătoare a arbitrului de ring, Bute era indubitabil KO în ultima repriză şi lipsit de centură încă de atunci. Am ridicat uşor o sprânceană, dar i-am găsit din nou scuze –”eh, a vrut şi el să facă spectacol, să stea la bătaie” – şi am pariat în continuare pe talentul lui. Pe rapiditatea şi agilitatea lui, pe upercutul acela de stânga la ficat, dublat uneori, ca într-o întâlnire letală pentru adversari, de croşeul de stânga la bărbie

Era simplu. Părea simplu. Cine să-l bată? Am resimţit apoi ca pe un afront personal, ca pe o nedreptate directă, neinvitarea lui în turneul ”Super Six”, în 2009, ce îşi dorea reunirea celor mai buni supermijlocii, de unde a lipsit tocmai el, campionul mondial IBF. ”Invidioşi, fricoşi, se tem de Bute, de fapt” era singura logică ce-o admiteam. De fapt, lumea boxului îi arăta încă o dată că nu-l ia în serios, că încă e plasat într-o ”ligă” inferioară marilor ”prădători” ai categoriei. Între timp, Bute a adunat victorii…Una, două, nouă. Şi-a apărat centura de nouă ori. Dar simţea el însuşi, probabil, că trebuia să facă şi altfel pentru a fi respectat ca un adevărat campion. Respectat nu de fanii care oricum îl iubeau – că doar de-aia şi erau fani – ci de ”prădători” şi cei din culise. Şi a mizat pe cartea Froch. Chiar la englez acasă. O dublă greşeală. Dar chiar şi atunci mă certam pe site-uri străine cu cei care îl ridiculizau pe Lucian. ”O să vedeţi voi! Bute e chiar mai rapid şi puternic decât Ward (care îl dominase clar pe Froch în lupta anterioară)!”, le strigam prin cuvinte scrise cu pasiune nervoasă. Ăia se amuzau, mai răspundeau ”la mişto”, apoi nu mă mai băgau în seamă.

Şi a venit ora meciului. Un coşmar. Un ”asasinat” feroce. N-am priceput niciodată „tactica” lui Bute, n-am înţeles cum Froch a putut deveni boxerul mai rapid decât Lucian, n-o să înţeleg în veci ce putea fi în mintea „antrenorului” Larouche, care îşi molfăia calm guma, după repriza a doua, iar după a treia, din câte ştiu, n-a găsit de cuviinţă decât să-şi întrebe „elevul”, încă deţinător al titlului, dacă nu vrea să abandoneze. Poate aveai o treabă şi te reţinea meciul, monsieur Stephane…

A fost oribil! După cum oribilă a fost şi senzaţia trăită de mine faţă de toţi cei de pe acele site-uri şi forumuri către care eram pregătit să mă întorc cocoşeşte, ”umflat în piept” de preconizata performanţă şi demonstraţie de box a lui Bute. În schimb, am tăcut mâlc şi m-am retras de acolo cu coada între picioare. În lumea aceea, care oricum nu crezuse mare lucru din aureola de ”Mister KO”, Lucian a devenit, cu un joc de cuvinte, ”Loosy Booty”… Înfrântul, pierzătorul… ratatul..

De atunci, bărbatul care astăzi împlineşte 35 de ani nu şi-a mai regăsit cadenţa, tăria, echilibrul. Ceva s-a rupt în el aproape iremediabil. Ca şi în mine şi atâţia alţii care am avut o încredere de-a dreptul oarbă în forţele lui. A urcat în categorie, şi-a ”tras” un impresar faimos, Al Haymon, si-a luat alt antrenor, unul de legendă aproape, Freddie Roach, dar care, deunăzi, declara unui site american că habar nu mai are de Bute. ”Nu ştiu dacă mai sunt antrenorul lui Bute Nu ştiu ce se va întâmpla. Noi ne-am pregătit în Filipine, iar el s-a accidentat şi a trebuit să ia o pauză. Eu m-am ocupat de meciul lui Pacquaio şi Bute a plecat din Filipine. De atunci nu am mai vorbit cu el”, a spus Roach pentru BoxingScene.com.

Şi-a amânat meciul cu Bolonti, se îndreaptă spre lupte fantomatice, cu adversari existenţi doar în planurile lui, precum Kessler, care nici nu se gândesţe la Bute ca posibil oponent. În schimb, Lucian susţine că vrea să revină sus, să recucerească o centură mondială. Sincer, îi doresc asta din tot sufletul! Din păcate, iar asta mi-e clar de la ”coşmarul Froch” încoace, chiar dacă va mai ajunge, cine ştie cum, ”pe val”, Bute nu va ajunge niciodată ”în vârf”.

Nu va fi niciodată în ”liga prădătorilor supremi” ai boxului profesionist. Pur şi simplu nu avea cum, nefiind ”croit” din fibra acelor campioni. El a făcut ”doar” ce a putut să facă. Nu puţin, deloc puţin, dar departe de ce speram cu toţii. Departe de ce spera el însuşi, bănuiesc. Dar ne-au fost necesari ani buni şi un coşmar fioros ca să ne trezim la realitate. La mulţi ani, Lucian! Noi, cei care am crezut orbeşte în tine, te-am iertat. Sper să te ierţi şi tu…

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE