Marian Drăgulescu E Terorizat De Un Gând: "Dacă începe Un Război, Mă Bagă La Tancuri!"

Cu gimnastul Marian Drăgulescu (34 de ani), vicecampion olimpic (2004), de 8 ori campion mondial (ultima dată, în 2009) și de 9 ori campion european (ultima oară, în 2006), ne-am întâlnit în Club A Bar din Centrul Vechi al Bucureștiului. Timp de o oră și jumătate, celebrul sportiv a vorbit despre vrute și nevrute cu reporterii SportNews.

Despre revenirea în gimnastică

SportNews: Ce te-a determinat să te reapuci de gimnastică?
Marian Drăgulescu: Dorința de a câștiga medalia de aur la Jocurile Olimpice. Vreau să particip la Jocurile Olimpice de la Rio. De ce nu? Mai este un an și jumătate până atunci. Așa că merită să încerc. Nu pierd nimica. Un an din viață.

Cum a fost să te reapuci? Ai simțit febră musculară, de pildă?
Da, cum să nu! Chiar vorbeam cu un coleg de-al meu, un prieten. Înainte era așa: vreo trei zile pe săptămână aveam chef de antrenament, iar alte trei zile trebuia să trag de mine. Adică, na! Una, duminica, nu aveam antrenament. Acum, o zi la două săptămâni merg cu chef, iar în rest trag de mine. Asta o spun în spirit de glumă, desigur. Nu o luați și voi mot-a-mot!

Acum, sincer vorbind, ai o vârstă care nu e cea mai bună pentru marea performanță în gimnastică, din câte știu eu.
Excepții au mai fost. Și vor fi întotdeauna. Eu de ce nu aș fi o excepție? Am luat patru medalii de aur la Europene. Am fost o excepție. Nici la masculin, nici la feminin nu s-au luat atât de multe medalii de aur de către un singur sportiv. Sunt dublu campion mondial în trei rânduri. Iarăși ceva excepțional. Săritura Drăgulescu, altă excepție.

Când ai decis să te reapuci ai simțit susținere totală din partea oamenilor din gimnastică?
În ultimul timp, a fost din ce în ce mai greu la gimnastica masculină. Sunt sportivi tineri. Au fost și accidentați. Cred că din punctul lor de vedere, orice sportiv în plus este un avantaj. Da, am simțit susținere. Am făcut gimnastică la un nivel înalt.

Marian Drăgulescu e terorizat de un gând: "Dacă începe un război, mă bagă la tancuri!"

Drăgulescu și medalia de aur obținută la sol, la Mondialele din 2009.

Înaintea Jocurilor Olimpice de la Londra (2012) ai avut probleme. Te antrenai singur.
Atunci a fost o situație mai delicată. Eram după o accidentare. N-am reușit să-mi revin, să intru în pregătire cu băieții cu o lună și jumătate înaintea plecării la Londra. Din cauza acestui fapt nu s-a avut încredere în mine. Acum sper să intru în pregătire cu băieții și să particip la Mondiale.

La noi au fost destui sportivi mai în vârstă care, văzând că nu vine nimeni din urmă, mai tânăr și cu valoare mare, au decis să participe sau să revină în competiție. Și tu ai gândit la fel?
Eu am revenit pentru a câștiga medalia olimpică de aur. Nu o fac doar de dragul de a o face. Nu pot să spun că mă simt neîmplinit fără ea, dar dacă mai pot avea o șansă de a o câștiga, de ce să nu încerc? Chiar dacă nu voi reuși, măcar voi fi mulțumit că am mai încercat o dată.

Există temerea că băieții ar putea rata calificarea la Rio…
Păi, dacă voi fi și eu în echipă, sunt șanse mai mari de calificare (râde).

Te gândești la ceva inedit în exercițiile tale viitoare?
Nu vreau să vorbesc acum de așa ceva. Lucrez la niște sărituri. Să vedem care va merge. Normal că mi-am dorit să am sărituri cât mai dificile, cu notă cât mai bună de plecare. Îți asigură un avantaj. Îți dă certitudinea că te bați acolo, între primii trei. La noi, la gimnastică, e foarte simplu. Nota de plecare e foarte importantă. Dacă nu e mare, n-ai nicio speranță.

Codul de punctaj s-a tot schimbat. Te avantajează aceste modificări?
La început, m-a avantajat fiindcă nu mai era limitarea notei de plecare. Toată lumea pleca din nota 10. Puteai să faci minuni, că nu conta. Tot din 10 plecai. Mie mi-a prins bine schimbarea. Fiindcă eu făceam minuni, ceilalți nu, însă toți plecam din nota 10. Acum sunt alții, mai tineri, care fac minuni (zâmbește), iar eu trebuie să-i prind din urmă. Adică s-a cam întors roata, dar sper să găsesc variantele câștigătoare.

Ziarul Ring a publicat o declarația de-a ta, potrivit căreia te antrenezi până scuipi sânge. Ce înseamnă asta?
O exagerare a ziaristului. Ideea e în felul următor: la gimnastică, cel puțin la sol, aparatul unde evoluez eu, chiar dacă durează un minut și zece secunde, este un minut și zece secunde foarte intense. Solul nu mai are patru linii, ci șase. A crescut cu 50 la sută în volum. Și atunci, când ajungi la ultima linie, te arde pieptul și ai senzația că scuipi sânge. E o oboseală… Faci duble, șuruburi. Atâtea linii. Te obosesc. Suntem ca atleții la suta de metri. Acolo cât durează? Tot așa de puțin, însă când sprinterii ajung la final sunt epuizați. Dau maximum din ei.

Despre aparatele preferate

De ce, dintre toate aparatele, solul și săriturile sunt preferatele tale?
Probabil că lucrez mai ușor la ele. Cu mai mare plăcere. Prind mai repede mișcările. Progresez mai repede.

Acestea ți-au plăcut de la început?
Nu! Am fost campion european la cal. La juniori, în 1998. Mulți ar fi crezut că la cal voi fi bun în continuare. Între timp, m-am dezvoltat fizic nu tocmai bine pentru cal. Mi-au crescut “bulanele”, iar la cal, dacă ai picioarele mari, e mult mai greu. Acolo e de preferat să ai picioarele subțiri, fundul mic, să fii cât mai ușor. Pe partea asta, am reușit să sar foarte bine. Să fiu foarte bun la sol și la sărituri. M-am îndreptat spre aparatele unde mi-a fost mie mai bine. Unde am putut să progresez mai repede, mai mult. Și, ușor, ușor, a început să-mi și placă. Atunci când vezi că progresezi, că ești acolo, că te bați cu cei mai buni, și mai și câștigi.

Despre săritura Drăgulescu

Cum ai decis să faci săritura care îți poartă numele?
Din necesitate. Eram bun la sărituri, însă nu reușeam să dovedesc în concurs. E o săritură complicată, pentru că nu vezi aterizarea. E viteza de execuție foarte mare. Chiar mă uitam la un filmuleț de la Atena și se vede cum sar stropii de transpirație de pe mine. Ca la box, când ia unul un pumn în cap.

Nu vezi aterizarea, în sensul că te rotești atât de repede încât vezi solul abia atunci când ești pe el?
Da, da, așa.

Înseamnă că riscul e mare…
Da. Păi, n-am și căzut?!

Au fost gimnaști din lume care au executat mai bine decât tine săritura Drăgulescu?
(se gândește puțin) Uite… Chiar mi-am făcut un filmuleț, un colaj, și am rămas și eu surprins la câte competiții am reușit să stau la dublu de 180. La multe.

Să stai, adică să înțepenești la aterizare?
Da. La foarte multe. Și uitasem. În zilele mele bune, nu cred că sărea nimeni mai bine ca mine. Fără nicio lipsă de modestie.

Îți mai aduci aminte când ai sărit-o prima dată la un concurs internațional?
Da. În Elveția, la un concurs. Și trebuia să pun numărul săriturii. Și cum nu o mai sărise nimeni, normal că nu avea un număr. O săritură nouă primește o valoare și i se dă și un cod. Am trecut pe tabela aceea zero, zero, zero. Toată lumea s-a întrebat ce sare ăsta. Așa a fost. Ceva oarecum similar cu ce a făcut Nadia. Când a apărut nota unu pe tabelă, la Montreal, toată lumea s-a întrebat, inițial, ce înseamnă. Așa și la mine. Zero, zero, zero.

Se apropie săritura aceasta de una de circ, ca periculozitate?
Păi, deja gimnastica e un gen de circ fără plasă de siguranță. De asta zic că un an și un pic se poate. Mai rezist (zâmbește). Mai mult nu mă bag.

Despre «dopaj» și superstiții la concursuri

Înaintea concursurilor, făceai baie pentru că, spunea-i tu, înmoaie oasele. Ce înseamnă asta?
În gimnastică, e foarte important să fii bine încălzit, să fii flexibil. Mai ales la competiții, unde se întâmplă să stai mult pe bancă. Un concurs durează destul de mult. E bine să ai o încălzire bună. Așa zic eu. Să înmoie oasele. Fac o cadă mai fierbinte, iar apoi și un mic duș rece. Mă revigorează. Ăsta e dopingul meu (râde).

Bei o cafea înainte de concurs?
Da. Dar nu espresso. Îmi plac astea lungi. Nu alea tari.

Ai o superstiție înainte de a intra în sala de concurs?
Nu… Înainte mai purtam mănuși, dar tot așa, pentru a-mi ține încheieturile calde. Era un pic și ca o superstiție. Dacă mi le uitam acasă, parcă îmi lipsea ceva.

Despre secretul lui Marius Urzică și emoții

Marius Urzică, atunci când s-a retras, a spus că gimnastica pentru el a fost 80% muncă și 20% talent. Și tot el a spus că la tine raportul a fost exact invers. 20% muncă și 80% talent.
Deși mulți spun așa, eu îi contrazic. În primul rând, oricât de mult ai munci, dacă nu ai talent, nu poți reuși. Marius n-a avut 20% talent. Am aflat secretul lui târziu. Știți de ce se antrena el atât de mult? Avea emoții foarte mari! Și pentru a le stăpâni lucra până la epuizare. La oboseală, emoțiile mai dispar din ele. Asta era strategia lui. Nu că i-ar fi plăcut. Căci nimeni nu vrea să intre în concurs obosit. Toată lumea vrea să intre cu forțe proaspete.

Tu ai emoții la concursuri?
Am și eu. N-am ratat și eu de multe ori din acest motiv? Mă gândesc să nu mă las prea tare, să nu înșurubez prea repede. La noi sunt multe chestii de-astea. Iar legat de talentul pe care îl am eu, puteți vorbi cu Ștefan Gal, nea Ciobi, cum îi spunem noi. El a fost cu mine de la bun început. Eu, când am ieșit prima oară campion european, făceam program aproape dublu cât toți ceilalți, la sol și la sărituri. Pentru simplul motiv că-mi plăcea. Trebuia să-mi zică antrenorul să mă opresc, că mai sar și mâine.

Despre statutul de persoană publică

Ești persoană publică. Te deranjează acest statut?
Eu n-am vrut să fiu persoană publică. Nici nu câștig nimic din treaba asta. Pe mine nu mă ajută la gimnastică faptul că sunt persoană publică. La gimnastică, ai făcut, bine. N-ai făcut, poți să fii vedeta-vedetelor, degeaba! În America, dacă ești persoană publică, a doua zi vine managerul, impresarul. E altceva! Unora le convine. Își fac subiecte, lucrate, să iasă în față, să devină vedete. Eu nu am făcut niciodată așa ceva. Eu am ajuns fără să vreau. Și uite că m-a tăvălit lumea peste tot…

Regreți perioada asta mai puțin plăcută? Dacă ai putea să te întorci în timp, ai face altfel?
Asta e! Mi le asum. N-am ce face! Asta ar însemna să nu mai câștig la gimnastică. Și-atuncea…

Ce părere ai despre presa din România?
Atunci când mă sunt un ziarist și mă întreabă cum a fost la concurs, îmi place, fiindcă văd că e interesat de ceea ce fac. Mă deranjează când mi se răsucesc declarațiile, când se scot lucruri din context. Și apare nu tocmai ceea ce am vrut eu să spun. Mi s-a întâmplat să nu dau declarații și să apară, cu ghilimele, ca și cum aș fi spus eu ceva… Iarăși mă deranjează. Mi se pare că unii ziariști nu sunt foarte corecți. Mi se par mercenari. Scriu orice pentru a vinde publicația lor. Nu mai văd omul cu care vorbesc sau căruia îi iau un interviu. Nu le mai pasă.

Despre talentul de gimnast al lui Richard, fiul său

Ai doi copii, Richard (n.r. – 8 ani) și Beatrice (n.r. – 10 ani).
Richard e micuț. E subțirel. Are vână. Să vedem câtă orientare va avea când o să avanseze, când o să facă primele exerciții. E prea devreme să vorbim. Îi place gimnastica.

Îi place să muncească mult?
Eu cred că da. Acum trebuie să te și joci cu copilul în sala de gimnastică pentru a-l atrage. Mai și muncești, mai te și joci. Acum nu știu ce metodă să aplică la ei, dar atâta timp cât merge la sală înseamnă că îi place. Nu se duce cu forța.

Despre viața lui de zi cu zi

Ai un număr mic la picior. Cum îți găsești pantofii?
Port 38,5. Sunt exact între femei și bărbați, așa că uneori îmi iau încălțăminte și de la femei sau unisex.

Descrie-ne cum arată o zi de antrenament pentru tine și una liberă.
Știți cum îmi dau eu seama că am chef de antrenament? Când mă urc prima oară pe aparat. Mi s-a întâmplat de multe ori, când am plecat de acasă, să-mi zic că am chef de antrenament și să nu fie așa. Cum arată o zi de muncă? Două antrenamente. Noi avem la 9.30 antrenament, dimineața, până la 12.. Plec la 9 de acasă, fiindcă stau aproape. Apoi, mănânc. Nu prea obișnuiesc să o fac dimineața. Beau doar o cafea. Al doilea antrenament îl avem la ora 4 după-amiaza. Până atunci, încerc să mă odihnesc. Să îmi revin după primul antrenament. Al doilea antrenament ține până la 6.30. Iar seara mi-o petrec și eu în familie, cu prietenii. Când sunt liber mă trezesc mai devreme. În zilele când am antrenament, îmi pun ceasul să sune, la opt, opt și un sfert, și când îl aud… Dacă nu aș pune ceasul, nu cred că m-aș trezi. Iar duminica mă trezesc deseori înainte să sune ceasul. Și nu mai pot să adorm.

Ești ordonat sau dezordonat?
Sunt foarte dezordonat. Recunosc. Se spune că oamenii dezordonați sunt foarte creativi (râde).

Care e povestea acelui cerceluș pe care îl aveai în ureche?
Nu-l mai port. Mi s-a lărgit gaura din ureche. Era mic și riscam să-l pierd. Iar altul, mai mare, nu pun. Aveam doi cerecei și acum, tocmai bine, îi poartă nevasta mea! (zâmbește)

Sunt multe cazuri de gimnaști care au trecut la altă confesiune religioasă. Alin Jivan, de exemplu, a trecut la penticostali, împreună cu Adrian Bucur.
Cel mai important este că el e fericit. E colegul meu și mă bucur să-l văd fericit. Asta e tot ceea ce contează. Religia contează mai puțin. Biblia e cam aceeași. Dumnezeu (arată în sus) tot unul e! Acum depinde cât de des vrei să te rogi. Eu îmi fac cruce ori de câte ori trec pe lângă o biserică. A rămas un obicei. Nu prea merg la biserică, la slujbe. O fac când sunt botezuri, nunți.

Te-ar tenta să intri în politică?
Nu! Chiar nu am nicio treabă cu politica. Nici nu am voie, de altfel, să fac politică. Sunt angajat în Ministerul Apărării Naționale. Sunt maior.

Sper într-o avansare?
(râde) Mi-ar aduce 50 de lei în plus.

Ai mers la trageri cu arma?
Sunt obligatorii. Dacă, Doamne ferește, începe un război, noi suntem chemați. Pe mine, probabil, mă bagă la tancuri, fiindcă sunt mic.

Despre câteva momente care l-au impresionat

În România, ai fost primit de trei șefi de stat. Iliescu, Constantinescu și Băsescu. Cum au fost întâlnirile cu ei? Ți-au spus ceva special, în afara faptului că te-au decorat?
Ceva special a fost faptul că în 2009, când am revenit, după ce am câștigat două medalii de aur la Mondiale, m-a sunat președintele Traian Băsescu. Pe telefonul antrenorului meu. Și m-a felicitat. E singurul care m-a sunat. De asta mi-a rămas în memorie. Când te sună președintele țării tale! Și a mai făcut ceva Băsescu. A fost invitat la o emisiune, la Măruță, la care trebuia să-și scoată pălăria în fața cuiva. Și a nominalizat cinci persoane, printre care am fost și eu. În semn de respect, de apreciere.

Ce ai simțit tu atunci când ți s-a cântat imnul României? La ce sau la cine te gândeai?
E un moment de liniște în care îmi trec prin minte toate eforturile pe care le-am făcut pentru a ajunge acolo. Te bucuri că ai reușit să câștigi. Te gândești la cei dragi. Abia aștepți să ajungi acasă.

PALMARES

La Olimpiadă:
* 2004: argint (sol), bronz (sărituri), bronz (echipa)
La Mondiale:
* 2001: aur (sol și sărituri)
* 2002: aur (sol)
* 2003: argint (sărituri)
* 2005: aur (sărituri)
* 2006: aur (sol și sărituri)
* 2009: aur (sol și sărituri)
La Europene
* 2000: aur (sol), argint (cu echipa), bronz (individual compus)
* 2002: aur (sărituri și cu echipa), bronz (sol)
* 2004: aur (cu echipa, individual compus, sol,sărituri)
* 2005: aur (sol)
* 2006: aur (sărituri), argint (sol și cu echipa)