Scurtă epistolă pentru...Hammer... Christian Hammer...
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Cristian Ciocan, alias Christian Hammer, a pierdut prin abandon lupta cu Tyson Fury. Deloc glorios, după o prestaţie calificată inclusiv de unii comentatori străini drept una ”groaznică”. Acum, Cristian se explică, într-un lung interviu acordat ziarului „ring”. Unele justificări sunt logice, inclusiv decizia de a se despărţi de antrenorul Bulent Basser, dar alte lucruri arată că încă mai are de învăţat, la nivel psihologic, despre gestionarea propriilor impulsuri şi a propriilor erori. Cum am fost printre cei care au criticat evoluţia lui Ciocan în confruntarea cu Fury (foto), am citit cu interes interviul acordat de pugilistul originar din Pechea celor de la „ring”. Dincolo de motivaţii ce ţin de strategia de luptă, de insuficienta competenţă, la urma urmei, a staff-ului propriu, Ciocan mai afirmă şi că: ”Dacă îmi era frică, nu mă mai apucam de box, nu mai treceam la profesionism sau rămâneam în România. Numai să ajungi să boxezi la nivelul ăsta înseamnă sacrificii enorme, asta nu înţeleg cei care comentează şi te pun la pământ cu uşurinţă după o înfrângere”.
Iar aici, Ciocan are deja o problemă de înţelegere a însăşi necesităţii de a fi criticat. Nimeni nu a spus că boxul nu cere sacrificii, Mai ales pentru a ajunge la un nivel competiţional onorabil. Dar, crezi tu, Cristian, că era mai simplu dacă erai alergător de maraton? Sau pilot de Formula 1? Sau canotor, inotator, gimnast ori hocheist? Ba chiar fotbalist? Sportul, în general, cere sacrificii. Nu poţi fi, nu poţi deveni sportiv profesionist dacă nu faci lucrurile altfel decât orice alt om normal de pe stradă. E preţul plătit şi pentru statutul social, dar şi material, mai ales în cazurile fericite de "destin" sportiv. E „tributul” pentru glorie, oricare şi oricât ar fi ea.Ca să dobândeşti ”ceva”, trebuie să dai tu însuţi ”ceva”, ”altceva”, la schimb. Mii de ore de antrenament, tone de transpiraţie, abţineri când toată lumea face excese, cantonamente când ceilalţi benchetuiesc. Şi asta, „doar” pentru clipele acelea în care tu, de exemplu, poţi ridica mâinile deaupra capului din postura de învingător. În care ţie ţi se intonează Imnul Ţării. Clipele în care vreun puştan care aleargă prin parc, prin Galaţi sau Bucureşti, te zăreşte şi îi spune tatălui:„Tati, uite-l pe Cristi Ciocan! Vreau să ajung şi eu ca el!”. Sau în care ospătarii dintr-un local te salută cu zâmbet admirativ şi complice, ca-ntre ”băieţi de băieţi”: ”Ooo, domnul Cristi! Bine aţi venit! Sigur, aveţi masa pregătită!”. E privilegiul, domnul meu, de a fi ştiut, recunoscut, strigat chiar şi după numele mic. Cu cât e gloria mai mare, cu atât ceilalaţi au senzaţia că le aparţii şi lor, că le eşti deja un fel de prieten, de veche cunoştinţă cu care împart şi binele şi răul competiţiilor în care eşti angrenat.De aceea îţi ţin pumnii când boxezi, se enervează ori chiar îţi zic vreo două „de dulce” când pierzi şi jubilează atunci când... da... ridici braţele în chip de învingător. Nu pentru că nu ştim că e un sacrificiu dincolo de ceea ce putem vedea strict în ring. Ci pentru că gloria e a ta, de reuşeşti. A noastră e doar... prin „vecinătatea” admirativă cu cel glorios. Iar în înfrângeri, ţine minte, eşti mereu singur. Deşi cei cărora le pasă de gloria ta, împlinită sau nu, te critică tocmai ca să deschizi ochii. Cât mai e timp! Altfel, croşeele, acelea reale, ce chiar te pun la pământ, sunt ale adversarilor din ring. Şi, uneori, la figurat, ale unui staff neinspirat ales. Nu ale publicului sau ziariştilor care te mai şi pot critica. Maturizează-te, inclusiv ca boxer, şi, poate, vei fi şi glorios cum ţi-ai dori! Şi cum ne-am dori noi înşine, cei care te ştim ori te strigăm după numele mic şi te-am recunoaşte pe stradă ori în vreun restaurant...
