Vedere de la Adriatica

Asa se face ca la prima iesire in spatiul colorat si intim dintre mare si continent n-am numarat pe retina decat 7-8 perechi dornice de plimbare, cativa copii rostogolind o minge docila si doi pescari, trecuti de prima tinerete, intinzandu-si plasele pe stanci. Ne impunem sa credem ca e un peisaj obisnuit, o zi si o noapte oarecare intr-un oras pentru care fotbalul, motivul prezentei noastre in zona, nu reprezinta decat o abatere de la ritmul cotidian.
Desi numara un sfert de milion de locuitori, anticul Tergeste pare pustiu si strain la ceas tarziu de septembrie. Magazinele sunt inchise, castelul Miramar la fel, plaja e singura si trista, iar peste oras ploua de nicaieri, de parca cerul s-a rupt de frica la auzul sistemului de joc cu care Brasovul a disperat vreme de un ceas si jumatate nervii marelui Inter. Univers amestecat de popoare si datini, Trieste s-a adaptat rapid la mersul lumii moderne, atacul asupra Americii lasand urme si in comportamentul localnicilor.
De zece zile se vorbeste mai incet, se rade mai putin si te imprietenesti mai greu acolo unde, ne spune un „afacerist” roman, un bacsis rezonabil ti-ar fi deschis larg portile comunitatii. Cat despre preturi, acestea au avut o tentativa de solidaritate cu exploziile de peste Ocean, dar s-au calmat repede, asa ca o cafea inseamna tot 45.000 lei, o pizza sau o sticla de vin 200.000, iar o noapte sub un acoperis de trei stele – de zece ori mai mult.
Peste tot si toate, peste murmurul ruinelor si vapoarele cu albanezi, Trieste traieste la fel de albastru ca si Adriatica. De ce n-am visa si noi la fel, de ce n-am crede impreuna intr-o amintire frumoasa, nascuta aici si plecata din ghetele lui Buga, Buta sau Isaila? Pana la urma, de ceva vreme se joaca 11 la 11.
Si totusi, cine mai credea miercuri seara in minuni? Poate doar Adriatica si doua duzini de romani raspanditi pe tarmurile ei.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE