Levente Polgar va alerga la ultramaratonul arctic. Este singurul sportiv cu dizabilități acceptat în cursă!

Știți oamenii ăia care vorbesc din cărți în fața unei camere, își aleg din sertărașele prăfuite cuvintele, își îndulcesc vocea? Levi nu e unul dintre ei. El spune fix ce gândește și naturalețea vorbelor lui dă curaj celor care au nevoie de o motivare pentru orice: să alerge, să facă o faptă bună, să se simtă oameni. Levi este Levi, indiferent. Și asta îl face un campion, înaintea palmaresului său.

“Eu am plecat cu două minusuri. Astăzi dacă pot să spun că sunt la minus unu, nu sunt pe zero, pot să spun că sunt un om fericit. Dar muncesc ca să ajung la zero, nu sunt încă pe plus. Când voi fi pe plus, voi încerca să dau tot plusul ăsta, eu n-am nevoie, pentru că nu m-am născut cu mâinile în buzunar și nu cred că mă vor îngropa cu mâinile în buzunar. Vreau să știu că las ceva în urmă. Replica: bine, țara asta ce face pentru mine sau ce fac eu pentru ea? Ce face x pentru y, că doar are părinți. Dacă ne punem paravane de acest gen, vom fi cei mai răi oameni”, își spune pledoaria sportivul. Intenționează ca în 2018 să facă un proiect “Zâmbet din viitor”, prin care să ajute niște copii nevoiași să își șteargă din vocabular “nu am”.

El lucrează în construcții și din puținul lui a dăruit mereu. Vorbind despre ce are de făcut pentru alții, uită că trebuie întâi să strângă niște bani pentru competiția care îl așteaptă, una dintre cele mai dure din lume – ultramaratonul arctic. Are nevoie de un echipament care să reziste și biletul de avion, amândouă foarte scumpe. Și deși mai are două luni până să plece în cursă, e optimist. “Este nevoie de tenacitate, de trucuri, să nu se înțeleagă trucuri ca să înșeli competiția, trucuri de supraviețuire, gecile pe care le ai pe tine, sunt trei pe tine și trei pe care le tragi în sanie după tine. Este foarte bine să ai un plan cu care să începi și cu care termini și un plan X de urgență, în caz că se întâmplă ceva. Psihicul pot să spun că îl iei din alte competiții, din aproape în aproape, din cursă în cursă sau de zi cu zi”, spune Levente Polgar.

“Am vrut să văd care îmi e limita, cine ține cu mine: creierul sau mușchii?”

Tânărul nu are o mână și este singurul sportiv cu o dizabilitate acceptat în cursă. A vrut să încerce. “Eu am fost fair de la început cu organizatorul. Le-am transmis un email în care le spuneam de la început: domnilor, eu am o problemă, nu am mâna dreaptă, dar am alergat în competițiile astea, astea, astea, le-am pus pachet toate și le-am trimis. Din punct de vedere organizatoric am primit OK-ul imediat, adică după săptămâni. Și mi-au spus să mai aștept puțin, că nu ei decid 100%, mai e un medic de competiție. Și el a spus ok, dacă așa este situația, noi nu te îngrădim, dar ar fi bine să știi în ce te bagi”, spune sportivul.

Și știe bine în ce se bagă. Levi e orice, numai naiv nu. A avut o viață care l-a pus mereu la încercare și mereu și-a depășit problemele. “De la șase ani sunt așa. După doi ani de spital, cinci operații și observați că trebuie să vorbiți mai tare, că am și probleme cu urechea. N-am ieșit bine din spital la 5 ani cu urechile că m-a și lovit trenul. Înainte de urechi, am avut astm bronșic. Malaxorul vieții m-a cam tocat. Dar asta m-a călit. Eu mă simt întreg. Dar simt privirea, o simt în zona gâtului că se uită după mine. Îl văd că se oprește și își întoarce privirea și asta rămâne. Dar nu cunosc discriminarea. Când am fost în țările mai civilizate, nu am înțeles de ce lumea sare să mă ajute, când eu pot. De ce lumea îmi deschide o ușă când pot eu s-o deschid. Sau lumea își lua cumpărăturile de pe bandă, ca să trec în față. Stați puțin, că nu mă grăbesc”, spune firesc bărbatul.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 5

Și în fața acestor greutăți, nici o cursă nu pare prea grea. În urmă cu un an, a parcurs peste o mie de kilometri în alergare, de la Vama Jimbolia la Vama Veche, în două săptămâni. Mărturisește că și el a avut emoții cu privire la reușită. “Gândiți-vă că am traversat România pe marginea șoselei, iar asta în timpurile moderne, e record național. Nu m-am atins de nici un fel de vehicul. Am vrut să văd care îmi e limita, care îmi e yinul și yangul, cine ține cu mine: creierul sau mușchii. Creierul a câștigat, mușchii, nu, țesuțul mi-a jucat feste, adică nu îmi era prietenul meu cel mai bun. Închipuiți-vă că am trecut de podul de la Constanța și de la șiret pe talpă nu aveam piele pe picioare, îmi făceam anatomia la tendoane. Asta, pe înțelesul meu, este trăire”, spune cu înflăcărare.

Unde mai pui că șoselele românești sunt pline de pericole: “Camioane care nu ne respectau, nici pe mine, nici pe colegul. Că am avut staff, un biciclist. Un autocar ne-a șters cu tot latul lui, în Slobozia ne-au fugărit niște oameni să ne întrebe de sănătate. Erau băuți și era pe la ora 2.00. Nu sunt o fire slabă, nu mă sperii, dar era de moment, nu-mi permiteam să ajung la poliție, pentru mine era mai important timpul decât să dau cu pumnul”, povestește Levi.

Acum îl așteaptă însă altfel de pericole. Frigul extrem și oboseala vor trebui să-i devină prieteni. Iar Levi nu-și dorește decât “să aibă un start bun”.

La cursa de 554 de kilometri pe Cercul Polar au mai participat cu rezultate excepționale și alți români. Temerarii au fost Andrei Roșu și Vlad Tănase, iar ultimele două curse au fost câștigate de Tiberiu Ușeriu.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE