Actorul Mihai Călin, despre lecția primită după ce a ratat admiterea la facultate: „Elevilor ar trebui să li se vorbească și despre eșec”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Într-un interviu pentru Școala 9, actorul Mihai Călin spune că elevilor nu ar trebui să li se prezinte doar exemple de oamenii de succes, școala ar trebui să abordeze și eșecul, să-i învețe pe copii să-l gestioneze corespunzător.
Cuprins:
Pe actorul Mihai Călin (52 de ani) îl interesează sistemul educațional din România ca pe orice părinte care își ghidează copilul prin anii de școală. Spune însă că pune mare preț pe curiozitate și pe dezbatere, valori care nu sunt cultivate așa cum ar trebui în sistemul de stat. Își încurajează, astfel, fiul să gândească independent și să vorbească totuși neîntrebat.
Crede că, în formarea unui elev adaptat vremurilor, școala trebuie să-și unească forțele cu sistemul cultural și cu experții în psihologie. Astfel, pot fi combătute multe dintre neajunsurile prezentului: bullyingul, analfabetismul și abandonul școlar, precum și nașterile la mamele minore.
În discuția cu Școala 9, Mihai Călin își amintește și despre anii de școală, când și-a descoperit dorința de a face teatru, dar și teama de a pica admiterea la facultate. Vorbește despre lecturile care îi umpleau timpul liber, despre lipsa de tact a unor dascăli și despre presiunea la care era supus un elev bun la învățătură. Toate acestea au trecut și de la toate a primit câte o lecție.
Școala9: - Când vă gândiți la anii de școală, cum îi găsiți acum? Mulți îi consideră inutili, spun că nu i-au ajutat cu nimic în viață.
Mihai Călin: -N-au fost inutili – nici măcar când am terminat Politehnica și am vrut să dau la Teatru. Nu am dat admiterea pentru că mi-a fost frică. În perioada aceea, în 1986, erau patru locuri pentru fete, patru pentru băieți și vreo 500 de candidați. Din câte auzisem, foarte puțini intrau din prima. Știam oameni care dăduseră admitere și de trei-patru ori. Mi se părea o perspectivă absolut înfiorătoare!
Am avut norocul să mă vadă actorul Ovidiu Iuliu Moldovan la școală. I-a plăcut de mine, m-a invitat la teatru, unde am văzut o premieră. Apoi mi-a zis că ar trebui să fac teatru, dar că nimeni nu-mi poate garanta că intru din prima sau din a treia. Mi-a zis că e o viață frumoasă, dar că, în același timp, poate fi frustrantă. „Tu trebuie să hotărăști pentru tine”, mi-a zis. Mi-a fost frică. N-am dat admitere. Am dat la Fizică, în schimb, fiind singurul domeniu care oarecum îmi plăcea.
- Cum așa? E un domeniu opus actoriei.
- Eu am făcut Liceul de matematică-fizică nr. 4, din Măgurele.
- Cum de ați ales acest liceu? Era aproape de casă?
- Nu, eu stăteam în Drumul Taberei. Când ne-a întrebat diriginta la ce liceu vrem să dăm, un coleg a spus: „La Mate-Fizică 4, la secția electronică nucleară”. Mi s-a părut senzațional! Nu exista așa ceva, desigur. Era electrotehnică mecanică, ca la orice liceu de mate-fizică. Dar a fost un liceu bun! Era printre primele zece din București. Și, fiind destul de departe, am fost protejați de toate poveștile ideologice. Nu făceam ședințe UTC sau activități din acestea comuniste.
„Să pici la facultate era un eșec înfiorător”
- Până la urmă, ați dat admitere la Facultatea de Fizică. Și ați picat examenul.
- Am picat la facultate, pentru că n-am învățat prea mult. Eu tot cu teatrul eram. Și de ce mi-a fost frică n-am scăpat. Însă acest lucru mi se pare important în educație:
Exista – și există în continuare – un fel de convenționalism, că dacă ești bun, deștept, și ești într-un liceu bun, cu promovabilitate mare, este o așteptare foarte mare, din partea ta, a profesorilor, a părinților, a vecinilor. Să pici la facultate era un eșec înfiorător. Era și eșecul social, dar plecai și în armată un an și patru luni. Când te întorceai, mai aveai câteva luni până la examen. Era greu să-ți revii. Aveai șanse mici să intri în anul ăla la universitate.
- Pe dumneavoastră v-a lovit acest sentiment de rușine?
- Da! Și-am plecat în armată. Aveam 18 ani și o lună. În primele trei zile plângeam ca un cretin. Aveam senzația că sunt ultimul ratat, că mi-a căzut cerul în cap, că mi-am terminat viața.
- Ați intrat în depresie?
- Era un soi de depresie. Plângeam mult, dar am și muncit mult. Ne-au pus ăia la muncă... Însă eu cred că asta ar trebui discutat. Uite, acum câțiva ani m-am nimerit în liceul „Lazăr” (Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din București, n.r.), unde am văzut un panou cu niște poze de vedete – actori, cântăreți – și mi-a zis o secretară: „Noi facem întâlniri periodice între elevii liceului și oameni de succes, care să le povestească despre cariera lor, să fie o sursă de inspirație”. Și eu zic: „Dar cu oameni de eșec faceți întâlniri?”. „Cum adică?!”, era contrariată.
„Adică elevilor ar trebui să li se vorbească și despre eșec”, i-am zis.
Asta mi s-ar părea foarte mișto și interesant, pentru că mai devreme sau mai târziu dai cu capul de eșec, nu se poate altfel. Eșec la școală, eșec în dragoste, eșec social. Pici un examen și ți se pare că ești ultimul prost, intri în depresie, ai o stimă de sine spre zero.
În comunism „omul era strivit, iar ceilalți erau încurajați să-l strivească”
- Credeți că poate școala să managerieze eșecul? Dar criza adolescenței?
- Noi nu avem psihologi în școli! Cred că se face foarte puțin spre deloc chestia asta. Poate că unii profesori o fac, dar nu cred că sunt pregătiți pentru acest gen de discuții. Și la clase de 30-33 de elevi e imposibil.
Fenomenul de bullying, care a existat dintotdeauna, e o problemă. Lucrurile astea existau de când eram eu mic – i se spunea ăluia „grasule”, ăleia „ochelaristo” sau „aragaz cu patru ochi”. Noi avem o lungă tradiție în acest sens, pentru că regimul comunist nu a însemnat nicidecum „grija pentru om”. Dimpotrivă, omul era strivit, iar ceilalți erau încurajați să-l strivească. Și lipsa de participare socială vine din comunism, la fel ca lipsa comunităților locale, în care oamenii se ajută, se cunosc. Atunci, tot ce însemna colectivitate însemna „statul”, „ei”.
- Până acum, discuția cea mai aprinsă a fost cauzată de educația sexuală. Dumneavoastră credeți că e nevoie de ea?
- Da, pentru că suntem înapoiați rău! Tot apar statistici despre câte minore nasc la noi – suntem în vârful Europei. Iar lipsa de educație sexuală nu e numai în zonele defavorizate, ci și în orașe. Trebuie discutat despre asta. Însă educația sexuală e un tabu pentru mulți politicieni. Această zonă conservatoare trebuie provocată – dar nu în sensul să-i ataci, pentru că atunci creezi o reacție negativă, se ridică un zid.
La fel de importantă mi se pare, însă, problema analfabetismului funcțional. Eu am o mică obsesie. Pentru analfabetismul funcțional nu cred că trebuie blamat doar sistemul de învățământ. E adevărat că se pot dezbate structura lui, politizarea inspectoratelor școlare și a direcțiilor școlilor, curricula extrem de stufoasă și de învechită.
Dar o responsabilitate destul de mare o are și sistemul cultural, nu doar școala. Dacă generațiile tinere nu sunt expuse actului de cultură, rămân niște ființe needucate. Doar școala nu poate să se ocupe de asta.
Mihai Călin, actor
Profesorii care au văzut dincolo de propriile materii
- Vă amintiți vreun profesor din școală care v-a descurajat să faceți ceva, care v-a rămas în amintire ca un exemplu negativ?
- În clasa a IX-a citeam pe holurile liceului „Cel mai iubit dintre pământeni”, de Marin Preda. Pe vremea aceea, se găsea pe sub mână la librării. Și a venit o profesoară de istorie, care era și secretară de partid, și m-a întrebat ce citesc. I-am răspuns, s-a uitat cu dispreț la mine și mi-a zis: „Păi, ce, asta e o carte pe care să o citești, așa, pe holuri?!”. În loc să încurajezi un puști de 14 ani că citește un roman important în pauză, tu vii cu această remarcă elitistă: trebuie să citești acasă sau la bibliotecă, în liniște.
- Dar profesori care v-au ajutat în acei ani?
- Profa de română și de franceză și proful de mate. Eu nu prea eram cu matematica. Învățam, eram destul de bun, dar nu zbârnâiam. La prima oră din clasa a IX-a, a intrat și a zis: „Salut, eu sunt Viorel Daniel și sunt profesorul vostru de matematică. Scoateți o foaie de hârtie”. Când am auzit, s-a zbârlit părul pe mine. Șușoteam cu colegii: „Bă’, ăsta e nebun?”, „Ce naiba vrea?”. Scoate o agendă și zice: „Joi, la ora 19.00, la Operă, «Coppélia». La Bulandra, Grădina Icoanei, «Poezia muzicii tinere», cu Pittiș”. Ne dădea în fiecare început de săptămână programul de la teatru și operă pe toată săptămâna. De câteva ori am fost și cu el, dar nu ne lua cu japca.
- Profesoara de română și de franceză a fost cea care v-a deschis ușile spre teatru. Povestiți-ne despre ea.
- Ea a făcut trupa de teatru a liceului, da. Chiar mi-aduc aminte că am făcut o gafă. La un moment dat, prin clasa a XII-a, pe final, m-am hotărât să dau la Fizică, iar cele mai multe șanse erau să ajung profesor. Ăia din vârf se duceau către fizică tehnologică sau cercetare, dar eu știam că nu sunt atât de bun. Știam că pot să devin inginer sau un profesor destul de bun. Și într-o discuție i-am spus profei, indignat: „Ce fac, doamnă, ajung profesor?!”. După trei secunde mi-am dat seama că am gafat. Eu priveam cariera de profesor ca fiind ceva de nedorit. Candidă, mi-a răspuns să stau liniștit: „Nu cred că o să ajungi profesor”.
Continuarea, în Școala 9.
