„Am băut doar apă clocită”

Omul abia dacă doarme o oră pe noapte şi, cum închide ochii, în jurul său începe să se ţeasă, din nou, tabloul groazei, trăit de el şi de alţi patru români, timp de patru luni, zi de zi. Omul a acceptat să povestească, în exclusivitate pentru Libertatea, aspecte din viaţa sa de prizonier în largul apelor din nordul Africii.

Din când în când, bărbatul, al cărui păr s-a încărunţit vizibil, se mai ridică şi priveşte fix coroanele verzi ale copacilor din faţa blocului din cartierul Iancului. “Ştii, era iarnă când am plecat în acest voiaj, pe 19 ianuarie. Copacii erau dezgoliţi. Şapte luni am stat pe mare, dintre care patru în iad”, spune cu vocea gâtuită. Amintirile îl năpădesc, iar imaginile se succed cu viteză prin faţa ochilor.

«Înainte de atac, făceam glume pe seama piraţilor»

A îndurat violenţe şi umilinţe din partea piraţilor somalezi, însă nimic nu l-a determinat să îngenuncheze şi să pară intimidat. Se aşază pe canapea, în timp ce câinii săi Husky, Saşa şi Boris, surescitaţi că “tata” s-a întors, i se gudură pe la picioare. Trage cu sete din ţigară. Fumează peste două pachete pe zi. “Cu o zi înainte să ne captureze, colegii făceau glume pe seama piraţilor. Atmosfera era destinsă, iar eu mi-am sunat soţia, să-i spun că mai avem puţin şi ieşim din golf (n.r. Aden, largul coastelor Somaliei).

În ziua cu pricina, 11 aprilie, două pescadoare se apropiau suspect de noi. Am pus mâna pe receptor şi am alertat nava de război italiană Maestrale, care asigura culoarul de siguranţă. Noi ne deplasam cu şase noduri, iar piraţii au lansat bărci de pe pescadoare. Au aruncat nişte ancore şi s-au căţărat la bord înarmaţi. Ordinele erau simple. În caz de atac, ne strângem toţi la comandă şi ne predăm. Aşa am făcut. Eu eram cu receptorul încă la ureche când au intrat peste noi. Italienii nu au apucat să intervină, a fost la limită. Piraţii l-au pocnit pe căpitan cu patul armei în piept, iar la câţiva centimetri în spatele meu am auzit rafala unei mitraliere. Mi-a stat sufletul în loc”, îşi aminteşte omul.

«L-au pocnit pe căpitan cu arma»

Dacă la început situaţia părea cât de cât stabilă, piraţii ocupând întreaga navă, uşor, dar sigur, lucrurile au degenerat apoi. “Ne-au luat toate hainele, proviziile şi telefoanele mobile. La un moment dat, l‑am rugat pe unul dintre ei să îmi dea telefonul să sun acasă şi i-am făcut o poză când mă prefăceam că formez. Şi-a dat seama ce fac, mi-a smuls aparatul din mână şi a dat cu el de pereţi. Mai târziu am recuperat cartela”, îşi aminteşte Ştefan. Aşa a descoperit, acasă, stocată pe cartelă, fotografia piratului somalez, cu arma în mână, pe vas.

“Este Ali! Unul dintre cei mai nenorociţi dintre ei. Însă cel mai rău era Omar, care avea şi un fel de rang de şef. El era specialist în intimidare. L-a lovit pe căpitan cu patul armei în spate, de l-a pus pe jos. Ne jignea şi ne spunea că nu valorăm nimic. El ne-a scos pe punte la 50 de grade Celsius şi a amenajat un ştreang pe care ni-l arăta mereu. Ne-a obligat să sunăm acasă şi să facem presiuni asupra familiilor. Încerca să ne aducă în pragul disperării şi al nebuniei. Au fost oameni, printre marinarii italieni, care au cedat. Noi, românii, ştiam că dacă vreunul din noi moare, indiferent de naţionalitate, totul s-a terminat, aşa că nu am intrat în jocul lor. Eu am refuzat să sun şi, când Omer a încercat să mă bruscheze, l-am împins. A urlat la mine “Bosai!” (n.r. Du-te dracu!, în limba somaleză) şi m-a ars cu ţigara pe picior”, ne-a povestit ofiţerul.

«Mi-am serbat ziua de naştere în captivitate»

Oamenii au pierdut şirul zilelor sau al lunilor. “Pe 23 iulie mi‑am serbat ziua de naştere în captivitate. Nu am putut decât să fiu fericit că sunt viu. Activitatea noastră consta zi de zi într-un amărât de drum până la camera de comandă, la sala de mese şi la cabina fiecăruia. Ni s-au atrofiat toţi muşchii şi am dezvoltat şi o alergie. Masa consta în orez fiert şi apă clocită adusă în nişte butoaie care aveau o peliculă verzuie de bacterii pe interior. Mai beam apă din condensul aerului condiţionat sau din cel format dimineaţa pe pereţii din cala vasului. Din când în când, ne mai lăsau să pescuim. Şi prindeam numai peşti de 3-5 kilograme. Din zece, noi mâncam unul! Restul era al lor. Nu vreţi să ştiţi ce gunoaie şi ce mizerie lăsau în urma lor. Se luau la ceartă din senin, trăgeau focuri în aer. Au încercat chiar să se şi împuşte între ei de la o ceartă. Atmosfera era haotică. În afară de câţiva piraţi, restul erau schimbaţi prin ture. Cred că s-au perindat cam 100 de persoane pe vas. Toţi se drogau. Mâncau «mira», o iarbă halucinogenă din Kenya, care îi ţinea treji. A ieşit scandal mare când nu le-au adus într-o seară. Câteodată o luau razna şi veneau peste noi prin cabine şi începeau să urle”, ne-a povestit bărbatul.

Un an de zile şi-a propus ofiţerul să stea departe de mare, însă şi-a promis un lucru. Niciodată nu va mai naviga prin Golful Aden. Deşi a scăpat cu viaţă, pentru el a fost prea mult.

Soţia este supărată pe ministerul de externe

Din aprilie până în august, în cele patru luni în care soţul său a fost răpit de piraţi, Elia Borcan, soţia lui Ştefan, a stat ca pe ghimpi. A bătut la toate uşile instituţiilor de stat care ar fi trebuit să le ţină la curent, pe ea şi pe celelalte soţii de marinari, despre soarta bărbaţilor lor sechestraţi. “Toţi pasau responsabilitatea de la unul la altul. Numai răspunsuri incerte sau uşi închise. Un telefon nu mi-au dat!

Când au fost eliberaţi, ştiţi cine m-a anunţat? Redactorul-şef al ziarului italian Libero Reportero, Gaetano Balpi! Nimeni de la Ministerul Afacerilor Externe. Ei însă au avut grijă să emită un comunicat pompos, prin care se lăudau că ne-au dus de la aeroport la hotel. Vă daţi seama? Ca să nu mai amintesc că, de multe ori, soţul meu nici nu era menţionat în diverse comunicate”, şi-a amintit dezamăgită Elia Borcan.

A slăbit 10 kg şi a albit

“Când s-a încheiat totul şi piraţii au plecat de pe vas, noi nu am ştiut ce se întâmplă. Doar am auzit gălăgie, la 22.30. Am mers la comandă şi am văzut că au plecat în două grupuri. De autorităţile române sunt foarte dezamăgit. Nu le-au dat soţiilor noastre nici măcar un telefon. Nava de război italienească San Giorgio a stat patru luni şi a supravegheat tot. Elicopterele survolau la cel puţin două zile zona, însă discret. Toată această experienţă mi-a luat ani din viaţă. Am slăbit 10 kilograme şi am albit mai tare. Noaptea, cine poate să doarmă? Cum mă ia somnul, mă văd direct pe vas cu piraţii şi cu arma spre mine. Mai mult de o oră pe noapte nu pot să dorm”, ne-a spus Ştefan.

Ei sunt ceilalţi patru români care au fost prizonieri

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE