Ana Blandiana: „Faptul că mi-am asumat întotdeauna destinul nu a însemnat niciodată că el a fost ușor de suportat” | Interviu
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
La sfârșit de 2024, la șapte ani distanță de când nu a mai publicat nicio poezie, Ana Blandiana a lansat volumul „Se face liniște în mine”. Colecția de poeme a apărut pe neașteptate, când nici scriitoarea nu credea că va mai scrie poezie vreodată. Explorează teme legate de moarte, divinitate și destin.
Cuprins:
- Premiul „Prinţesa de Asturia pentru Litere” 2024
- Jurnalul publicat în 2023
- Inspirată de vara petrecută singură la țară
- „Toată viața am scris poezie în salturi”
- „Nu pot să amestec diversele compartimente ale vieții”
- Un destin asumat
- „Lipsa succesului mi se pare o experiență mai existențială”
- „Toată poezia lumii s-a născut din dragoste”
- „Am fost nedreptățită în multe feluri, dar niciodată ca femeie”
- „Le doresc românilor să încerce să gândească, să-și amintească și să compare”
Am stat de vorbă cu Ana Blandiana, ajunsă la vârsta de 82 de ani, despre procesul creativ, lumea ei interioară din prezent, aprecierea față de public, dar și lecturile care-i aduc plăcere în ziua de azi, cât și dorințele pe care le are pentru România, în an electoral.
Premiul „Prinţesa de Asturia pentru Litere” 2024
Ana Blandiana, pe numele ei real Otilia-Valeria Coman (căsătorită Rusan), este una dintre scriitoarele emblematice ale țării noastre, recunoscută național și internațional pentru talentul ei, dar și pentru lupta pe care a dus-o pentru libertate și democrație în anii comunismului, când poeziile sale au fost interzise de Ceaușescu.
Pe lângă multele premii primite, în octombrie 2024 a devenit prima româncă recompensată cu premiul „Prinţesa de Asturia pentru Litere” 2024, în cadrul unei ceremonii prezidate de familia regală a Spaniei la Teatrul Campoamor din Oviedo.
„Scrierea ei, care îmbină transparenţa şi complexitatea, ridică întrebări fundamentale despre existenţa fiinţei umane, în zona privată şi în societate, în faţa naturii şi a istoriei”, și-a motivat juriul alegerea, scrie Agerpres.
Jurnalul publicat în 2023
În 2018, Blandiana a lansat „Variațiuni pe o temă dată” și de atunci a luat o pauză de la poezie, până la final de 2024, când a publicat „Se face liniște în mine.” Între timp, în 2023, a scos volumul de memorii „Mai-mult-ca-trecutul. Jurnal”, unde relatează ce a însemnat pentru ea ultimii ani de comunism.
-------------------------
din când în când
Din când în când se face liniște în min
ca și cum istoria s-ar fi oprit
E ca o lumină imensă
pe o câmpie fără sfârșit
un amestec de bucurie și spaim
ca în fața lui Dumnezeu.
Știu că ține doar o secundă, dar simt
că așa ar putea fi mereu
dacă aș avea destulă putere
să plec convinsă că vin înapoi,
cum pleacă păsările
în fiecare toamnă
spre viața lor de apoi.
(poezie apărută în volumul „Se face liniște în mine”)
Inspirată de vara petrecută singură la țară
În discuția pe care am purtat-o cu Ana Blandiana, scriitoarea povestește cum vara trecută, în cele două luni pe care le-a petrecut singură la țară, a început să scrie din nou poezie, „ascultând liniștea în care crește iarba”.
A vorbit despre cum procesul creativ se întâmplă într-o liniște profundă, în zilele lipsite de orice program, dar și despre împăcarea cu propriul destin, fapt care nu-l absolvă de greutate.
Moartea, subiect nelipsit din opera ei, o lasă fără teamă, în timp ce face cunoscut un regret mai puțin obișnuit. „Poate să pară exagerat, dar cred că atunci când voi dispărea voi regreta nu ce nu am trăit, ci ce nu am citit, faptul că au rămas atâtea cărți pe care n-am apucat să le citesc”, zice ea.
„Toată viața am scris poezie în salturi”
Libertatea: „Se face liniște în mine” - când și cum a apărut colecția asta de poezii în viața dumneavoastră? Ce însemnătate au poeziile din carte pentru dumneavoastră?
Ana Blandiana: E o întrebare bună, deși pare puțin ciudată. Iar răspunsul ei este faptul, ciudat, că de la ultima carte de versuri, apărută în 2018, trecuseră 7 ani în care n-am mai publicat nici o poezie, doar cărți groase în care proza devenea eseu și eseul devenea proză. Toată viața am scris poezie în salturi, cu pauze între erupții și cu sentimentul, mereu repetat atunci când publicam un volum de versuri, că acesta este ultimul, chiar dacă îmi aminteam că așa mi se păruse și altădată și nu fusese adevărat.
Acum însă, după „Variațiuni pe o temă dată”, care a fost în multe privințe o carte specială, am avut cu adevărat sentimentul, în timp ce treceau anii, că nu voi mai scrie poezie. Și, deodată, în vara trecută, în timp ce stăteam la țară singură aproape două luni, nevenindu-mi să cred că am reușit să mă extrag din vârtejul agitației publice, am început să scriu ascultând liniștea în care crește iarba.
– Ați vorbit de mai multe ori despre vocea prin care poezia vine la dumneavoastră. Care este relația cu această voce, ați putea să o definiți?
– Evident, nu. Iar dacă nu ar fi vorbit despre acest mister nenumărați poeți înaintea mea, cred că nu aș fi avut nici curajul să-i mărturisesc existența. Tot ce pot să spun este că despre această voce este vorba atunci când se vorbește despre imposibilitatea de a defini poezia.
„Nu pot să amestec diversele compartimente ale vieții”
– Într-un plan practic, când și cum scrieți? Aveți un anume ritual sau un moment al zilei preferat?
– Sunt foarte mulți ani de când nu am la dispoziție, așa cum mi-aș dori, întreaga viață pentru scris și citit (singurele ocupații care mă fac fericită), de când diversele implicări, cu sau fără voia mea, în viața publică îmi lasă doar vacanțele (pe care fac tot ce pot să le înmulțesc) pentru scris. Iar atunci mă închid pur și simplu, de preferință la țară, fără telefon, fără relații, numai cu pisica. Ceea ce vreau să spun este că nu pot să amestec diversele compartimente ale vieții. Nu pot să scriu ca Sadoveanu sau ca Maiorescu câteva ore pe zi printre obligații sociale, relații familiale, proiecte politice. Într-o zi în care am cel mai mic program în afara mesei de scris nu se mai pune problema să scriu.
– Dacă ar fi să facem o scurtă retrospectivă, de la prima carte de poezii lansată, „Persoana întâi plural” (1964) la cea de acum, „Se face liniște în mine”, care credeți că sunt temele pe care le au în comun cele două și care sunt temele care vă inspiră sau pe care le simțiți importante în prezent?
– Deși criticii au vorbit întotdeauna despre continuitatea poeziei mele, despre trecerea temelor, chiar dacă transformate, dintr-o carte în alta, mi se pare evident că, între primele cărți și ultimele, accentele s-au schimbat până la a se inversa și a deveni chiar de sens contrar.
În timp ce la început entuziasmul, revolta, fervoarea, mirarea, suferința chiar, se desfășurau între granițele societății și, plină de dragoste sau de durere, privirea era îndreptată mereu în afară, în ultimii ani, atenția, curiozitatea, uimirea își schimbă direcția și se întorc spre o realitate interioară, dacă nu chiar spre o irealitate. Comună între începutul și sfârșitul drumului rămâne profunda legătură cu natura în care (ca și în poezie) tot ce e firesc e miracol și spaima de prea multele cuvinte în virtutea idealului estetic de a spune cât mai puțin, pentru a sugera cât mai mult și chiar de a nu mai spune nimic pentru a sugera totul.
Un destin asumat
– Am regăsit nostalgie, dar și multă speranță în „Se face liniște în mine”, pe lângă divinitate sau moarte. A părut că sunteți un om împăcat cu propriul destin, cu viața avută și pe care o aveți. Cum vă vedeți, cum e lumea interioară de acum?
– Cred că această impresie de împăcare cu propriul destin, care este exprimată, de altfel, și de titlul ultimului meu volum, este corectă în măsura în care împăcare nu înseamnă lipsă de reacție, ci asumare. Am fost întotdeauna împăcată cu destinul meu în sensul că nu mi-am dorit niciodată să fiu altceva decât eram sau să fac altceva decât să scriu.
Am început să fac versuri înainte de a fi învățat să scriu și nu am visat niciodată altceva decât să pot scrie. Și să public, desigur, mai ales atunci când nu eram lăsată s-o fac, dar asta nu era totuși la fel de important. Faptul că mi-am asumat întotdeauna destinul nu a însemnat niciodată că el a fost unul ușor de suportat, ci că pentru mine, fericirea avea o definiție diferită.
„Lipsa succesului mi se pare o experiență mai existențială”
– Apropo de viață, ați călătorit destul de mult în ultima perioadă, ați fost lansată și premiată internațional. Cum au fost aceste experiențe, dar și contactul cu fel de fel de oameni din public?
– Călătoriile numeroase din ultima perioadă, cea de după traduceri și succese, nu au nici pe departe importanța și încărcătura de descoperire a lumii pe care au avut-o puținele călătorii de la început, atunci când însăși posibilitatea ieșirii din țară era un miracol și când nu lumea mă privea pe mine, ci eu puteam să privesc lumea. În ceea ce privește succesul, el este important mai ales atunci când nu se produce. Vreau să spun că lipsa succesului mi se pare o experiență mai existențială, mai formatoare decât norocul, mai mult sau mai puțin întâmplător, al obținerii lui.
– Contează pentru dumneavoastră cum sunteți interpretată și înțeleasă de public?
– Contează enorm, iar uneori câte o scrisoare venită de la un necunoscut care îmi mărturisește cât de importantă a fost pentru el lectura paginilor mele mă face mai fericită decât analiza oricât de pătrunzătoare a unui critic care scrie, vorba lui Eminescu, „de meserie”.
– Dar de la noua generație? V-ar plăcea ca tinerii din ziua de azi să vă descopere sau simțiți că au făcut-o?
– În această privință, nu mi-am dorit niciodată decât să însemn pentru adolescenții de azi ceea ce au însemnat pentru mine scriitorii pe care i-am citit ca adolescent. Sper că mulțimile care se îngrămădesc la autografe, asta înseamnă.
„Toată poezia lumii s-a născut din dragoste”
– Acum, întorcându-ne la tematicile din „Se face liniște în mine” - ce tip de relație aveți cu divinitatea sau spiritualitatea în ziua de azi, îmi puteți descrie?
– Pentru mine, credința în Dumnezeu n-a avut niciodată forme administrative și nu am simțit decât rareori nevoia existenței unor intermediari între mine și misterul fără margini ce palpită în fiecare atom al universului care este, simt, mult mai mult decât existența sa materială. Faptul că nu mă simt niciodată singură este pentru mine dovada existenței lui Dumnezeu.
– Dar cu moartea? Vă e teamă?
– De ce mi-ar fi, când simt că sufletul meu este nemuritor?
– Mi-ar plăcea să poposim un minut și la tematica „iubirii”. Multe poezii s-au născut de aici, din dragoste sau poate chiar lipsa ei, fie pentru un partener sau de țară sau poate chiar pentru o idee sau iluzie. În poezia dumneavoastră, cum simțiți rolul dragostei și izvorul acesteia?
– Toată poezia lumii s-a născut din dragoste, am putea chiar spune, fără să exagerăm, că valoarea unui poet a fost întotdeauna direct proporțională cu intensitatea dragostei de care el este în stare. Cum aș putea face excepție de la această regulă de aur, eu, un autor de versuri ascuns într-o ființă care în viața de toate zilele nici măcar nu reușește să înțeleagă sensul cuvântului ură? Asta nu înseamnă că toate poemele pe care le-am scris sunt „de dragoste”.
Dintre volume cred că pot fi numite așa doar „Octombrie, Noiembrie, Decembrie” și „Variațiuni pe o temă dată”. În mod ciudat însă, pentru că eram mereu nedespărțiți, mi se părea oarecum jenant să public mărturisiri cărora toată lumea le-ar fi știut destinatarul, așa se explică acea ceață luminoasă care estompează realitatea și îi dă un aer aproape mistic în „Octombrie, Noiembrie, Decembrie”. Abia mult mai târziu, când mă adresam unei umbre, această cenzură devenită modalitate estetică nu a mai funcționat și s-a produs un fel de eliberare în care barierele, inclusiv cea dintre viață și moarte, au căzut.
– Mai citiți în ziua de azi, mai aveți răbdare? Sunteți curioasă să descoperiți autori noi sau vă întoarceți către cei clasici?
– Da, citesc mult, citesc inclusiv toate revistele literare pe care le știu, îmi place să-i descopăr pe cei mai tineri și sunt tristă când mă dezamăgesc. E adevărat că visez de mult să mă întorc și să recitesc marile cărți din secolele trecute, dar nu prea reușesc pentru că apar atât de multe cărți noi pe care vreau să le descopăr. Poate să pară exagerat, dar cred că atunci când voi dispărea, voi regreta nu ce nu am trăit, ci ce nu am citit, faptul că au rămas atâtea cărți pe care n-am apucat să le citesc.
– Apropo de asta, ce citiți în prezent?
– Citesc acum o carte fascinantă, „Cine râvnește la gurile Dunării”, de Sabina Fati, o carte care, ca și precedentele volume, este un amestec de literatură de cea mai bună calitate, experiență de viață aproape eroică, cercetare riguroasă, documentare neobosită și analiză și studiu de politică externă. O carte din care învăț și care mă tulbură cu fiecare pagină.
„Am fost nedreptățită în multe feluri, dar niciodată ca femeie”
– Sunteți o autoare fundamentală a literaturii române și, mai ales, una activă și extrem de prezentă. Credeți că munca dumneavoastră de o viață a deschis drumuri și pentru alte femei în domeniu?
– Nu m-am gândit niciodată la mine în acești termeni. Nu cred că talentul este o chestiune de gen. Am fost nedreptățită în multe feluri, dar niciodată ca femeie. De altfel, în generația '60, generația căreia îi aparțin, numele feminine sunt printre cele mai competitive.
– Ce i-ați spune unei tinere poete de azi, care încă își caută vocea. Cum ar putea să se facă auzită, ce ar fi bine să facă?
– Îmi amintesc că m-am amuzat cândva citind într-un almanah de pe la 1900 o glumă despre o tânără gospodină care nu reușea să gătească, deși i se dăduseră toate sfaturile posibile, dar nimeni nu îi spusese că trebuie să aprindă focul. Cam așa e și în literatură: singurul sfat esențial este să aprindă focul.
– Credeți că există o serie de calități care determină un poet bun?
– Cred că nimeni nu a știut vreodată să răspundă la această întrebare.
„Le doresc românilor să încerce să gândească, să-și amintească și să compare”
– V-am întrebat de așteptări în diferite moduri, dar de la dumneavoastră aveți așteptări pentru 2025? Continuați să scrieți?
– Visul meu de foarte mulți ani a fost să mă întorc la proza propriu-zisă, la povestirile fantastice sau chiar la un mic roman (nici ca scriitor, nici ca cititor nu mi-au plăcut cărțile prea groase, celor care pretind cititorului, pentru a le parcurge, o parte exagerată din viață, n-am avut niciodată încredere în grămezile prea mari de cuvinte).
Nu știu dacă voi reuși, dar oricum următorul meu volum nu va fi de literatură, ci despre literatură: o culegere de interviuri date în ultimii ani în diverse țări, o selecție dintre multele pagini în care, răspunzând întrebărilor despre mine, vorbesc despre România și despre Europa de Est, despre cei aproape 50 de ani în care lumea liberă nu ne-a cunoscut, dar mai ales despre paradoxalul raport invers proporțional dintre libertate și ecoul poeziei în sufletele oamenilor, ca și despre raportul dintre libertate și indiferență.
– Și fără să intrăm extins în politică, dar pentru că sunteți un om care a militat, și continuă să o facă, pentru libertate, o ultimă întrebare. Ne așteaptă un an electoral, ce le doriți românilor înainte să voteze?
– În aceste atât de determinante luni electorale le doresc românilor să încerce să gândească, să-și amintească și să compare. E destul să ne gândim cum era România și viața noastră în urmă cu un sfert de secol și cum este acum pentru ca întoarcerea drumului să ne apară de neconceput.
De la scrisoarea lui Ștefan cel Mare către Dogele Veneției, căruia îi cerea ajutor împotriva turcilor, până la părinții noștri care au supraviețuit decenii întregi cu urechea lipită de aparatele de radio ca să audă Vocea Americii și Europa Liberă, românii au visat să fie în Europa și asemenea ei. Cum e posibil ca acum, când acest vis, îndeplinit cu nesfârșite eforturi și noroace se împlinește, noi să nu-l mai recunoaștem și să preferăm minciunile perverse și obscurantismul dușmanului libertății de totdeauna? Ne-a luat Dumnezeu mințile?
Foto: Agerpres
CamelianPropinatiu 15.02.2025, 16:52
În primul rând, poeta! Când poezia română aluneca spre un abstract prozaic, filosofic și chiar mistic, prevestitor a bășcălie optzecistă, Ana Blandiana a dat o nemuritoare lecție de lirism prin volumul „Octombrie, Noiembrie, Decembrie”, 1972.
kukubau53 15.02.2025, 18:56
Pe vremea lui Nea Nicu, o lună întreagă a colindat SUA cu Romulus Rusan.... "America ogarului cenușiu" .... Cum naiba atunci ???
danciuche 11.08.2025, 18:46
ana blandiana a scris cateva poezii remarcabile, "am nevoie de departartae ca sa te privesc" si alte cateva care au definit-o; niciun mare scriitor nu a lasat mai mult decat doar cateva "genialitati" iar restul e doar ca vantul dupa ploaie; dar ea a fost parte a grupului de soc ai anilor 60-70, stanescu, malancioiu, naum, sorescu, voci de mare calibru intr-o societate prostita, sterila si saracita moral; la fel ca generatia de actori, imensii actori ai anilor aceia care parca se nascusera tocmai pentru a contracara cenusiul asa zisului comunism; multe poetese de cirsumstanta azi se screm sa scrie copiind imagistica inventata de ana blandiana in poeziile ei, are multi epigoni ( as zice epigoane! ) fiindca ana blandiana a lasat in urma o poezie care inspira.