Antreprenorii locali care fac o diferență în comunitate | Creatoarea atelierului de paltoane Maison Chouchou: „La trei săptămâni după ce am născut, băiețelul meu era în scoică, pe masa de croit”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Într-o serie de articole despre antreprenori locali, aducem trei povești de succes ale unor afaceri din Iași, care au înflorit și au strâns o comunitate în jurul lor. În primul material ți-am povestit despre Flair Scent, studioul cu lumânări parfumate, din ceară de soia, iar în cel de-al doilea articol, îți facem cunoștință cu Alexandra Andriescu, creatoarea Maison Chouchou – un atelier de paltoane de lână care aduce culoare pe străzile Iașiului și nu numai.
Cuprins:
Când era mică, Alexandra Andriescu își petrecea uneori timpul la o vecină, avocată, unde desena tablouri cu flori și peisaje. În vacanțele de vară, mergea la bunica ei cu teancuri de foi A4 și își propunea să deseneze câte 100 de animale.
Cum mama i-a remarcat talentul, din clasa a V-a, Alexandra a învățat la liceul de artă din Iași. Puțin știa pe atunci că va deveni artistă, că va studia în România, Spania și Franța și că unul dintre paltoanele făcute de ea va fi purtat de Carmen Iohannis, prima-doamnă a României.
Alexandra are 38 de ani și face paltoane și mantouri în același atelier în care a început în aprilie 2014. Se întâmplă într-un apartament dintr-o clădire comunistă din Iași, cu camere luminoase, mese din lemn masiv, plin ochi de materiale colorate și modele diverse, precum cel de „picior de cocoș” sau carouri.
Ușile unui dulap deschis sunt transformate în suport pentru papiotele de ață roșii, roz, corai, mov, albastre, verzi și galbene, iar pe standere se odihnesc zeci de paltoane gata de îmbrăcat.
Pe cuiele bătute într-un colț de perete, în loc de tablouri, stau câteva foarfece cu mânere aurii și negre.
Însă designul de paltoane n-a fost visul Alexandrei dintotdeauna. Nici măcar designul vestimentar n-a fost. Ce știa totuși în adolescență e că vrea să studieze în străinătate, cu aceeași determinare cu care mânuiește acum lâna.
Artista nomadă
După primul an la facultatea de arte din Iași, a început să caute oportunități prin care să studieze în străinătate. S-a interesat din primele săptămâni la biroul Erasmus care, pe atunci, era mai mult un „unicorn” de care auzeai în trecere.
„Pe atunci nu se prea vehiculau aceste burse, nu prea se discuta”, își amintește Alexandra, „era așa, mai în plan secund, cine află, află, cine nu, nu.”
Așa a reușit să plece prima dată în Murcia, Spania. „Într-un februarie foarte rece aici, în România, plecasem cu geci peste geci, iar când am ajuns în Murcia, stăteam în tricou; pentru mine a fost wow!”.
La scurt timp, unul dintre profesori a remarcat-o și i-a propus să le țină studenților un curs de tehnică de desen clasic, propunere pe care a acceptat-o fără ezitare.
„Am făcut și asta, chiar dacă inițial nu prea știam eu spaniolă, decât cea învățată din telenovele.”
După cinci luni în Spania, a revenit în România. Nu s-a instalat bine, că a început din nou vânătoarea altor programe prin care să plece din nou. Așa a depus o cerere la Universitatea Belle Arti din Veneția, Italia – o renumită școală de arte plastice, de pe malul canalului Grande.
„Cei din Veneția au fost foarte încântați de dosarul meu, m-au plăcut, chiar dacă italiană nu prea vorbeam, dar mă descurcam. Un pic de engleză, un pic de italiană, era OK pentru ei.”
Singura problemă era că, pe atunci, trebuia să ai o viză din partea statului român, pe care Alexandra a încercat din greu s-o obțină. Atât de greu, încât i-a scris și lui Traian Băsescu, președinte în exercițiu la vremea respectivă, cu speranța că va obține „biletul de aur”. După trei luni, a primit dezamăgită răspunsul unui secretar, care o informa că ei nu se ocupă cu așa ceva.
Cu toate acestea, cei de la facultatea din Veneția s-au arătat dispuși să-și asume o mișcare îndrăzneață și să o primească oricum, cu acordul lor, iar viza s-o obțină, în ianuarie, anul următor.
Însă cum viza se acorda o singură dată în an, în iunie, a lăsat Italia baltă și s-a hotărât să încerce în Franța.
Chiar dacă partenerul ei de atunci era și el în Franța, Alexandra voia să descopere orașul prin ochii ei, să aibă parte de propria aventură și în primul rând să se descopere pe ea ca artistă. Și-a depus dosarul la universitățile din Nantes, Bordeaux și Rennes și a hotărât să meargă la cea din urmă.
Acolo, a intrat direct în anul II – în România trecuse în anul III și a continuat cu ambele facultăți în paralel.
Am avut profesori foarte înțelegători, dar trebuie să recunosc că și lucram foarte mult. Mie-mi plăcea să fac asta și răsplăteam încrederea lor prin munca mea. Veneam la examene, la cele mai mari, la sfârșit de semestru și la licență.
După ce a obținut ambele licențe – și în România, și în Franța –, a continuat cu programul de master la Arte Vizuale în Franța și a început să facă practică la diverse galerii. Atât pentru a prinde experiență, cât și în speranța că va fi remarcată și reprezentată de un galerist, de vreme ce începuse și ea, cu pași mici, să expună în jurul Rennes-ului și la Paris.
Ca studentă, în acest maraton între orașe în care se angajase, artista funcționa ca un melc sau o țestoasă, cu casa în spate. Nu chiar cu casa, cât mai mult cu arta în spate – toate picturile fetei încăpeau într-o valiză, Alexandra spunând mereu despre arta ei că este nomadă.
Când cei de la galerie i-au comunicat că își doresc lucrări mai mari, Alexandra a făcut o vizită în România, unde a avut parte de o surpriză.
Din Murcia și Rennes, înapoi în Iași
„În acele două săptămâni s-a întâmplat să vin chiar aici, în spațiul ăsta, la prietena mea din liceu, și m-a recucerit”, povestește Alexandra despre propriul atelier. „Pentru că nu mă simțeam în locul potrivit acolo, în Franța.”
Ce simțea era că n-o mai atrage visul francez sau că, cel puțin, acesta se consumase. Până la urmă, nu plecase niciodată cu gândul de a renunța complet la România.
„Simțeam că am mai mult de spus, că am altceva de spus. Și simțeam că nu este asta misiunea mea”, povestește Alexandra. „Voiam să las în urmă ceva care să bucure, ceva care să rămână pentru oameni, nu numai prin artă.”
A căutat acest „ceva” și, în atelierul ei din Franța, Alexandrei i s-a conturat ideea de Maison Chouchou, în franceză, „chouchou” desemnând un apelativ afectuos, drăgăstos, cât și „obiectul cel mai de preț”.
Așa că s-a întors definitiv în România cu două planuri: de a ține ateliere de creație pentru copii, alături de fostul partener, și el artist, care chiar au prins viață ulterior, dar și cu un proiect dedicat femeilor.
Tot în atelierul din Franța, Alexandra avea schițe cu paltoane și mantouri, visa la culori vibrante care să șteargă griul străzilor, își dorea să aducă pictura în mișcare, să promoveze liniile simple.
„Această afacere era în mintea mea înainte să existe”, povestea Alexandra într-un interviu despre atelier și tot ce înseamnă Maison Chouchou astăzi. „Este un produs onest care pune în evidență corpul, mai presus de artificii.”
Atelierele pentru copii le țineau într-un spațiu care a cucerit-o pe loc cu camerele luminoase și tavanul înalt.
„A fost foarte interesant”, povestește Alexandra cu sclipire în ochi, „căci mi-am proiectat ideea și chiar mi-am văzut businessul acolo”.
Întâmplare sau nu, unul dintre spații s-a eliberat la scurt timp și, pe 1 aprilie 2014, Alexandra primea cheile apartamentului care avea să devină atelierul cu paltoane de lână Maison Chouchou.
Uitându-te astăzi peste picturile Alexandrei din atelier, vezi atât tehnică, cât și talent și multă imaginație, și nu te poți abține să nu te întrebi de ce s-a oprit la paltoane și nu la rochii flamboaiante, pantaloni sau bluze deconstruite.
„Nu mă atragea deloc ideea de a face rochii, bluzițe, pantaloni, pentru că se găsesc cam peste tot.”
Dar artista s-a oprit la paltoane și dintr-o memorie afectivă. Momentele când era mică și o privea pe bunica ei lucrând covoarele de lână au rămas o amintire vie și de preț pentru ea.
Însă lâna îi amintește și dragostea ei pentru pictură.
„Lâna o asociez foarte mult și cu pânza pe care pictez, pentru că are acea rigiditate. Și lâna are și o culoare mult mai intensă. Adică un roșu e roșu, nu ceva spălăcit”, povestește Alexandra.
Spune că până și textura, și grosimea lânii o duc cu gândul tot la pictură.
Pe mine tot timpul m-a fascinat această țesătură, o simt prin toți porii, așa mă identific cu materialul ăsta.
Lucrează atât cu lână naturală 100%, dar și în procente de 80 sau 60%, iar materia primă o cumpără de la un furnizor din Iași care exportă, însă își dorește ca pe viitor să lucreze cu producători locali.
Ca mulți alți antreprenori la început de drum, Alexandra n-a avut bani pentru uneltele de lucru, nici măcar pentru cele de bază, cum ar fi tipare, ace suficiente, mașini de cusut și surfilat sau o stație de călcat.
Totuși, a început îndrăzneț cu doi metri de stofă și un fier de călcat adus de acasă, la care proaspăt angajata croitoreasă a ridicat din sprâncene, spunându-i că nu-l pot folosi la ce au ele de făcut, iar prima mașină de cusut a cumpărat-o cu banii de pe o lucrare bisericească.
Bunicul ei voia să construiască o troiță exterioară pentru biserica din satul Lețcani, de pe lângă Iași, și a rugat-o pe Alexandra să facă două icoane din mozaic – una cu Sfinții Constantin și Elena și una cu Petru și Pavel. Alexandra a acceptat și a lucrat alături de fostul său partener.
Eu l-am făcut pe cel cu Constantin și Elena, un mozaic mare, piatră cu piatră, bucățică cu bucățică, pătrățel cu pătrățel. Și a ieșit foarte, foarte bine.
Cu cei 200 de euro primiți pe lucrare, a cumpărat mașina de cusut Japsew, pe care o are și acum în atelier și încă o folosește, 10 ani mai târziu.
Un lucru care i-a fost de folos la început a fost că, pe același etaj, exista și un atelier de poșete, iar clientele vecinilor obișnuiau să treacă și pe la Alexandra. Insuficient însă ca afacerea să înflorească rapid, dar măcar vestea mai circula din vorbă în vorbă, cum se întâmplă, de altfel, și acum.
O altă provocare a lovit-o rapid, la un an după ce a deschis Maison Chouchou, în 2015, când a devenit mamă. Însă nici asta nu a făcut-o să încetinească motoarele atelierului.
La trei săptămâni după ce am născut, băiețelul meu era în scoică, pe masa de croit. L-am luat cu mine peste tot, chiar și la târguri.
Acum, băiețelul Alexandrei, Marc, are aproape 9 ani și se vede că a crescut în atelier.
Dincolo de ochii mari și curioși pe care îi observi din prima și la Alexandra, băiatul i-a moștenit și spiritul antreprenorial.
„Și-a făcut acasă câteva planuri de afacere pentru o pizzerie, a făcut meniuri, mi-a arătat brandingul. Apoi și-a mai făcut o clătitărie – «crêperie», cum sunt în Franța.”
Nu doar că își face propriile planuri de afacere, dar băiețelul o și ajută pe Alexandra când e nevoie și s-a implicat de-a lungul vremii în toate activitățile mamei sale: de la tăiat materiale în bucăți mici pentru paltoane, până la renovat atelierul.
De la subzistență, pe podiumurile din lume
Alexandra povestește despre Maison Chouchou că are două vieți. Ca orice afacere, și atelierul ei a trecut prin diferite etape de maturizare.
Se raportează la perioada 2014 - 2019 ca la una de învățare, iar din 2019 încoace, ca la cea de creștere.
„Pentru că, până în 2019 am fost real la limita supraviețuirii – nu eram nici suficient de cunoscuți, nu aveam credibilitate pe piață, nu ne diferențiam așa cum o facem acum, nici nu eram atât de prezenți online. Și a fost foarte delicat.”
Își amintește însă cu drag de primul palton vândut, care era, de fapt, un mantou alb-unt, pentru o mireasă, pe care l-a vândut cu 300 de lei.
Atunci când am deschis Maison Chouchou, mi-era teamă să pun prețul real al produsului, pentru că mă gândeam că lumea nu o să cumpere. Asta este, cred, teama antreprenorului local sau la început de drum.
Peste ani, când se afla la un restaurant alături de mama sa, a revăzut mantoul și îl aprecia de la distanță, fără să-l recunoască.
„M-am apropiat mai mult și mi-am dat seama că e făcut de noi. Și am avut o satisfacție atât de intensă, care depășește orice criterii de business. A fost o mulțumire personală.”
Însă Alexandra a depășit acea perioadă de aclimatizare pe piața antreprenoriatului. În ultimii ani a muncit și a inovat constant, iar asta se vede și în aparițiile pe podiumurile din străinătate: încă din 2018 a început să fie prezentă în fashion show-uri din Japonia, Franța, Belgia și Danemarca, alături de alți designeri români.
O altă provocare pentru care a trebuit să găsească soluții a reprezentat-o pandemia. După ce toate comenzile s-au oprit brusc, a început să creeze măști de protecție, păstrând însă nota elegantă, semnătura brandului Maison Chouchou.
Iar după izbucnirea războiul în Ucraina, Alexandra a creat broșe în formă de inimă, comandate atât în țară, cât și în Spania și Franța, iar suma strânsă a donat-o către UNICEF.
O afacere locală trebuie să se reinventeze
Acum un an și jumătate, survolând deasupra unui nou gând de inovare, Alexandra căuta un nou element prin care produsele ei să se remarce.
„Am vrut să mă diferențiez printr-un produs clasic, dar în același timp chiar diferit de restul”, explică femeia. „Și plaja de haine este atât de variată și poți alege de oriunde, orice, încât am stat și m-am gândit: cu ce pot să vin eu nou? Păi hai să ne întoarcem la sursă. Sursa care este? Arta monumentală.”
Prin arta monumentală, Alexandra se referă la materia învățată în liceu, adică picturi de perete, fresce, mozaic, icoane.
„Cum să-ți spun, rețeta perfectă este exact ce am învățat atunci. Pentru că sunt planuri de culori care scot imaginea în evidență, dar în același timp nu te duc în picturalitate și păstrează exact tehnica clasică de demult”, explică artista.
„Ăsta e un mozaic, dacă-i să o luăm așa”, arată Alexandra către pătrățelele mici și colorate de pe spatele unui palton.
A învățat să facă mozaic încă din copilărie, alături de picturi murale la liceu și pictând în biserici. Nu o pasiona așa tare nișa, dar mărturisește că a ajutat-o ca practică și disciplină, datorită preciziei pe care a dobândit-o.
Fiecare icoană se lucrează strat cu strat, de la cel intermediar, apoi te duci spre cel închis și după aia spre cel deschis. Și linia trebuie să fie linie, exact ca la noi, la paltoane. Dacă o miști un pic, arată urât.
Astfel, ca element diferențiator, a găsit ideea de a face paltoane personalizate, iar pentru design a ales stofe care nu se destramă, un croi aparent simplu, dar care poate funcționa cu aplicații și, cel mai important, seducător.
„Pentru că nouă femeilor”, completează Alexandra cu zâmbetul pe buze, „ne place să purtăm lucruri care ne fac să vibrăm”.
Astfel, după ce clienta își exprimă dorința, alături de viziunea și îndemânarea Alexandrei, ajung la un numitor comun și paltonul prinde viață.
Alături de componenta de personalizare a produsului, Alexandra a implementat și opțiunea de a „rezerva acum, enjoy later”. Adică rezervi produsul dorit între 1 mai și 31 iulie – căci august e lună de concediu pentru tot atelierul – și el va fi livrat în prima săptămână din septembrie.
Cu această strategie a rezolvat și o problemă pe care o avea cu timpul de livrare. Fiind doar câteva două persoane angajate și șase colaboratoare, în afara atelierului, iar procesul e unul laborios, pachetele nu ajungeau la clienți într-un timp standard al comenzilor online, de 3-7 zile.
De asemenea, o altă idee pe care a încercat-o e plata în tranșe. Pentru că au fost momente când anumite cliente își doreau un palton, dar nu își permiteau să cheltuiască între 800 și 1.500 de lei dintr-un foc, Alexandra a acceptat și plata în rate, timp de 2-3 luni.
„Este ceva inedit pentru mine, trebuie să recunosc, dar de ce nu?”, povestește Alexandra. „Avem niște cliente foarte faine și nu este o problemă cu acest aspect. Din contră, mi se pare că e super mișto, că văd cât de mult își doresc.”
În prezent, atelierul primește în jur de 100-150 de comenzi lunar. Prezența la târguri înseamnă tot aproximativ 150 de bucăți vândute, iar Alexandrei nu-i mai este teamă să tipărească etichetele cu prețul corect.
În puținele excepții când se mai întâmplă, băiețelul ei are grijă să-i atragă atenția.
„Am făcut la un moment dat coaching cu cineva pe partea asta de vânzare și mi-a zis: «Alexandra, uite, produsele astea nu vreau să le văd mai jos de 1.000 de lei». Și băiețelul meu a reținut chestia asta și îmi zice: «Este munca ta, tu trebuie să fii plătită pentru munca ta!».”
Mirajul echilibrului între viața personală și cea profesională, când ești propriul șef
Dacă mâine ar începe de la zero, tânăra antreprenoare spune că ar fi mai calculată, chiar dacă greșelile sau situațiile pe care le-a întâmpinat au fost lecții pentru mai târziu.
„Și începutul ăla atât de necalculat și-a avut rostul lui, pentru că am învățat fix pe pielea mea. Eu venind în țară cu foarte puțin bani, aveam dintr-o bursă undeva la 800 de euro timp de șase luni, și cam ăia erau bănuții pe vremea respectivă, am învățat să valorific ceea ce știu să fac.”
Cât despre echilibrul între viața personală și muncă, nu crede că există, ci, de fapt, ele coexistă, formează un întreg.
„Nu ai cum să nu le amesteci, pentru că și la muncă există copilul tău și businessul este copilul tău. Da, poate n-ar trebui să te atașezi, dar în același timp, încerci să-l menții, să găsești soluții, să-l faci mai bun. Cred că e cumva un mix, nu ai cum să le departajezi complet.”
