O scriitoare celebră, despre drama uitată a femeilor evreice din Yemen și una dintre cele mai controversate istorii ale Israelului: „Mai este mult până când societatea va face dreptate”

Autoarea a fost prezentă în România pentru lansarea cărții, iar într-un interviu pentru Libertatea povestește cum și-a descoperit propriile rădăcini și explică de ce crede că fără memorie nu poate exista nici dreptate.

Ayelet Tsabari (născută în 1973) este o scriitoare israeliano-canadiană, apreciată și premiată la nivel global, care provine dintr-o familie de origine yemenită. După ce și-a terminat stagiul militar obligatoriu din Tel Aviv, la vârsta de 21 de ani, autoarea a călătorit prin Europa, Asia și America de Nord, iar în cele din urmă, în 1998 s-a stabilit în Vancouver, unde a studiat filmul și fotografia la Capilano University. A debutat cu volumul de proză scurtă „The Best Place on Earth”, în 2013, urmat de „Arta de a-ți lua rămas-bun” (The Art of Leaving; Humanitas, 2021), în 2019.

Ambele cărți au fost premiate internațional și explorează teme precum identitatea, migrația, apartenența, memoria, relațiile de familie și moștenirea evreilor mizrahi (orientali), în special a comunității yemenite. În 2024, reia aceste teme sub forma primului ei roman, „Cântece pentru cei cu inima frântă”, apărut recent la Humanitas Fiction, în traducerea Ancăi Dumitru, considerat cartea anului de The Globe and Mail și premiat cu National Jewish Book Award for Fiction, Canadian Jewish Literary Award for Fiction și Association of Jewish Libraries Fiction Award.

„Am avut mereu visul să scriu un mare roman despre evreii yemeniți”

Povestea o urmărește pe Zohara, o tânără recent divorțată și stabilită în State, unde plănuiește să-și dea doctoratul. Ea primește un telefon de acasă, din Israel, în care este anunțată că mama ei, Saida, a murit, așa că revine în locurile natale, unde amintirile și istoria familiei o reconectează la rădăcinile sale.

Romanul alternează de la planul prezent, la viața mamei sale în tabăra de primire pentru evreii yemeniți, și propune o istorie intens documentată a femeilor yemenite, lipsite de drepturi, dar care-și făceau cunoscute dramele și dorințele prin cântece.

„Am avut mereu visul acesta, de când am început să scriu în engleză, să scriu un mare roman despre evreii yemeniți. Am simțit că acesta era un lucru pe care eram menită să-l fac. Era cartea pe care eu însămi nu am avut ocazia să o citesc când eram copil. Nici în adolescență nu am văzut nicăieri o astfel de poveste. Așa că, pentru mine, a fost o ambiție foarte mare, aproape o misiune”, spune Tsabari pentru Libertatea. 

Cu o scriitură sensibilă și care reușește să te țină în poveste, Ayelet explorează nu doar drama femeilor yemenite și puterea acelor cântece ale lor sau rasismul asupra evreilor mizrahi, ci povestește atât tragedia copiilor yemeniți dispăruți din taberele de primire, cunoscută sub numele de „Yemenite Children Affair”, cât și asasinarea premierul israelian Yitzhak Rabin, în 1995, fapt care a generat și mai multe tensiuni în teritoriu, după ce, în 1993, Acordurile de la Oslo au încercat să aducă pacea între Israel și Palestina.

„Cercetarea istoriei familiei mele m-a ajutat să mă înțeleg mai bine. Margaret Atwood spunea, cred, că atunci când privim înapoi, ne găsim locul în lume. Pentru mine, asta a fost întotdeauna adevărat. În familie sunt istoricul neoficial. Eu sunt cea care trebuie să afle toate poveștile”, adaugă ea.

După 20 de ani petrecuți în Canada, în 2018, Ayelet Tsabari s-a întors în Israel, alături de soțul ei și de fiica lor, unde continuă să trăiască, deși este împotriva guvernului condus de Benjamin Netanyahu. 

„Descoperirea cântecelor femeilor yemenite a însemnat totul pentru mine”

Libertatea: În timpul documentării ai vorbit cu multe femei yemenițe și ai ascultat povești care rareori apar în istoria oficială. Ce te-a impresionat cel mai profund la ele? 
Ayelet Tsabari: Ideea de a vorbi cu femeile a pornit, de fapt, de la interviurile pe care i le-am luat bunicii mele. Asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă, înainte să încep să scriu în engleză. Era perioada în care nici măcar nu mai scriam. Dar chiar și atunci am avut sentimentul că acele conversații îmi vor folosi cândva, că într-o zi voi avea nevoie de ele. Mai târziu, când mi-am dat seama că vreau să scriu despre femei, bunica mea nu mai era în viață. Și atunci mi-am spus: dacă nu există arhive, nu există documente scrise, nu avem fotografii, nici certificate de naștere, nimic material care să păstreze memoria acestor vieți, atunci trebuie să fac același lucru pe care l-am făcut cu bunica. Trebuie să stau de vorbă cu aceste femei. Întrebarea mea preferată era despre visele lor. Am folosit apoi răspunsurile și în câteva momente din carte. 

Pentru ele era o întrebare aproape ciudată. Parcă nu înțelegeau ce vreau să spun. Erau obișnuite să răspundă cu lucruri de genul: „Trebuie să spăl rufele.” Ideea că ar putea să se gândească la propriile visuri nici măcar nu le trecea prin minte. Iar răspunsurile lor m-au frânt puțin. Îmi amintesc de o femeie care mi-a spus că, încă din copilărie, păștea oi în Israel; nici măcar nu era vorba despre Yemen. De pe dealul unde își păștea turma, vedea alte fete mergând la școală. Și tot ce își dorea era să poată merge și ea. O altă femeie mi-a spus că oamenii îi spuneau mereu că ar fi fost un psiholog foarte bun, pentru că știa să asculte și dădea sfaturi excelente. Astfel de mărturii îți arată ce ar fi putut deveni aceste femei. Probabil că ar fi putut fi psiholog. Iar o altă femeie mi-a spus că visul ei era pur și simplu să învețe să conducă o mașină. Nici măcar nu avusese vreodată această posibilitate. 

-Și ce ai descoperit despre rădăcinile tale în tot acest proces?
-Cred că descoperirea cea mai importantă a fost cea a cântecelor femeilor. Pentru mine, ele au însemnat totul. Descoperirea cântecelor femeilor a avut loc în timp ce le intervievam și a declanșat pentru mine o întreagă serie de revelații. Mai întâi le-am auzit cântând și mi-am dat seama că, de fapt, nu știam nimic despre această tradiție. Nu înțelegeam toate versurile (cunosc puțină arabă, dar nu suficient) și, de fapt, nici nu conta. Emoția ajungea la mine dincolo de cuvinte. 

Apoi femeile m-au îndrumat către Gila Beshari, care a devenit profesoara mea și a avut un rol esențial în această descoperire. Ea mi-a explicat tradiția, felul în care funcționa și cum se dezvoltase în paralel cu tradiția masculină, care, în ebraică, era una liturgică, foarte diferită, centrată pe Dumnezeu, pe Sion și pe alte teme religioase. Îmi amintesc foarte clar că am plecat din casa ei cu un gând puternic. Ca femeie evreică de origine yemenită, mi-am dat seama că nu era suficient să studiez această tradiție doar la nivel teoretic. Trebuia să mă cufund în ea. Trebuia să o trăiesc. Trebuia să învăț cântecele. Și atunci am rugat-o pe Gila să mă învețe. 

-Ce ai descoperit despre femeile din familia ta pe parcursul acestei călătorii? 
-Pentru prima dată în viață am înțeles că, deși provin dintr-o lungă linie de femei analfabete, aveam totuși o tradiție literară. Ca scriitoare, simțeam de mult că îmi lipsește o moștenire literară căreia să-i aparțin. Și atunci mi-am spus: asta este. Aceasta este moștenirea mea literară. Da, era transmisă prin cântec. Era o tradiție orală și era în limba arabă. Dar era poezie. Era frumoasă, profund emoționantă și plină de sensibilitate; exact lucrurile pe care încerc și eu să le aduc în scrisul meu. Era o tradiție feminină și, într-un anumit sens, chiar feministă. Descoperirea asta mi-a dat un sentiment extraordinar de susținere. M-a făcut să simt că aparțin unei genealogii și, în același timp, m-a ajutat să înțeleg ceva despre femeile din familia mea. 

Femeile din familia mea au fost întotdeauna puternice, gălăgioase, neînfricate. Niște femei extraordinare. Dar, din cercetările mele, știam cât de multă opresiune și câtă reducere la tăcere au trăit femeile yemenite. Îmi era greu să împac aceste două imagini. Cântecele au fost cele care m-au ajutat să le împac. Atunci am înțeles că, da, femeile acestea găseau modalități de a se răzvrăti în limitele a ceea ce le era permis. Exact despre asta vorbește și cartea: își revendicau libertatea în spațiul îngust pe care îl aveau la dispoziție. Uneori, cântecele erau chiar subversive, prin felul în care vorbeau despre anumite lucruri considerate indecente sau nepotrivite. Asta mi-a oferit o perspectivă cu totul nouă asupra acestor femei și, implicit, asupra mea, ca urmașă a lor.

„Mai este foarte mult până când societatea va face dreptate acestei istorii”

-În carte vorbești despre marginalizarea evreilor yemeniți și a celor mizrahi în Israel. Pentru cititorii care poate nu sunt familiarizați cu această istorie, ne poți explica, pe scurt, contextul?
-Da. Când evreii mizrahi au ajuns în Israel, în special cei yemeniți, în timpul acelui mare val de imigrație, e important de spus că o parte dintre ei veniseră mai devreme. Familia mea, de exemplu, emigrase înainte, așa că am fost feriți de o parte dintre experiențele trăite în taberele de tranzit. Însă condițiile din acele tabere erau cumplite. Și evreii yemeniți, în mod special, erau priviți ca fiind complet „ceilalți”. E o formulare puțin ciudată, dar ei erau cei mai marginalizați dintre toți. Era ceva la ei care îi făcea să pară atât de diferiți. Trăiseră aproape complet izolați de restul lumii. Yemenul era una dintre cele mai sărace și mai puțin dezvoltate țări din lume și, de fapt, cred că încă este. Până și obiceiurile lor de zi cu zi, faptul că mâncau cu mâna sau mergeau desculți, îi făceau ușor de dezumanizat în ochii celorlalți. Din această cauză au fost supuși unor tratamente îngrozitoare. Unul dintre ele este și subiectul despre care vorbesc în carte: cazul copiilor dispăruți. 

-Apropo de asta, cazul copiilor yemeniți dispăruți este prezentat în roman ca o traumă colectivă care continuă să marcheze generații întregi. De ce continuă să fie o rană atât de dureroasă în Israel?
-Nu au fost doar copii yemeniți, dar aproximativ două treimi dintre ei proveneau din comunitatea yemenită. Vorbim despre sute de cazuri în care bebelușii erau ținuți în creșe separate, nu în corturile în care locuiau părinții lor. În fiecare dimineață, părinții veneau să-și vadă copiii și aflau că aceștia dispăruseră. Li se spunea că, peste noapte, copilul făcuse febră, se îmbolnăvise și fusese dus la spital. Iar când ajungeau la spital, li se comunica, adesea cu o lipsă totală de empatie, că micuțul murise. Nu existau certificate de deces. Nu li se arătau trupurile copiilor. Nu li se spunea unde sunt îngropați. Cred că acest episod este și astăzi o rană deschisă, pentru că nu a existat niciodată o rezolvare reală, nicio reconciliere și nici măcar un răspuns clar despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. Comisia de anchetă a concluzionat, în mare parte, că acești copii au murit. 

Totuși, în cazul a aproximativ 70-80 dintre ei, nu a reușit să stabilească ce s-a întâmplat. Și asta înseamnă foarte mult. Întotdeauna spun același lucru, pentru că există oameni în Israel care susțin cu tărie că totul este doar o teorie a conspirației, că nu s-a întâmplat nimic și sunt foarte investiți în negarea acestei povești. Dar eu le răspund așa: chiar dacă aveți dreptate și toți copiii au murit, în primul rând, rămân totuși acei 70-80 despre care nu știm nimic. Dar chiar dacă presupunem că au murit cu toții, nu este și asta o tragedie cumplită? Părinților nu li s-a permis să-și îngroape copiii.

Copiii le-au fost luați fără acordul lor și duși la spital. Părinții nu au avut voie să fie alături de ei în ultimele clipe. Nu au putut să-i înmormânteze. Nu au putut să țină șiva, perioada tradițională de doliu în iudaism. Toate acestea reprezintă, în sine, o formă de răpire și ceva cu care societatea noastră trebuie încă să se confrunte. Și spun toate astea în cea mai generoasă interpretare posibilă, acceptând ipoteza oficială. 

Din păcate, nici astăzi nu s-a ajuns unde ar trebui. Au existat totuși câțiva pași înainte. Cred că în 2021, prim-ministrul, al cărui nume prefer să nu-l rostesc, a oferit despăgubiri familiilor acelor 70-80 de copii. Unele familii au acceptat despăgubirile, altele nu, pentru că au simțit că nu este vorba despre bani. Există și o organizație caritabilă, Amram, care adună de ani de zile mărturiile familiilor și documentează aceste cazuri. Inițiativa este susținută în special de oameni din generația mea și ei au instituit chiar și o zi de comemorare dedicată acestei tragedii. Cred că, prin 2022, la ceremonie a participat și președintele Israelului. Așadar, există un început de recunoaștere publică a tragediei. Dar mai este încă foarte mult până când societatea va face cu adevărat dreptate acestei istorii.

„Mi se pare aproape absurd că ideea de pace a devenit atât de nepopulară”

-Ai ales să plasezi o parte importantă a romanului chiar înaintea asasinării lui Yitzhak Rabin (n.r. fost prim-ministru al Israelului). Ce reprezintă acel moment pentru tine? De ce ai simțit că era important pentru atmosfera și sufletul acestei povești?
– Simt că asasinarea lui Rabin a fost unul dintre acele momente de cotitură din istoria Israelului, dar și din propria mea viață. Uneori mă întreb dacă aș mai fi plecat din Israel, pentru că am plecat la scurt timp după aceea. Nu spun că a existat o legătură directă, dar mă întreb: oare aș mai fi plecat? După acel moment, totul s-a schimbat. Mi-a fost foarte greu să recitesc pasajele din carte despre acea perioadă. Am terminat manuscrisul chiar în ziua de 7 octombrie (n.r. data la care gruparea Hamas a atacat Israelul). Mă trezisem într-o sâmbătă ca să fac ultimele revizuiri. Era, simbolic, momentul final al cărții.

M-am trezit la șase dimineața, literalmente cu aproximativ o jumătate de oră înainte să înceapă atacul. Așa că ultima rundă de corecturi, nu mai vorbesc de editare propriu-zisă, ci de ultimele detalii înainte de tipar, a avut loc după 7 octombrie. A fost foarte greu să citesc cartea dintr-o dată cu alți ochi. Între timp, am ajuns să văd mult mai clar defectele procesului de la Oslo și limitele acelui proiect de pace. Dar, în același timp, nu pot uita speranța pe care o simțeam atunci. Iar acum este sfâșietor să recitesc acele pagini și să văd cât de departe am ajuns de acel moment și de acea speranță.

-Mai ai totuși speranță în pace?
-Mi se pare aproape absurd că însăși ideea de pace a devenit atât de nepopulară, în cercuri atât de diferite, atât în dreapta, cât și în stânga. Pur și simplu nu pot înțelege asta. Înțeleg foarte bine argumentul stângii, că nu poate exista pace fără dreptate. Înțeleg reținerea de a vorbi despre pace fără ca mai întâi să existe justiție. Dreapta, însă, sincer, acolo nu reușesc să înțeleg. Dar, dincolo de toate acestea, pentru mine lucrurile sunt foarte simple: nimeni nu pleacă nicăieri. Noi nu avem unde să plecăm. Ei nu au unde să plece. Atunci ce altceva putem spera? Sincer, nu înțeleg. La ce altceva am putea aspira, dacă nu la coexistență și la pace? În momentul de față nici măcar nu mai există o discuție reală despre asta. Nu se vorbește aproape deloc. 

De aceea îmi este greu să spun că mai am speranță. Încerc să mă agăț de ceea ce a mai rămas din ea. Cred că o parte din speranța mea vine din fapte, nu din vorbe: din proteste, din implicare, din relațiile pe care le am cu oameni din Gaza, din faptul că am prieteni acolo și vorbesc cu ei în mod regulat. Asta îmi dă speranță. Suntem oameni și ne iubim unii pe alții. Iată dovada că încă există ceva pentru care merită să sperăm.

„Ce mă ține cu picioarele pe pământ sunt prietenii mei”

-Cum este pentru tine faptul că te-ai întors să locuiești în Israel, într-un stat pe care îl iubești, dar cu a cărui politică nu ești de acord?
-Este complicat. Sunt foarte atașată de locuri. De fapt, cred că tocmai acest atașament față de un loc m-a făcut să înțeleg și mai bine drama palestinienilor. Înțeleg ce înseamnă. Familia mea trăiește în această parte a lumii încă din vremea Imperiului Otoman. Am ajuns acolo foarte devreme. Soțul meu mi-a spus odată ceva care m-a pus pe gânduri: „Familia ta trăiește în această regiune, în Israel, în Palestina, încă din perioada otomană, de mai mult timp decât familia mea trăiește în Canada.” Și, totuși, nimeni nu contestă dreptul familiei lui de a locui acolo. Eu am o legătură profundă cu acel loc. Cu mirosurile lui, cu marea, cu anotimpurile și felul în care se schimbă. Sunt atașată și de oamenii de acolo. Dar, uneori, simt că m-am înstrăinat. Poate chiar mai mult decât atunci când m-am întors, acum opt ani. Între timp, lucrurile s-au înrăutățit. Ura s-a adâncit. Așa că, uneori, merg pe stradă și mă simt puțin deconectată de locul în care trăiesc.

-Și asta trebuie să fie foarte greu.
-Este. Ce mă ține cu picioarele pe pământ sunt prietenii mei, oamenii care împărtășesc aceleași valori. Ei mă ajută să nu mă simt singură. Însă, am și prieteni care văd lucrurile diferit. De exemplu, una dintre cele mai apropiate prietene ale mele are convingeri politice complet diferite de ale mele. Este și o persoană religioasă. Pur și simplu nu vorbim despre politică. Uneori, asta trebuie să faci ca să poți merge mai departe.

-Ai simțit vreodată că identitatea ta poartă o povară, că oamenii te judecă pentru asta? Ce te-a adus înapoi către ea?
-Absolut. Și acum este mult mai rău decât înainte, deoarece situația a devenit mult mai tensionată. Am lucrat șase ani într-un restaurant libanez din Canada și, uneori, atunci când veneau clienți palestinieni, patronii îmi spuneau: „Să nu le spui că ești din Israel.” Așa că făceam exact invers. Îi lăsam mai întâi să mă cunoască, îi făceam să mă îndrăgească și abia după aceea le spuneam că sunt din Israel. […] M-am simțit cu atât mai atrasă de rădăcinile mele cu cât mă simțeam mai suspendată între lumi, mai lipsită de repere acolo, în Canada. E o senzație ciudată să mergi pe niște străzi pe care nimeni din familia ta nu a pășit vreodată. Nu există nicio urmă a trecutului tău. Totul este o pagină albă. Și atunci a început să-mi fie dor de ai mei. 

La acest restaurant din Vancouver, unde era un loc de întâlnire pentru oameni din toată regiunea, de la iranieni și yemeniți, la libanezi, pentru că eram înconjurată de limba arabă, de cultura arabă, am simțit o nevoie foarte puternică de a mă reconecta cu propria mea moștenire arabă. Într-un fel, tocmai faptul că am fost departe m-a adus înapoi la ea.

„Sper ca și cititorii să se conecteze emoțional cu această poveste”

-Crezi că literatura, chiar și într-o măsură mică, poate contribui la repararea memoriei sau la aducerea unei forme de dreptate pentru cei care au suferit?
-Cu siguranță. În carte vorbesc despre faptul că manualele de istorie spun întotdeauna ceva despre cei care le-au scris. Ei aleg ce povești merită păstrate și ce povești rămân pe dinafară. Și este evident cine a scris, de regulă, istoria: bărbații albi. Eu nu sunt istoric și nu pot contribui în felul acesta, dar pot adăuga o altă poveste. O poveste documentată cu foarte multă grijă, care conține vocile unor oameni reali și experiențele lor. Unele personaje sunt fictive, dar multe dintre povești sunt adevărate. 

Cartea devine astfel un fel de istorie alternativă. Mai adaugă o cărămidă la marea poveste pe care o cunoaștem. Complică puțin narațiunea dominantă. Și, dacă ne întoarcem la începutul discuției noastre, tocmai de aceea a fost atât de important pentru mine să scriu despre copiii dispăruți. Nu doar pentru că, datorită romanului, mult mai mulți oameni au aflat despre această tragedie. Ci și pentru că, odată ce va fi publicată și în Israel, această poveste va primi, în sfârșit, o formă de recunoaștere. Într-un fel sau altul, va începe să existe și în conștiința publică.

-Ce speri să se întâmple cu romanul tău odată ce ajunge în mâinile cititorilor?
-Speranța mea, pentru tot ceea ce scriu, este să-i fac pe oameni să simtă profund. Asta iubeam cel mai mult când citeam în copilărie. Mă cufundam complet în cărți. Plângeam și nu voiam să mă opresc din citit. Totul era atât de viu pentru mine. Asta am visat întotdeauna să fac și eu prin scrisul meu. Cred că, pe măsură ce înaintăm în viață, devenim puțin cinici. Iar în America de Nord, în special, mi-a fost greu, pentru că se aștepta de la mine un anumit tip de scriitură: mai reținută, mai austeră, mai politicoasă, cu mai puțină intensitate emoțională. Dar nu asta îmi doresc eu. Eu vreau ca oamenii să simtă. Să simtă cu adevărat. Sper ca cititorii să se conecteze emoțional cu această poveste și să trăiască toate emoțiile ei în profunzime.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro