Box feminin pe scena Teatrului Excelsior: patru femei luptă pentru libertate într-o lume a bărbaților. Regizoarea Sânziana Stoican: „Toate temele spectacolului sunt extrem de actuale”

„KNOCKOUT. Dulcea știință de a face vânătăi” a revenit pe scena Teatrului Excelsior, după ce a avut premiera în 2022. Regizat de Sânziana Stoican după o piesă scrisă de dramaturga britanică Joy Wilkinson în 2018, spectacolul are acțiunea plasată în Londra anului 1869 și rămâne extrem de actual și în ziua de azi. Povestitorul Mihai Gruia Sandu, în rolul profesorului Charlie Sharp, ne prezintă cele patru protagoniste, Violet Hunter (Oana Predescu), Matilda „Matty” Blackwell (Andreea Hristu), Anna Lamb (Andreea Șovan) și Polly Stokes (Dana Marineci), cele care vor lupta în ringul de box pentru propriile libertăți și visuri. 

Setat pe mai multe planuri, spectacolul îți lasă senzația că urmărești un film, te prinde și te introduce într-o poveste dură, care nu-ți menajează sentimentele și care te face să te întrebi cât de mult s-au schimbat lucrurile, zeci de ani mai târziu. „Am lecturat textul în momentul în care colegul meu Vlad Cristache m-a invitat să montez un spectacol la Teatrul Excelsior. M-a rugat să-l citesc, pentru că simțea că e un text pentru mine. Nu mi s-a întâmplat niciodată ca întâlnirea cu un text pe care l-am pus în scenă să fie facilitată de altcineva. Dar textul acesta m-a convins de la primele pagini. Universul feminin pe care îl explorează, amestecul de duritate și sensibilitate cu care cele patru protagoniste luptă pentru a exista în termenii lor proprii, într-o lume în care drepturile fundamentale le sunt negate, umorul, uneori acid, uneori candid cu care răspund absurdului din jurul lor, toate acestea m-au convins că această poveste merită spusă. Cred că la prima lectură am conturat în imaginație un spectacol despre libertatea personală și lupta permanentă care trebuie dusă de către fiecare dintre noi pentru a o atinge”, explică regizoarea pentru Libertatea.

Backgroundul este unul patriarhal, plin de prejudecăți, tabuuri, inechități sociale și de gen, după cum apare notat în descrierea spectacolului. „Violet Hunter, o infirmieră care își dorește să devină medic în patriarhatul Angliei victoriene, Polly Stokes, o muncitoare în minele din Nord, Matty Blackwell, o imigrantă din Irlanda, Anna Lamb, o casnică blocată într-o relație toxică, luptă, încorsetate de haine și de reguli nedrepte, într-o lume a bărbaților, pentru titlul de „campioană mondială la box” în Amfiteatrul Îngerului. Pentru fiecare în parte, boxul devine o posibilitate de a-și schimba viața, dar și o modalitate de a se cunoaște mai bine și de a căpăta încredere în ele, în alegerile și visurile lor.

„Spectacolul are multe nuanțe de căldură umană”

Libertatea: Este o piesă dură, apăsătoare, în care lumina apare abia la final. Cum vedeți acest amestec de durere și speranță? A fost important pentru dumneavoastră să păstrați această forță aproape brutală a textului, fără să o îmblânziți?
Sânziana Stoican: Da, a fost. Pentru că orice lucru adevărat are în el ceva paradoxal, iar contrastul face parte din paradox. Forța dramatică a textului stă tocmai în puterea personajelor de a găsi modul prin care să meargă mai departe în clipele când totul pare pierdut. Să acționeze, să nu renunțe la ceea ce e valoros pentru ele. Acesta este aspectul care ne inspiră la ele, oricât de diferite sunt ele unele față de celelalte și față de noi. Dar pe lângă această duritate a poveștii, spectacolul are multe nuanțe de căldură umană, de umor inteligent care conferă veridicitate și complexitate personajelor.

-Deși e o poveste despre femei, spectacolul nu devine nici patetic, nici militant. Cele patru protagoniste duc lupte diferite, dar împotriva aceluiași sistem. Ce v-a interesat cel mai mult să surprindeți în această luptă?
– Vedeți cum fără să ne dăm seama asociem ideea de femeie cu patetismul sau militantismul? Oare de ce? Cred cu tărie, femeie fiind, că fiecare femeie în parte este de o complexitate mult mai mare decât aceste două valențe cu care, din păcate, societatea încă ne învață aproape subliminal să asociem feminitatea. Și fiecare femeie trebuie încurajată să își descopere multitudinea de valențe și să depășească prin specificul propriu atât patetismul, cât și militantismul. Din punctul meu de vedere, aceste două aspecte sunt doar fațete diferite ale aceleiași monede. O monedă fără prea mare însemnătate. Și chiar acest fapt m-a interesat cel mai mult în reprezentarea luptei pentru eliberare în spectacol. Eliberarea chiar de etichetele pe care, fără să ne mai dăm seama, ni le atribuim.

– Acțiunea este plasată într-o societate victoriană, dar multe dintre temele ei sunt foarte actuale. Cum vedeți rezonanța spectacolului în România anului 2026?
– Toate temele spectacolului sunt extrem de actuale. Cele patru protagoniste fac parte din medii sociale diferite și poartă cu ele o varietate mare de problematici cu care, prin asociere, cred că orice femeie din România anului 2026 se va regăsi.

„Femeia încă își caută locul în societate și așa va fi mereu”

– Și apropo de asta, cum vedeți astăzi locul femeii în societate?
– Cred că femeia încă își caută locul în societate și așa va fi mereu, pentru că societatea este permanent în schimbare. Această căutare, această continuă transformare este poate singura constantă, iar gândul că ceva este câștigat e iluzoriu. Înainte de a fi femei sau bărbați suntem oameni, iar ca oameni cred că suntem datori să parcurgem viața încercând tot timpul să ne punem în locul celei/celui din fața noastră. Și acest fapt să ne unească și să ne vulnerabilizeze. Cu siguranță, deviza nu-i face celeilalte/celuilalt ce tu nu ai vrea să trăiești ne-ar ajuta pe toți.

– Spectacolul este montat într-un teatru dedicat adolescenților. Cum îl vedeți pentru publicul tânăr de azi? Este un spectacol accesibil, unul necesar?
– Este necesar să înțelegem ce sacrificii s-au făcut de-a lungul istoriei pentru ca egalitatea de șanse să existe astăzi. Multe dintre drepturile pe care astăzi le avem au fost câștigate cu prețul unor vieți omenești. Dreptul la educație, dreptul la proprietate, dreptul la vot sunt doar câteva dintre ele. Noi trăim în Europa și vedem cât de ușor toate lucrurile pot aluneca în direcții extremiste care, cu siguranță, ar reduce considerabil aceste drepturi fundamental umane câștigate cu atâta efort. Dar există locuri în lume în care, chiar acum, femeilor le sunt negate aceste drepturi. Deci, din această perspectivă, cred că spectacolul este extrem de necesar publicului tânăr. Și cum toate aceste aspecte menționate sunt strânse într-o poveste foarte dinamică și plină de surprize, cred că spectacolul este și unul extrem de accesibil pentru tineri.

„Spectacolul e rezultatul unei munci de echipă”

– Cum a fost procesul de lucru cu actrițele? Ce a însemnat pregătirea pentru un spectacol atât de solicitant fizic și emoțional? Ce v-ați dorit, în esență, de la ele, dincolo de coregrafie și tehnică?
– Toată perioada de lucru a fost una minunată. Cele patru actrițe din rolurile principale, dar și întreaga echipă a Teatrului Excelsior au fost extraordinare. Am lucrat cu multă plăcere la acest spectacol, atât la antrenamentul fizic – antrenamente de box profesionist, cât și la valențele psihologice percutante ale tuturor personajelor, atât feminine, cât și masculine. Fiind un spectacol extrem de solicitant fizic, pentru că meciurile de box chiar au loc în timp real, cu pumni reali, în niște parametri deja stabiliți, a fost necesară o și mai mare exactitate a partiturilor psihologice. Am lucrat cu atenție și răbdare, alături de toți actorii, la subtilitățile de relație între personaje. Ni s-a părut tuturor important să spunem această poveste, iar spectacolul e rezultatul unei munci de echipă. De fiecare dată când ajung să-l revăd simt că e important pentru fiecare dintre actori să fie o echipă unită și să se pună în slujba poveștii – ceea ce este un lucru esențial și minunat.

– Dacă aceste patru femei ar trăi astăzi, cum credeți că ar arăta viețile lor? 
– Ele trăiesc astăzi, pe scena Teatrului Excelsior, în spectacolul Knockout. Sunt vii atât timp cât există în sală oameni care se recunosc în vulnerabilitățile și în forța lor. Poate un aspect important care le unește pe toate este curajul de a pune întrebări incomode uneori și de a lua decizii cu propriile lor minți și propriile lor suflete.

– Spectacolul are un ritm care te ține ca într-un film, iar universul vizual este foarte puternic. Cum ați gândit această lume scenică astfel încât să susțină povestea?
– Universul vizual este conturat atât de puternic de scenograful Valentin Vârlan. Costumele de epocă sunt realizate de el în cele mai mici detalii, ca pentru o producție cinematografică. Structura textului este una filmică, ce ne poartă pe urmele celor patru protagoniste, în spații diferite. Sala Teatrului Excelsior este una intimă, care a permis o apropiere foarte mare de spectatori, lucru esențial pentru a surprinde nuanțele de detaliu din jocul actorilor. Versatilitatea spațiului gândit de Valentin mi-a oferit posibilitatea să jonglez în construcție cu planuri diverse ale acțiunii, cu un efect care imersează spectatorii în poveste. Apoi, luminile realizate de Costi Baciu au adus plusul de atmosferă specifică fiecărei scene. Cum textul are patru personaje principale, este ca și cum vedem patru spectacole ce se întrepătrund atât la nivel ideatic, cât și estetic. Valentin Vârlan simte foarte bine necesitatea scenică și îmi oferă mereu suportul vizual necesar pentru a exprima și cele mai subtile idei.

„Cred foarte mult în reforme personale, apoi în puterea exemplului”

– Spectacolul a fost foarte bine primit și apreciat de public. Cum ați trăit această reacție? Cât de importantă este, pentru dumneavoastră, validarea venită din partea spectatorilor?
– Spectacolele sunt făcute să fie văzute, auzite și simțite de către spectatori. Sunt povești spuse spectatorilor. Mă bucură, normal, interesul crescut pentru spectacolul nostru, cu atât mai mult cu cât abordează problematici foarte actuale. Eu îi cântăresc succesul în termeni de utilitate. Este util un astfel de spectacol acum și aici? Și interesul spectatorilor pentru el dovedește că le este util în principal lor.

– Spectacolul atinge teme precum sărăcia, educația, imigrația, identitatea, depresia sau violența domestică, toate încă foarte prezente azi. Ce spune asta despre societatea noastră?
– Că avem de lucru în continuare să le aducem în acord cu valori umane fundamentale. Iar lucrul pleacă din ambele sensuri – atât dinspre individ spre societate, cât și dinspre societate spre individ. Eu cred foarte mult în reforme personale, apoi în puterea exemplului și în folosirea propriului discernământ în luarea deciziilor, discernământ aliniat la aceste valori umane fundamentale. Deci, spor la lucru să avem! 

– Credeți că dacă suntem martori la un spectacol care poate oferi această ciclicitate istorică, acest contrast între trecut și prezent, putem să devenim mai lucizi vizavi de propria realitate?
– Da, cu siguranță, ne oferă o distanțare necesară. Iar când acest trecut ne este adus aproape cu adevăr și acuratețe, ne și regăsim în el. Și regăsindu-ne, ni se aprinde un semnal de alarmă legat de timpul care trece și pe care îl pierdem fără să acționăm. Cred că aspectul timpului care trece este ceva foarte percutant în fiecare dintre noi. Ne trezește cumva la realitate.

– Pentru femei, poate, această poveste e mai ușor de recunoscut. Dar cum v-ați dori să ajungă ea la publicul masculin? V-ați gândit și la această perspectivă?
– Da, m-am gândit. Ceea ce mi s-a părut puternic la acest text este că integrează foarte pertinent personajele masculine, le prezintă propriile dificultăți și lupte în fața lumii care este în schimbare în jurul lor. Cred că spectacolul este deopotrivă percutant și pentru publicul masculin.

„Fiecare zi aduce cu sine o nouă posibilitate”

– Credeți că teatrul are o responsabilitate de a spune lucruri incomode și de a trage semnale de alarmă?
– Cred că singura responsabilitate a teatrului de calitate este să deschidă în mintea spectatorului întrebări incomode despre propria persoană și despre lumea în care trăiește. Fără acest aspect, pentru mine, orice spectacol este inutil. Cred foarte mult în utilitatea teatrului care ne pune față în față cu întrebările incomode din noi. Fără să ne și dea răspunsurile. Răspunsurile sunt ceva de ordin personal, intim. Spectacolele care îmi dau răspunsuri mă enervează, pentru că sunt un drum închis. Or, eu cred că la teatru trebuie să deschidem drumuri încă neumblate poate, înăuntrul spectatorului.

– Cum vedeți metafora boxului dincolo de scenă? Ce este, pentru dumneavoastră, „ringul” în viața de zi cu zi? În ring, cât timp lupți, ești egal cu adversarul tău. Este și aceasta o formă de libertate?
– Fiecare zi aduce cu sine o nouă posibilitate. Lupta mea personală este de a-mi păstra capacitatea de a vedea această lumină, această posibilitate. Cred că această condiție este esențială pentru a experimenta cea mai aproape formă de libertate care ne este accesibilă nouă, ca oameni.

– Finalul aduce o urmă de speranță după multă suferință. Pare că viața ne încearcă îndelung înainte să ne ofere un sens sau o formă de încredere. Cum vedeți această transformare? Este, în fond, și o lecție despre umanitate și solidaritate?
– Da, este. Dar mie mi-e frică de cuvinte ca „solidaritate”, pentru că vedem cum astăzi ele parcă au devenit lozinci. De multe ori își pierd sensul profund. Cred că tot ce putem să facem mai bine unul pentru celălalt este să ne oferim încredere unul altuia și poate așa transformarea individuală ne va aduce mai aproape de solidaritatea reală.

– Dacă ați privi acest spectacol ca spectator, nu ca regizor, cu ce ați pleca din sală?
– Cu o senzație de încredere în mine însămi și în posibilitatea misterioasă pe care întrebarea „Cine sunt eu?” o deschide.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro