Bullyingul s-a oprit, efectele au rămas. Povestea unei tinere la aproape un deceniu de la experiențele care au marcat-o
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Pentru unii, școala generală înseamnă prietenii, excursii și amintiri la care se întorc cu drag. Pentru alții, înseamnă frică, rușine și dorința de a deveni invizibili.
Cuprins:
- Cum a început totul
- Când respingerea a venit din partea adulților
- O copilărie trăită în izolare
- Când și cei care se apropiau de ea deveneau ținte
- Profesorii știau, dar bullyingul continua
- „Cheia succesului”, momentul care a dus conflictul la apogeu
- Transferată într-o altă școală, dar urmele au rămas
- Liceul, un nou început
- Diagnosticată cu tulburare de personalitate borderline
- Ce rămâne după ani de bullying
- Ce le-ar transmite copiilor din ziua de astăzi
- Mesaj de la Iulia mare pentru Iulia mică
- De vorbă cu un specialist despre urmele lăsate de bullying
- Rolul părinților atunci când copilul este implicat într-o situație de bullying
- De ce copiii martori nu intervin și ce se întâmplă când părinții încurajează agresiunea
- Urmele bullyingului: de la imaginea de sine la izolare
- Cum amplifică rețelele sociale agresiunea între copii
Bullyingul nu a apărut odată cu rețelele sociale, dar astăzi abuzul nu se mai oprește la poarta școlii. Continuă pe telefon, prin mesaje, fotografii și comentarii, iar victimele nu mai au unde să se refugieze.
La aproape zece ani de la abuzurile trăite în școala generală, Iulia P. (pseudonim) încă încearcă să vindece ce a lăsat în urmă acea perioadă. A învățat odată cu trecerea timpului că nu toți oamenii vor să-i facă rău, dar primul instinct a rămas cel de a se proteja: să se retragă înainte ca să ajungă cineva suficient de aproape încât să o poată răni.
Cum a început totul
Iulia P., în vârstă de 22 de ani, a acceptat să vorbească despre o perioadă care i-a marcat copilăria și care, după spusele ei, a lăsat urme și în adultul de astăzi. Au trecut aproape zece ani de atunci, dar a ales să-și spună povestea acum, întrucât, „cazul meu nu era singular la școala respectivă“. În ultimii ani a văzut tot mai multe cazuri de bullying din acea școală ajungând în spațiul public și s-a gândit la copilul care era ea atunci, într-o perioadă în care astfel de experiențe erau mult mai puțin discutate decât acum. „Cred că ar fi trebuit să vorbesc mai devreme”, a mărturisit ea.
Totul a început în clasa a V-a, când Iulia a schimbat școala în care învăța. A intrat într-un colectiv în care prieteniile și grupurile erau deja formate, ea fiind copilul nou, care nu cunoștea regulile nescrise ale locului în care ajunsese. Avea să descopere curând că mulți dintre colegii ei erau copii de medici, avocați sau judecători, un mediu pe care ea îl numește, cu ironie, „lumea bună”. Se simțea străină de acea lume, pentru că părinții ei erau profesori, „niște oameni simpli”, așa cum îi descrie.
Venea dintr-o școală în care învățase că pentru o notă bună trebuie să muncești, iar originea sau statutul părinților nu conta. A continuat să aplice acest principiu și în noul colectiv, dedicându-se învățăturii, dar rezultatele ei bune, în loc să îi aducă respectul colegilor, au devenit motiv de gelozie. „Ai note bune că părinții tăi sunt profesori”, i se reproșa. Astfel, ceea ce ar fi putut fi un punct forte de integrare a devenit motivul pentru care a fost tot mai marginalizată.
În acea clasă, grupurile erau formate după statutul social al părinților: cei care proveneau din familii înstărite și cei din familii modeste. A povestit că, la început, grupul „vedetelor”, după cum l-a numit, a încercat să se împrietenească cu ea, asta până când „au văzut că îi detronez, deși părinții lor erau cine erau și veneau cu cadouri și la Crăciun, și la Paști, și la 8 martie. Atunci s-au stricat treburile, n-a mai fost așa bună prietenia și a început bullyingul propriu-zis”.
Bullyingul nu a început brusc, a povestit Iulia. La început, colegii nu o izolau complet și nici nu o jigneau direct, ci făceau remarci despre problemele de sănătate pe care le avea în acea perioadă. „Problemele de sănătate erau primul lucru ușor de abordat pentru un bully la momentul acela. Au început să zică: «De ce vin părinții tăi să îți ia ghiozdanul? De ce, de ce, de ce?». Tot felul de «de ce»-uri de genul. «De ce nu faci sport? De ce ești scutită?»”.
Când respingerea a venit din partea adulților
În timp, Iulia a ajuns să simtă că o parte importantă a bullyingului nu venea doar din partea colegilor, ci și din partea părinților acestora. Primul episod s-a petrecut în vara dintre clasele a V-a și a VI-a, când urma să plece într-o tabără organizată de mama unuia dintre colegii săi. Cu doar câteva zile înainte de plecare, femeia a sunat-o și i-a spus că nu mai poate merge, motivând că este bolnăvicioasă și că nu își putea asuma responsabilitatea de a avea grijă de ea. Iulia a povestit însă că problemele sale de sănătate rămăseseră în urmă, iar părinții ei îi confirmaseră organizatoarei că fata era sănătoasă.
Pentru tânără, care avea atunci 10-11 ani și aștepta cu nerăbdare să plece în excursie alături de colegi, vestea a fost greu de înțeles. Mai târziu, a aflat că în locul său fusese acceptat un alt copil care avea, la rândul lui, probleme de sănătate. A ajuns astfel la concluzia că explicația primită atunci nu fusese adevăratul motiv al excluderii sale. „Nu mă voia pe mine și atât”, a spus Iulia. Lucrurile păreau și mai grave prin faptul că a doua profesoară care mergea era, la rândul ei, mama unui alt coleg din clasă.
Deși la momentul interviului putea vorbi cu mai multă detașare despre acea întâmplare, și-a amintit cât de greu a trăit-o atunci. „Acum e o poveste veche și e OK, pot să vorbesc despre asta. Atunci era brutal pentru mine”, a spus ea.
O copilărie trăită în izolare
Ulterior, în clasele a VI-a și a VII-a, Iulia a devenit tot mai izolată. Grupul „vedetelor” îi întorsese spatele și a rămas, după cum s-a descris chiar ea, „o insulă pustie”. Îi era greu să se apropie de ceilalți colegi, care formau deja un grup sudat încă din clasele primare. Între cele două grupuri nu exista, potrivit Iuliei, o relație conflictuală, ci mai degrabă o delimitare clară, fiecare rămânând în propriul cerc.
Izolarea era cu atât mai grea cu cât Iulia nu avea unde să găsească refugiu în afara școlii. Deși făcea pian și muzică, aceste activități nu i-au adus prieteni. Nici la blocul unde locuia nu erau copii de vârsta ei, cu care să iasă la joacă. „Tot ce mi se întâmpla mie era la școală. Și la școală nu era nimeni, nimeni, nimeni, nimeni”, a spus ea, completând: „nu prea am amintiri din copilărie și nostalgie, și chestii”.
Când și cei care se apropiau de ea deveneau ținte
În cazul ei, bullyingul lua forma unor comportamente repetate de respingere. „Se purtau foarte urât, nu răspundeau dacă întrebam ceva, pur și simplu îmi dădeau seen pe față. Existau și jigniri: «Ești grasă», «ești urâtă», «te îmbraci urât», «ești săracă»”. Mai mult, pentru a-i tăia orice legătură cu ceilalți, le spuneau colegilor care încercau să se împrietenească cu ea că vor „ajunge la fel”, adică vor deveni, la rândul lor, ținta batjocurii clasei.
În fața unor astfel de amenințări, ceilalți copii au ales, previzibil, să se retragă. Iulia a explicat că acum înțelege de ce niciun copil nu se băga pentru ea, însă, la vremea respectivă, nu-și putea explica de ce nimeni nu voia să-i stea alături. „Parcă eram ciumată, pur și simplu”, a povestit ea.
La această dinamică s-a adăugat și implicarea directă a părinților din grupul „vedetelor”, care veneau la școală să o certe pe Iulia atunci când aceasta încerca să răspundă atacurilor. Deși nu se consideră o persoană conflictuală, a povestit că uneori reacționa din instinct de autoapărare. Răspunsurile ei atrăgeau însă reproșuri din partea adulților.
Privind retrospectiv, Iulia percepe absurdă o asemenea situație. „Cum să vină un om de 40 de ani să certe un copil de 12 ani că a răspuns la o agresiune, la un bullying? E culmea”, a spus ea.
Profesorii știau, dar bullyingul continua
Pe tot parcursul acestor episoade, majoritatea profesorilor au rămas simpli martori tăcuți. Diriginta ei cunoștea situația, pentru că mama fetei o sunase în repetate rânduri, dar răspunsul ei era mereu unul formal în care promitea că va discuta cu elevii implicați, însă fără urmări concrete.
„Nu muști mâna care te hrănește”, a zis Iulia, referindu-se la cadourile pe care părinții „vedetelor” continuau să le aducă la școală, la fiecare sărbătoare și păreau să cântărească mai mult. „Chiar nu am pe nimeni care să-mi ia apărarea acolo?”, își amintește ea că se întreba atunci.
Iulia a mai povestit că unele episoade aveau loc chiar în timpul orelor, prin comentarii răutăcioase, mai ales atunci când era scoasă la tablă. Remarcile erau însă suficient de discrete încât să nu atragă întotdeauna atenția profesorilor.
Printre puținii care au reacționat a fost profesoara de matematică, acea care, deși nu le spunea direct elevilor să o lase în pace pe Iulia, încerca să îi sancționeze prin note mai mici.
Această formă de reacție nu a rămas fără consecințe. A stârnit, spune Iulia, „reacții monstruoase din partea părinților”, care veneau chiar în timpul orelor cu pungi de cadouri, cerându-i profesoarei „să nu o mai bage așa de mult în seamă” pe Iulia și să fie „mai atentă” cu copiii lor. „Dacă auzeam eu, înseamnă că era menit să aud. Adică ăsta e nivelul la care s-a ajuns. Călcau pe cadavre, pur și simplu, ca să îngroape un om care personal nu le-a făcut nimic”, a mărturisit tânăra.
Un alt moment în care Iulia a sperat să găsească sprijin a fost întâlnirea cu consilierul școlar. În loc să simtă că este ajutată, tânăra a povestit că discuția a făcut-o să creadă că responsabilitatea pentru rezolvarea situației îi revenea tot ei. „Ea cumva spunea că e vina mea și că de ce nu încerc eu să rezolv problema”.
„Cheia succesului”, momentul care a dus conflictul la apogeu
În tot acest timp, cu sprijinul familiei, Iulia continua să aibă rezultate foarte bune la învățătură și să participe la olimpiade. Punctul culminant al conflictului a venit în clasa a VII-a, cu puțin timp înainte ca ea să se mute într-o altă unitate de învățământ.
În școală exista o tradiție prin care șeful de promoție al clasei a VIII-a îi preda simbolic „cheia succesului” elevului cu cea mai mare medie din clasa a VII-a, iar în acel an, Iulia a fost cea care a primit-o.
Pentru ea, momentul nu a avut o însemnătate deosebită, nici atunci, nici privind retrospectiv. În schimb, a simțit că pentru grupul care o marginaliza a contat enorm. „Le-a pus capac, pur și simplu. A fost dovada că oricât au încercat să mă îngroape, nu le-a reușit”, a povestit tânăra.
Potrivit relatării sale, reacțiile nu au întârziat să apară. Părinții unor colegi au venit din nou la școală pentru a contesta situația, iar până la finalul anului, aproape toți elevii din grupul „vedetelor” ajunseseră să aibă media 10. Unele note din catalog, inițial de 8 sau 9, ar fi fost șterse și înlocuite cu note de 10. „Cheia succesului” fusese însă deja acordată, astfel că rezultatul nu mai putea fi schimbat.
După acest episod, în clasa a VIII-a, s-a mutat la o altă școală, la insistențele părinților. Ea însăși nu mai vedea atunci o ieșire din situație. „Eram într-o stare atât de low încât pur și simplu credeam că asta se întâmplă, așa o să fie până la capăt, așa o să fie toată perioada de școlarizare”.
Deși bullyingul se întinsese pe parcursul mai multor ani, agresiunile nu au devenit niciodată fizice. Iulia consideră că cei care o hărțuiau evitau în mod conștient să treacă această limită, pentru că știau că ar fi putut exista consecințe mai serioase. „Ei chiar nu au fost agresivi fizic. Atacurile fizice ar fi riscat să aducă niște consecințe nașpa pentru ei, și nu își riscau lucrul ăsta”, a explicat ea.
Transferată într-o altă școală, dar urmele au rămas
După transferul din clasa a VIII-a, Iulia a intrat într-un colectiv nou. Nici acolo, bullyingul nu a dispărut complet, însă, de această dată, motivele erau altele.
Cei trei ani petrecuți în fosta clasă, într-o perioadă pe care o consideră esențială pentru dezvoltarea socială a unui copil, își lăsaseră amprenta. După ani în care fusese izolată și în care interacțiunile firești cu ceilalți deveniseră tot mai rare, a povestit că ajunsese „foarte ciudățică”. Nu era vorba doar despre faptul că devenise retrasă, ci și despre felul în care reacționa atunci când cineva încerca să se apropie de ea.
În cercul restrâns de prieteni se simțea confortabil, însă în preajma oamenilor pe care nu îi cunoștea devenea, în propriile cuvinte, „nenaturală”. „Nu puteam să fiu perfect normală cu un om străin”, a povestit tânăra. Nu erau „fițe”, a explicat ea, ci comportamente pe care le lega de anii de izolare prin care trecuse și de acea „școală a vieții” pe care simțea că o trăise în paralel cu școala propriu-zisă.
Noul colectiv era format, în mare parte, din copii care locuiau în zona gării din orașul ei natal, un mediu pe care Iulia l-a descris ca fiind mai dur. Mulți dintre colegii săi se confruntaseră de mici cu situații complicate: aveau părinți plecați la muncă în străinătate, erau crescuți de bunici sau fuseseră nevoiți să se descurce singuri de la vârste fragede.
În acest context, stângăciile ei nu treceau neobservate. La 14 ani, simțea că mulți dintre noii colegi aveau deja experiențe și preocupări specifice adolescenței, unii fiind inclusiv în relații, în timp ce ea consideră că, din punct de vedere social, rămăsese blocată undeva în clasa a V-a, iar adaptarea la noul colectiv a fost, astfel, dificilă.
Spre deosebire de anii anteriori, bullyingul din acest nou colectiv nu mai era, potrivit Iuliei, unul personal. „Acolo chiar nu aveau nimic cu mine, personal”, a povestit ea. Devenise mai degrabă o țintă ușoară a grupului, un „personaj” de care colegii puteau să râdă, mai ales pentru că nu reacționa. După o perioadă îndelungată în care se confruntase cu bullying psihologic, Iuliei îi era greu să știe cum să răspundă chiar și glumelor sau răutăților ocazionale. „Experiența de aici nu a fost traumatizantă, pentru că oricum eu eram deja obișnuită”.
Un alt element important a fost implicarea profesorilor. Diriginta ei din clasa a VIII-a este descrisă de Iulia ca fiind o femeie mai dură, care nu tolera niciun fel de batjocură la adresa colegilor. În acea clasă existau și copii cu dizabilități sau cu cerințe educaționale speciale, iar niciunul dintre colegi nu își permitea să-i ia în derâdere.
Liceul, un nou început
Bullyingul a rămas în urmă odată cu intrarea la liceu. Chiar dacă a ajuns din nou colegă cu mulți dintre elevii pe care îi cunoscuse în cele două școli prin care trecuse, tiparul nu s-a mai repetat. Interesele erau altele, iar niciuna dintre „vedetele” care o hărțuiseră în trecut nu îi mai era colegă.
Întrebată dacă a mai întâlnit forme de bullying în liceu, de data aceasta ca martoră, nu ca victimă, Iulia a spus că da, iar de fiecare dată a simțit nevoia să reacționeze. A recunoscut că intervențiile ei nu aveau, de regulă, vreun efect asupra celor care hărțuiau, însă îi rămânea conștiința împăcată că nu a tăcut, așa cum tăcuseră mulți alții în situația ei. „Eu n-am putut niciodată să tac și nici acum nu pot să tac când văd chestii din genul ăsta. Nu-ți place de cineva? Lasă-l în pace și îți vezi de treabă. Eu nu pot să înțeleg răutățile gratuite. Chiar am zero toleranță la așa ceva”, a declarat aceasta.
Diagnosticată cu tulburare de personalitate borderline
Bullyingul s-a încheiat odată cu terminarea școlii, însă efectele anilor de gimnaziu au continuat să se resimtă mult timp. În clasa a XI-a, Iulia a fost diagnosticată cu tulburare de personalitate borderline. A subliniat că nu atribuie diagnosticul exclusiv bullyingului, ci unui cumul de factori, însă a considerat că experiențele din generală au lăsat urme care au persistat și după ce nu a mai fost în contact cu cei care o hărțuiseră.
„Chiar dacă poate nu mai ești expus la agresor și la ce-ți face el, eu, cel puțin, aveam foarte multe rămășițe comportamentale”, a povestit tânăra. „De multe ori mă întorceam la vârsta mentală și la vârsta socială din clasa a V-a și s-a cunoscut pe termen lung lucrul ăsta. Și emoțional la fel”. Privind în urmă, crede că în gimnaziu trăia, de fapt, o depresie profundă „nediagnosticată, dar era acolo”.
Terapia a venit mai târziu, iar Iulia o urmează de aproape șase ani. A povestit că una dintre cele mai dificile părți a fost să se reintegreze și să învețe din nou cum „ar trebui” să se comporte în relațiile cu ceilalți. Un lucru a rămas însă greu de schimbat chiar și după anii de terapie: tendința de a se izola. „Prefer să fiu în bucățica mea, absolut singură, și să nu vină nimeni să îmi calce teritoriul, decât să fiu în tot felul de grupuri și să mă expun iarăși la bullying de felul ăsta”, a povestit ea.
Ce rămâne după ani de bullying
Repetate ani la rând, jignirile despre aspectul fizic au ajuns, la un moment dat, să fie interiorizate. Întrebată dacă a ajuns să creadă despre ea lucrurile pe care i le spuneau colegii, Iulia a răspuns fără ezitare. „Da, asta da”, a zis ea, adăugând că poate contează și faptul că este, prin fire, o persoană foarte autocritică cu sine.
Comentariile despre aspectul ei fizic nu au dispărut complet nici după anii de școală, iar în timp ajunsese să gândească „Cine s-ar uita la mine? Cine ar sta cu mine când eu arăt așa, când eu sunt așa?”, și-a amintit tânăra, explicând că aceste gânduri au însoțit-o ani la rând. „Treaba asta mai profundă și mai violentă a durat până pe la 18-19 ani. După aia mă resemnasem. Adică, asta este, așa sunt, nu mă vrea nimeni. Punct”.
Abia în ultimii ani, oamenii din jur au început să-i arate că lucrurile în care ajunsese să creadă despre ea nu erau adevărate. Cu toate acestea, Iulia a ținut să precizeze că experiențele prin care a trecut nu au făcut-o să-și piardă complet încrederea în oameni și că încă este convinsă că există oameni buni. Consideră că mulți dintre cei care i-au făcut rău erau, la rândul lor, marcați de propriile răni, fie venite din familie, fie din propriile vieți dificile.
Deși spune că a trecut peste acei ani, Iulia a recunoscut că efectele lor se văd și acum. „Lucrurile astea sunt vechi, au avut timp să se sedimenteze. Ca să zic că am trecut peste, da, evident, acum când mă gândesc la asta nu plâng sau ceva, dar eu văd efectele din prezent la ce s-a întâmplat atunci. Și nu știu dacă asta se cheamă că am trecut peste sau nu”.
Ce le-ar transmite copiilor din ziua de astăzi
Iulia a zis că îi e greu să se adreseze copiilor de azi, pentru că bullyingul a luat alte forme, mult mai agresive, prin social media. „Cred că primul lucru pe care l-aș transmite copiilor de astăzi este să stea departe de social media, că nu e cel mai bun loc”. Consideră că tehnologia, inclusiv inteligența artificială, oferă acum agresorilor resurse nelimitate: „E foarte simplu să fii astăzi agresor. Ai resurse oriunde pe social media”.
Și-ar dori o lege care să interzică accesul minorilor pe rețelele sociale, așa cum există deja în alte țări, însă se declară sceptică în privința capacității statului român de a aplica o astfel de măsură. „Eu chiar mă întreb, având în vedere statul ăsta care nu prea știe să se impună, oare chiar ar fi capabil să interzică pe bune sau ar fi doar o lege dată de ochii lumii?”.
Este îngrijorată și de expunerea copiilor la conținut violent sau legat de război, pe care îl vede tot mai banalizat de platforme. „Copiii stau pe TikTok și văd jocuri de toate felurile care nu sunt pentru vârsta lor. Normal că lor acum li se pare aproape banal să omori pe cineva sau să ataci fizic pe cineva”, a spus Iulia. Concluzia ei este scurtă și crede că „prevenția contează tot mai mult acum și e tot mai puțină”.
Mesaj de la Iulia mare pentru Iulia mică
„It's not gonna be forever, o să treacă la un moment dat. I-aș mai spune și că nu sunt toți oamenii la fel și că e OK și să nu fii singur”, i-ar transmite Iulia de astăzi Iuliei mici care nu își dorea să fie singură, dar simțea că e cea mai bună variantă. Asta ar vrea să îi transmită Iuliei, care credea că dacă nu se lasă înconjurată de oameni, se protejează, pentru că nimeni nu are cum să-i facă vreun rău. I-ar mai spune că e tare bine să ai oameni alături, dar oameni de calitate, care merită atenția și iubirea ei.
De vorbă cu un specialist despre urmele lăsate de bullying
Povestea Iuliei arată cât de mult pot rămâne cu un copil experiențele de bullying, chiar și după ce anii de școală au trecut. Dar ce se întâmplă, de fapt, în plan emoțional și de ce unele răni continuă să influențeze viața de adult? Pentru a înțelege efectele bullyingului, dar și rolul părinților, al profesorilor și al colegilor martori, reporterul Libertatea a discutat cu Andreea Oprea, psihoterapeut, despre mecanismele din spatele acestor experiențe și despre felul în care copiii pot fi sprijiniți.
Libertatea: Ce efecte poate avea bullyingul din copilărie asupra unui adult, ani sau chiar decenii mai târziu?Andreea Oprea: Un copil care trece în mod repetat prin ridiculizare, excludere sau amenințare învață să fie foarte atent la reacțiile celor din jur. Începe să observe rapid cine îl place, cine îl judecă, ce ar trebui să spună și cum ar trebui să se comporte ca să nu atragă din nou atenția într-un mod dureros. Aceste moduri de protecție pot continua și la maturitate. Persoana poate evita grupurile, poate simți o teamă foarte mare atunci când trebuie să se expună, poate analiza excesiv interacțiunile sociale sau poate avea nevoie de multe confirmări că este acceptată. Uneori încearcă să fie impecabilă, amuzantă sau mereu agreabilă. Alteori preferă să se retragă înainte să aibă ceilalți ocazia să o respingă. La fel de dureros poate fi faptul că nimeni nu a observat, nu a intervenit sau nu a înțeles cât de greu îi era. Copilul a rămas singur cu frica, rușinea și încercarea de a găsi o explicație pentru ceea ce i se întâmplă. Efectele diferă în funcție de durata și intensitatea experienței, de vârsta copilului și de sprijinul pe care l-a avut. Prezența unui adult care îl crede, îl protejează și îl ajută să pună în cuvinte ce trăiește poate conta enorm.
Rolul părinților atunci când copilul este implicat într-o situație de bullying
- Ce ar trebui să facă un părinte în momentul în care află că propriul copil este victima bullyingului?- Când părintele află că propriul copil trece printr-o situație de bullying, primul pas este să îl asculte și să încerce să înțeleagă ce se întâmplă. Copilul poate să nu spună direct „sunt hărțuit”. Poate spune că ceilalți râd de el, că nu îl primesc în grup, că nu mai vrea să meargă la școală sau că îl doare burta în fiecare dimineață. Uneori, părintele observă mai întâi schimbările: copilul devine retras, își pierde interesul pentru activități, nu mai doarme bine sau începe să evite telefonul ori școala.Părintele poate întreba, cu calm, dacă s-a întâmplat ceva, de când durează, cine este implicat, unde are loc, cine a mai văzut și dacă există amenințări sau un pericol imediat. Copilul are nevoie să simtă că este crezut și că, din acel moment, cineva este alături de el. Replici precum „ignoră-i”, „apără-te și tu” sau „trebuie să fii mai puternic” îl pot face să creadă că tot el trebuie să oprească situația și că, dacă aceasta continuă, nu s-a descurcat suficient de bine.Mesajele, imaginile și filmările ar trebui păstrate. Școala trebuie informată, iar părintele poate cere să afle ce măsuri vor fi luate și cum va fi urmărită situația ulterior. În cazurile grave, poate fi nevoie de sprijin psihologic sau de implicarea altor instituții. Copilul ar trebui consultat înaintea intervențiilor, pe cât permite situația, pentru a nu se simți din nou lipsit de control.
- Dar atunci când descoperă că propriul copil este, de fapt, agresorul?- Dacă părintele află că propriul copil îi agresează pe alții, este nevoie să oprească imediat comportamentul și să stabilească limite și consecințe clare. Apoi trebuie să încerce să înțeleagă ce se întâmplă: ce obține copilul prin acel comportament, cum se simte în grup, ce modele urmează și dacă există alte situații în care el însuși este umilit sau agresat.Copilul are nevoie să înțeleagă efectul faptelor sale și să își asume responsabilitatea pentru ele. Repararea poate face parte din proces, atât timp cât este gândită cu grijă și nu pune presiune pe copilul agresat. Eticheta de „copil rău” nu îl ajută să înțeleagă ce a făcut și nici să învețe alte modalități de a se purta în relații.
- Ce rol are familia în felul în care un copil reușește (sau nu) să depășească o experiență de bullying?- Familia influențează felul în care copilul înțelege ce i s-a întâmplat și cum poate depăși experiența. Când este ascultat, crezut și protejat, poate înțelege că a fost tratat nedrept și că are dreptul să ceară ajutor.Minimalizarea, învinovățirea sau îndemnul de a deveni mai dur pot adăuga o nouă dificultate. Copilul poate ajunge să creadă că a provocat situația, că este prea sensibil sau că ar fi trebuit să o gestioneze singur.Și reacțiile foarte intense ale părinților pot fi greu de digerat. Dacă adultul intră în panică, devine copleșit sau acționează fără să îl consulte, copilul poate începe să ascundă informații ca să își protejeze părintele ori ca să nu agraveze lucrurile. Îl ajută un adult care îi ia trăirea în serios, își poate gestiona propria reacție și caută soluții prin care să îl protejeze, ținând cont și de ce are nevoie copilul.Familia îl poate ajuta și să păstreze legătura cu celelalte părți ale vieții sale: oameni alături de care se simte bine, activități care îi plac și contexte în care se simte capabil și acceptat. Experiența are nevoie să fie recunoscută, fără să ajungă să ocupe întreaga identitate a copilului.
De ce copiii martori nu intervin și ce se întâmplă când părinții încurajează agresiunea
- De ce le este atât de greu copiilor martori să intervină în apărarea unui coleg hărțuit?- Într-un grup, copiii observă repede cine are influență și ce se poate întâmpla dacă îl contrazic, înfruntă. Un copil care intervine poate deveni următoarea țintă, poate fi exclus sau își poate pierde locul în grup. Riscul se simte și mai mare atunci când agresorul este popular, iar ceilalți râd sau îl încurajează.Unii copii rămân blocați și nu știu cum să reacționeze. Alții așteaptă să intervină altcineva. Când nimeni nu face nimic, fiecare poate interpreta tăcerea celorlalți ca pe un semn că situația este acceptată sau că nu este suficient de gravă. Pot exista și copii care participă ca să își protejeze propria poziție în grup.Copiii au nevoie să știe că a interveni nu înseamnă neapărat să îl înfrunte direct pe cel care agresează. Pot să îi spună unui profesor ce au văzut, să meargă împreună la un adult în care au încredere sau să povestească acasă ce se întâmplă la școală. Pot să nu râdă, să nu distribuie mai departe o imagine sau un mesaj și să nu se alăture grupului care încurajează agresiunea. Iar după incident, pot rămâne lângă colegul hărțuit, îl pot chema să stea cu ei sau îi pot spune simplu: „Am văzut ce s-a întâmplat și nu mi s-a părut în regulă”. Astfel de gesturi îi arată copilului că nu este singur. Oprirea bullyingului și siguranța copiilor rămân responsabilitatea adulților.
- Ce se întâmplă atunci când bullyingul este încurajat sau alimentat chiar de părinții altor copii?- Copiii învață de multe ori cum să se raporteze la ceilalți, dar și la propria persoană din felul în care adulții vorbesc despre ceilalți. Un copil poate auzi acasă comentarii ironice sau disprețuitoare despre un coleg, despre familia lui, despre felul în care arată, despre situația lui financiară sau despre lucrurile care îl fac diferit. Apoi poate repeta acele cuvinte la școală, unde sunt preluate și de alți copii. Ce a început ca un comentariu făcut acasă poate ajunge să alimenteze excluderea sau umilirea unui copil în cadrul grupului.Uneori, părinții participă mai direct: pun etichete, răspândesc zvonuri, justifică agresiunea sau își încurajează copilul să nu se apropie de un anumit coleg. În toate aceste situații, copilul primește mesajul că persoana respectivă poate fi tratată diferit și că acel comportament este acceptat de adulții săi.Când sunt implicați și părinții altor copii, problema depășește relația dintre copii. Școala are nevoie să documenteze incidentele, să stabilească limite clare și să intervină inclusiv în raport cu adulții. Confruntările directe dintre familii pot amplifica ostilitatea, așa că este de preferat ca discuțiile să fie purtate într-un cadru instituțional.Pentru copil poate fi foarte dureros să descopere că adulții participă la umilirea lui sau o consideră justificată. Părinții săi au un rol esențial: să îi spună clar că felul în care este tratat nu este acceptabil și să îi arate, prin acțiunile lor, că îl vor proteja.
Urmele bullyingului: de la imaginea de sine la izolare
- De ce unii oameni ajung să creadă, la maturitate, lucrurile negative pe care le-au auzit despre ei în copilărie?- Copiii sunt încă la începutul procesului prin care își formează o imagine despre cine sunt. Ei se descoperă și prin felul în care sunt priviți, tratați și descriși de oamenii din jur. Când același mesaj este repetat de mai multe persoane sau o perioadă îndelungată, începe să capete multă importanță. Dacă un copil aude constant că este „ciudat”, „urât”, „slab” sau „prost”, va încerca să găsească o explicație. În lipsa unui adult care să îl ajute să privească situația dintr-o altă perspectivă, explicația poate deveni: „așa sunt eu, dacă toată lumea zice la fel”. Mai târziu, va observa foarte repede momentele care par să confirme această concluzie.
O respingere, o critică sau o situație stânjenitoare capătă o semnificație mult mai mare, în timp ce experiențele de acceptare pot fi considerate întâmplări sau excepții. Astfel, convingerea este întărită de-a lungul anilor, chiar dacă a pornit dintr-un context nedrept. La maturitate, omul poate înțelege rațional că acele cuvinte au fost prea dure și totuși să reacționeze ca și cum ar spune adevărul despre el. Schimbarea apare treptat, pe măsură ce începe să recunoască aceste concluzii vechi și să își privească experiențele și din alte unghiuri. Relațiile în care este văzut, respectat și acceptat pot contribui mult la acest proces.
- De ce simt copiii nevoia de a se izola complet după ce trec prin asemenea episoade?- Izolarea poate deveni o formă de protecție. După ce ceilalți au râs de el, l-au exclus sau l-au umilit, copilul poate începe să perceapă relațiile cu ceilalți ca pe un posibil pericol și să se aștepte ca și alți oameni să îl judece sau să îl rănească. Retragerea îi oferă senzația că, măcar pentru o vreme, nu mai poate fi observat, judecat sau rănit, că nu mai este expus.
Apare adesea și rușinea. Copilul se poate teme că ceilalți știu ce s-a întâmplat, că îl privesc diferit sau că vor crede lucrurile care s-au spus despre el. Uneori evită să vorbească chiar și cu oamenii apropiați. Poate să îi fie rușine, să se teamă că nu va fi crezut, că va fi învinovățit sau că adulții vor interveni într-un mod care va înrăutăți situația. O perioadă de retragere îl poate ajuta să își recapete sentimentul de siguranță. Dar dacă izolarea se prelungește, dacă renunță la activități care îi plăceau, evită școala sau nu mai păstrează legătura nici cu persoanele în care avea încredere, are nevoie de sprijin. Părintele poate rămâne aproape fără să îl forțeze să vorbească, arătându-i constant că este disponibil și că nu trebuie să treacă singur prin ceea ce i se întâmplă..
Cum amplifică rețelele sociale agresiunea între copii
- Cum s-a schimbat bullyingul odată cu rețelele sociale și ce pot face părinții pentru a-și proteja copiii?- Rețelele sociale au mărit foarte mult publicul în fața căruia poate avea loc această experiență dureroasă. Un mesaj, o fotografie sau o filmare pot fi distribuite rapid, să comenteze oameni care nici măcar nu cunosc copilul și păstrate sau readuse în circulație mult timp după incident. Uneori, agresorii se simt mai puțin responsabili pentru ceea ce spun atunci când se află în spatele unui ecran sau al unui cont anonim.Pentru copil, consecințele pot fi copleșitoare. Nu știe cine a văzut, cine a distribuit sau când va apărea din nou conținutul respectiv. În plus, telefonul este și mijlocul prin care ține legătura cu prietenii și participă la viața grupului. Soluția de a renunța pur și simplu la el poate însemna și o izolare suplimentară.Părinții pot începe prin a fi interesați de viața online a copilului și în perioadele în care nu există o problemă. Asta face mai ușor pentru copil să vorbească atunci când se întâmplă ceva. Dacă se teme că va fi certat, că i se va interzice accesul la telefon sau că părintele va reacționa impulsiv, este posibil să ascundă situația.Sunt utile și discuțiile concrete despre setările de confidențialitate, blocarea și raportarea conturilor, păstrarea dovezilor și distribuirea imaginilor fără acord. Regulile ar trebui adaptate vârstei și explicate, nu impuse fără nicio conversație. Copilul are nevoie de protecție, dar și de sentimentul că poate participa la deciziile care îl privesc.
Dingo 03.09.2026, 16:00
Textul este așa de lungit că ar fi mai potrivit să-l publice într-o carte. Au unii o limbariță... Oare se plătește pentru asemenea texte? Altă explicație nu găsesc.