Călătorie spre sfârșitul lumii: o vizită în cel mai secret buncăr al fostului dictator iugoslav Josip Broz Tito

ARK D-0, adăpostul nuclear tip minioraș, se întinde pe 6.400 de metri pătrați forați în stâncă, a costat 4,6 miliarde de dolari și trebuia să devină centrul de comandă al țării în cazul unui atac atomic.

Drumul spre Konjic șerpuiește printre munți abrupți și păduri dense, într-un peisaj molcom, care nu trădează nimic din istoria ascunsă sub el.

La circa o oră depărtare de Sarajevo, într-o depresiune aparent banală, se află însă una dintre cele mai misterioase construcții ale fostei Iugoslavii: buncărul lui Josip Broz Tito, liderul comunist care a condus țara în perioada 1953-1980.

Cabana care camuflează intrarea în subteranele antiatomice 

Este adăpostul nuclear cunoscut sub indicativul ARK (Comandamentul Războiului Atomic) D-0, un secret bine păstrat timp de decenii.

Și, ca să te translatezi în lumea subterană înghețată în timp, treci mai întâi de o imensă poartă culisantă din metal, păzită de un militar. În zonă funcționează și azi o fabrică de muniție, astfel încât accesul e strict securizat.

De aici, un bătrân autobuz te plimbă câteva minute pe un traseu care traversează râul Neretva și te depune în dreptul unei case simple, cu aspect de cabană, perfectă spre a-și îndeplini rolul de camuflaj. La început, n-ai bănui că, dincolo de pereții ei, începe un labirint subteran construit pentru sfârșitul lumii.

Construit în deplină conspirativitate între 1953 și 1979

Abia după ce depășești prima ușă și înaintezi pe un coridor îngust de beton apare senzația ciudată că te teleportezi într-o altă epocă.

Aerul devine rece și greu, iar ecoul pașilor se lovește de zidurile cenușii. Lumina palidă a neoanelor amplifică senzația că timpul a rămas suspendat undeva în anii 70. Prin holul de la intrare, unde stau înțepenite un suport vechi de pantofi și un cuier din lemn masiv, pătrunzi într-un tunel lung care duce către o ușă gigantică din oțel. Dincolo de ea începe adevărata lume ascunsă a lui Tito.

Totul a fost construit în secret absolut între 1953 și 1979, în plin Război Rece. Timp de 26 de ani, mii de oameni au lucrat fără să știe exact unde se află.

Paranoia nucleară a lui Tito a costat 4,6 miliarde de dolari

Foști muncitori au povestit mai târziu că erau transportați legați la ochi până la șantier și aveau voie să își scoată bandajele doar după ce intrau în interiorul muntelui. Costurile au fost uriașe – aproximativ 4,6 miliarde de dolari, iar legendele spun că proiectul a costat și numeroase vieți omenești.

Când construcția a fost finalizată, doar 16 persoane știau de existența buncărului – trei generali și 13 soldați care deserveau instalația. Toți depuseseră jurământul să păstreze secretul locației.

Motivul unei asemenea operațiuni era paranoia nucleară a lui Tito, care n-avea să calce niciodată prin spațiile subterane de la Konjic. Liderul comunist al Iugoslaviei, care a murit la numai un an după terminarea lucrării, se temea constant de o invazie sovietică sau de izbucnirea unui război atomic între Est și Vest. În cazul unei catastrofe, acest loc trebuia să devină centrul de comandă al țării.

12 segmente interconectate și hărțile unei lumi care nu mai există

Coborând tot mai adânc în munte, complexul începe să-și arate dimensiunea. Construit în formă de potcoavă, buncărul ocupă aproximativ 6.400 de metri pătrați și ajunge la aproape 280 de metri sub pământ. Este alcătuit din 12 segmente interconectate: dormitoare, birouri, săli de conferințe, încăperi tehnice și camere pentru planificare strategică.

Totul pare neatins.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 19

Pe mesele din sălile de ședință se află încă telefoane cu disc rotativ – unele roșii, rezervate situațiilor de urgență, iar lângă ele stau microfoane metalice specifice anilor ’50.

Pe pereți atârnă hărți uriașe ale lumii. Privindu-le, ai senzația că te uiți la o planetă care nu mai există. URSS domină Eurasia cu litere uriașe, Germania este împărțită, iar în Africa apar state dispărute între timp din geografia lumii.

Condiții de supraviețuire pentru o elită politico-militară de 350 de persoane

Buncărul putea adăposti 350 dintre cele mai importante persoane politice și militare ale Iugoslaviei timp de șase luni, fără niciun contact cu exteriorul. Complexul avea propriile rezervoare de combustibil, sisteme de filtrare a aerului, apă potabilă și generatoare electrice.

O uriașă unitate de aer condiționat, purtând sigla companiei americane „Carrier”, tronează într-una dintre camerele tehnice. „E încă funcțională. Au venit câțiva domni din Statele Unite, chiar de la firma respectivă, și ne-au spus că ne oferă un milion de dolari pentru piesa asta de colecție. Dar nu e de vânzare”, povestește ghidul care deschide căile prin buncăr. 

Temperatura era menținută constant aici între 21 și 23 de grade Celsius, iar umiditatea controlată atent pentru a crea condiții de viață suficient de confortabile într-un eventual infern nuclear.

Camerele austere rezervate lui Tito și soției

Un alt culoar se termină într-un crater, prin care coboară un păienjeniș de țevi. E sistemul de captare a apei direct dintr-un izvor din interiorul muntelui. Prin rețeaua de pompe, pe aici se asigura alimentarea cu apă de la sursă.

Mai departe, în mod surprinzător, spațiile rezervate lui Tito nu au nimic extravagant. Zero lux sau opulență. Sunt camere mici: un birou modest, un dormitor auster, o cameră de relaxare banală. Și piese de mobilier simple, acoperite cu plastic, spre a nu îmbia vizitatorii să se tolănească pe canapele sau să-și tragă sufletul pe un scaun. 

Doar dressingul soției, Jovanka Broz, e mai viu. Pereții sunt tapetați în nuanțe de verde pal, iar în fața unei măsuțe de machiaj pare că cineva tocmai a plecat pentru câteva minute și urmează să se întoarcă.

Geografia locației și poziția strategică, principalele motive ale plasării la Konjic

Dar de ce a ales regimul lui Tito să construiască tocmai la Konjic buncărul-etalon al fostei Iugoslavii?

Nu a fost o opțiune întâmplătoare. În logica militară a Războiului Rece, locul era ideal pentru un asemenea mamut ascuns. 

A contat, în primul rând, geografia. Konjic este înconjurat de munți masivi și relief carstic dur, perfect pentru excavarea unui complex subteran uriaș. Roca groasă oferea protecție naturală împotriva bombardamentelor convenționale și chiar a unui atac nuclear. Un veritabil scut!

Apoi – poziția strategică. Konjic se află aproximativ la jumătatea distanței dintre coasta Adriaticii și interiorul Balcanilor, într-o zonă relativ centrală a fostei Iugoslavii. De aici, conducerea statului putea păstra legături atât cu bazele militare din Bosnia, cât și cu infrastructura strategică din Serbia, Croația și Muntenegru.

Izolarea și tactica de a nu concentra puterea la Belgrad

Mai exista și avantajul izolării. În anii 50-60, Konjic era un oraș mic, industrial, ascuns între munți și greu accesibil. Nu atrăgea atenția străinilor și era mai ușor de securizat.

În plus, zona avea deja infrastructură militară și industrială importantă, inclusiv fabrici de armament și muniție, ceea ce permitea camuflarea lucrărilor la buncăr. Mișcările de camioane, materiale și personal puteau fi explicate prin activitatea industrială obișnuită.

A existat și o justificare politică mai subtilă. Tito încerca permanent să mențină echilibrul între republicile iugoslave și evita concentrarea excesivă a puterii în Belgrad.

Teren ideal pentru rezistență și război de gherilă

Stabilirea centrului de comandă nuclear în Bosnia – republică văzută adesea ca un spațiu-tampon între marile grupuri etnice ale federației – avea și o valoare simbolică: centrul supraviețuirii statului era plasat într-o zonă considerată neutră și mai greu de controlat de o singură republică.

În plus, Bosnia avea o importanță uriașă în doctrina militară iugoslavă. Munții bosniaci erau considerați teren ideal pentru rezistență și război de gherilă în cazul unei invazii sovietice. Planurile armatei prevedeau retragerea în zone montane și continuarea luptei din locații subterane dispersate.

Rețea impresionantă de buncăre: piste pentru avioane, tuneluri submarine, depozite de torpile

De altfel, buncărul de la Konjic făcea parte dintr-o rețea impresionantă, împărțită în diferite puncte ale Iugoslaviei și dedicată unor scopuri distincte, dar complementare.

Bunăoară, la Zeljava, undeva în nord-vest, spre granița cu Croația, funcționa o bază aeriană militară uluitoare.

Săpată în muntele Plješevica, putea găzdui escadrile întregi de avioane MiG, fiind considerat unul dintre cele mai mari centre subterane din Europa: piste care ieșeau direct din munte, tuneluri întinse pe câțiva kilometri, porți blindate antiexplozie, sisteme proprii de filtrare a aerului, rezistență la explozie nucleară apropiată. 

În 1992, armata iugoslavă a minat și a distrus însă parțial complexul, în retragere. Astăzi este o locație abandonată, cu o atmosferă postapocaliptică.

De asemenea, pe insula croată Vis existau tuneluri pentru submarine, baterii de coastă și centre radar ascunse în munte. 

Iar în golful Kotor din Muntenegru a fost construit un buncăr naval, cu baze organizate în stâncă, depozite de torpile sau adăposturi antibombardament.

Omul care a refuzat dinamitarea mamutului din burta muntelui

Înapoi însă la Konjic și la istoria unui loc învăluit și azi în mister. După moartea lui Tito, în 1980, buncărul și-a pierdut treptat importanța strategică. La destrămarea Iugoslaviei a fost foarte aproape de dispariție.

În mai 1992, în timpul războiului din Bosnia, colonelul Šerif Grabovica a primit ordin să distrugă întregul complex pentru ca acesta să nu cadă în mâinile forțelor bosniace.

Tone de explozibili erau deja pregătite.

Grabovica, care păzise ani întregi instalația, a luat însă o decizie neașteptată. În timpul retragerii prin munți, a tăiat în secret cablurile detonatorului și a salvat buncărul de la dispariție. Mai târziu avea să declare: „Nu m-am putut îndura să distrug munca mai multor generații”.

Muzeu, obiectiv turistic, spațiu expozițional

Astăzi, locul funcționează simultan ca muzeu, obiectiv turistic și spațiu expozițional de artă contemporană. Artiști din întreaga lume expun lucrări în fostele camere militare, iar contrastul dintre arta modernă și atmosfera apăsătoare a Războiului Rece este strident.

Când ieși din nou la lumină, după ore petrecute sub munte, primul lucru pe care îl captezi este liniștea. Pădurea, râul, aerul curat. E greu de imaginat că sub acest peisaj natural feeric a existat cândva un oraș secret pregătit pentru apocalipsa nucleară.

Poate tocmai asta face buncărul lui Tito atât de fascinant: nu este doar o relicvă militară, ci și o capsulă a fricii unei epoci în care lumea întreagă trăia cu sentimentul că sfârșitul putea veni în orice clipă.