Consilieră relațională, despre sentimentele masculine: „În mintea multor bărbați iubirea este redusă la atracție sexuală, disponibilitate erotică”

Într-o societate care le-a cerut, generații la rând, să fie puternici și să își controleze trăirile, mulți ajung să nu mai știe cum să recunoască iubirea sau cum să o exprime, este de părere Ana Maria Ducuță. Specialista explică pentru Libertatea de ce unii bărbați confundă iubirea cu atracția sexuală, de unde vine nevoia de control și cum poate apărea, de fapt, tandrețea.

Cum a fost „construită” masculinitatea de-a lungul istoriei

Libertatea: Poate iubi un bărbat care nu a fost iubit?
Ana Maria Ducuță: Un bărbat care nu a fost iubit nu pornește în viață fără capacitatea de a iubi, ci fără limbajul prin care această capacitate poate fi recunoscută, exprimată și susținută în mod coerent. Iubirea nu este doar un impuls biologic sau o tendință afectivă spontană, ci o competență relațională care se învață, se modelează și se rafinează în interiorul primelor experiențe de atașament. 

Acolo unde aceste experiențe sunt fragmentate, reci, imprevizibile sau condiționate, ceea ce se dezvoltă nu este absența iubirii, ci o structură internă distorsionată a acesteia. Bărbatul nu încetează să caute iubirea, dar nu mai știe cum să o recunoască atunci când o întâlnește. 

Dacă privim istoric, în formele timpurii ale organizării umane, în comunitățile de vânători-culegători, relațiile dintre părinți și copii aveau o dimensiune mult mai organică și directă. Atașamentul era profund legat de supraviețuire, iar contactul fizic, prezența constantă, integrarea copilului în viața grupului creau un tip de siguranță afectivă primară. 

În aceste structuri, masculinitatea nu era separată radical de sensibilitate, pentru că viața însăși presupunea cooperare, apartenență, co-reglare emoțională. Bărbatul era protector și participa emoțional, chiar dacă nu într-o formă verbalizată sau analizată. Odată cu dezvoltarea societăților agricole și, ulterior, a structurilor ierarhice, rolurile de gen au început să se rigidizeze. Bărbatul a fost împins progresiv către funcția de autoritate, de control, de decizie, iar dimensiunea emoțională a început să fie percepută ca secundară sau chiar periculoasă pentru stabilitatea socială.

În Imperiul Roman, de exemplu, idealul masculin era definit prin disciplină, rațiune și stăpânire de sine, iar expresia emoțională era adesea asociată cu slăbiciunea sau lipsa de caracter. Această linie s-a perpetuat și în Evul Mediu, unde, în ciuda existenței unor forme de iubire idealizată, precum iubirea curtenească, bărbatul era în esență un actor al puterii, nu al vulnerabilității. 

Modernitatea nu a corectat această dinamică, ci a amplificat-o. Revoluția industrială a mutat bărbatul din spațiul comunitar în cel al producției, accentuând separarea dintre rolul emoțional și cel funcțional. Bărbatul devine furnizor, executor, strateg, iar interioritatea lui rămâne neexplorată.

În secolul XX, deși psihologia începe să ofere un cadru de înțelegere a emoțiilor, normele culturale continuă să transmită același mesaj implicit: bărbatul trebuie să fie puternic, stabil, de neclintit. Emoția devine ceva ce trebuie gestionat în privat sau suprimat, nu împărtășit.

Din perspectivă psihologică, această evoluție istorică se reflectă în modul în care se formează atașamentul. Teoria atașamentului, dezvoltată de John Bowlby și aprofundată ulterior, arată că relația timpurie cu figura maternă sau cu îngrijitorul principal creează un model intern de funcționare emoțională. 

Dacă copilul, în cazul nostru băiatul, experimentează respingere, inconsistență sau absență afectivă, el dezvoltă un stil de atașament evitant sau anxios. În stilul evitant, învață că apropierea emoțională este riscantă și că autonomia aparentă este mai sigură decât dependența afectivă. În stilul anxios, învață că iubirea este instabilă și că trebuie câștigată sau menținută prin efort constant. 

Un bărbat neiubit, în sensul profund al cuvântului, nu este unul care nu a primit niciodată afecțiune, ci unul care nu a primit-o într-un mod predictibil, sigur și integrator. El nu a avut ocazia să învețe că poate fi văzut fără să fie judecat, că poate simți fără să fie respins, că poate avea nevoie fără să fie umilit. În lipsa acestor experiențe, dezvoltă mecanisme de apărare care îi permit să funcționeze, dar îl împiedică să se conecteze. Când un astfel de bărbat întâlnește o femeie vindecată, stabilă emoțional, apare un paradox psihologic profund. Teoretic, aceasta ar trebui să fie exact ceea ce caută: siguranță, coerență, lipsa jocurilor disfuncționale. În practică însă, această stabilitate îi activează propriile insecurități.

Pentru că iubirea sănătoasă nu mai confirmă tiparele lui interne, ci le contrazice. Dacă el a învățat că iubirea este imprevizibilă, faptul că ea este constantă îi creează suspiciune. Dacă a învățat că trebuie să lupte pentru atenție, faptul că ea este disponibilă fără efort îl face să se simtă dezorientat. Dacă a asociat apropierea cu pierderea controlului, faptul că ea nu îl controlează, dar nici nu îl urmărește, îl lasă fără repere. Această reacție poate fi explicată prin ceea ce psihologia numește „familiaritatea disfuncțională”: oamenii nu caută neapărat ceea ce este sănătos, ci ceea ce le este familiar. 

Confuzia dintre iubire și atracție sexuală

– De ce unii bărbați confundă iubirea cu atracția sexuală?
– Una dintre cele mai frecvente confuzii afective din relațiile dintre bărbați și femei este aceea prin care iubirea ajunge să fie redusă, în mintea multor bărbați, la atracție sexuală, disponibilitate erotică, contact fizic sau validare corporală. Nu este vorba, desigur, despre toți bărbații și nici despre o incapacitate naturală a masculinului de a înțelege iubirea în dimensiunea ei complexă, ci despre un proces istoric, psihologic și cultural prin care numeroși bărbați au fost formați să își recunoască mai ușor dorința decât tandrețea, mai ușor impulsul decât atașamentul, mai ușor excitația decât vulnerabilitatea. 

În consecință, atunci când spun că iubesc, ei pot descrie, în realitate, o combinație de dorință, posesivitate, nevoie de confirmare, fascinație, confort narcisic sau teamă de singurătate, fără ca toate acestea să fie încă iubire propriu-zisă.

Pentru a înțelege de ce apare această confuzie, trebuie plecat de la un adevăr psihologic simplu, dar adesea ignorat: omul nu iubește așa cum declară, ci așa cum a învățat să se raporteze emoțional la ceilalți. Iar un bărbat care a crescut într-un mediu în care emoțiile sale au fost minimalizate, ironizate sau lăsate fără răspuns, nu ajunge să își dezvolte un alfabet afectiv bogat. 

El poate învăța foarte bine să acționeze, să seducă, să cucerească, să obțină, să performeze, să facă impresie, dar rămâne relativ analfabet în raport cu propriile nuanțe emoționale. Nu pentru că ar fi lipsit de ele, ci pentru că nu le-a fost oferit spațiul în care să le poată numi și metaboliza. Din acest motiv, acolo unde femeia a fost încurajată, măcar într-o anumită măsură, să vorbească despre ceea ce simte, bărbatul a fost adesea încurajat să arate ce poate, nu ce trăiește. 

Această diferență de socializare afectivă produce efecte adânci: bărbatul ajunge să cunoască mai repede semnalele trupului decât pe cele ale sufletului. Acesta învață să identifice tensiunea sexuală, impulsul de apropiere fizică, satisfacția descărcării, dar nu știe întotdeauna să distingă între dor, afecțiune, atașament, iubire matură, nevoie de fuziune, dependență afectivă sau simplă foame de validare. 

Astfel, ceea ce este corporal devine mai clar decât ceea ce este emoțional, iar ceea ce este clar tinde să fie confundat cu ceea ce este esențial. În lipsa unei educații interioare, sexul devine cea mai accesibilă formă de apropiere și, prin urmare, poate fi investit cu semnificații pe care, în realitate, nu le conține în mod automat. Există și o explicație istorică solidă pentru această asociere. 

Timp de secole, în numeroase societăți, masculinitatea a fost legată de potență, virilitate, capacitate de posesie și succes reproductiv. Chiar și acolo unde iubirea romantică a început să fie idealizată, bărbatul a rămas adesea valorizat mai degrabă pentru forță, statut și inițiativă sexuală decât pentru delicatețea emoțională. Cu alte cuvinte, istoria a învățat bărbatul că poate fi admirat pentru cuceriri, nu neapărat pentru profunzimea modului în care iubește. 

Mai târziu, modernitatea și cultura de masă nu au reparat complet această problemă, ci uneori au accentuat-o. Filmele, reclamele, limbajul informal, modelele de masculinitate promovate în grupurile de bărbați, toate au contribuit la ideea că valoarea masculină este confirmată prin accesul la corpul femeii. 

În această logică, apropierea sexuală devine dovada supremă că bărbatul contează, că este dorit, că este suficient, că are putere asupra realității sale relaționale. Când sexualitatea este folosită pentru a regla stima de sine, iubirea nu mai este trăită ca întâlnire între două subiectivități, ci ca instrument de autovalidare. În acel moment, relația riscă să fie redusă la efectul pe care celălalt îl are asupra imaginii de sine. Pentru mulți bărbați, sexul nu este doar plăcere, ci și un mod de a simți conexiune fără a fi obligați să verbalizeze emoția.  

De ce renunțarea la control nu înseamnă slăbiciune

– Cum renunță un bărbat la control fără să pară slab?
– Una dintre cele mai adânci confuzii ale masculinității contemporane este aceea că renunțarea la control ar însemna automat pierdere de putere, diminuare de statut sau expunere la umilință. Pentru foarte mulți bărbați, controlul nu este doar un comportament, ci o arhitectură interioară de supraviețuire. El nu apare din senin, nici din vanitate pură, nici exclusiv din dorința de dominare, deși uneori poate lua și aceste forme, ci dintr-o istorie psihologică în care nesiguranța a fost trăită ca pericol, iar vulnerabilitatea – ca risc major. 

De aceea, când spunem că un bărbat trebuie să învețe să renunțe la control, nu vorbim despre a deveni pasiv, ezitant sau lipsit de coloană interioară, ci despre a transforma un mecanism de apărare într-o formă superioară de forță conștientă.

Timp de milenii, în aproape toate civilizațiile, bărbatul a fost asociat cu ideea de ordine, protecție, decizie și autoritate. În triburile timpurii, această funcție avea un sens pragmatic, direct legat de supraviețuire. Cel care mergea în afara spațiului sigur, cel care lupta, vâna, proteja și răspundea rapid la amenințări nu își putea permite indecizie prelungită sau expunere emoțională nefiltrată. 

În acel context, controlul de sine și controlul mediului reprezentau calități adaptive reale. Problema apare atunci când o structură creată inițial pentru supraviețuire fizică este transferată neselectiv în spațiul relațional, afectiv și intim. 

În viața emoțională, ceea ce protejează pe termen scurt poate sabota pe termen lung. Un bărbat care încearcă să controleze relația, ritmul apropierii, reacțiile partenerei, cantitatea de vulnerabilitate permisă, intensitatea discuțiilor sau gradul de implicare nu mai operează din iubire, ci dintr-o anxietate mascată de fermitate. El poate părea sigur, greu de destabilizat, „puternic”, dar în realitate această putere este adesea o rigiditate defensivă. Nu este puterea omului liber în interior, ci puterea omului care încearcă permanent să nu fie atins acolo unde doare.

Din perspectivă psihologică, controlul este una dintre cele mai sofisticate forme de apărare. El îi permite individului să reducă incertitudinea, să anticipeze pericolul și să evite situațiile în care s-ar putea simți respins, rușinat, insuficient sau abandonat.

În cazul bărbaților, acest mecanism este adesea consolidat și cultural. De mici, mulți băieți învață explicit sau implicit că nu au voie să se prăbușească, că nu trebuie să arate prea multă teamă, că emoția necontrolată îi expune la ridicol sau la pierderea respectului. În consecință, controlul devine nu doar o alegere, ci o identitate. 

El începe să creadă că dacă nu mai controlează, nu mai este bărbatul care trebuie să fie. Aici se produce ruptura esențială. Pentru că forța autentică și controlul compulsiv nu sunt același lucru. Forța autentică înseamnă capacitatea de a rămâne prezent în fața realității, chiar și atunci când ea nu poate fi modelată după voința proprie. 

Controlul compulsiv, în schimb, înseamnă incapacitatea de a tolera ceea ce nu poate fi prevăzut. Un bărbat cu adevărat puternic nu este acela care face totul să se supună nevoii lui de siguranță, ci acela care poate traversa nesiguranța fără să se dezintegreze. 

În relațiile de iubire, controlul ia forme foarte subtile și foarte răspândite. Uneori se manifestă prin retragere strategică. Bărbatul simte că se apropie prea mult, că devine prea implicat, că celălalt începe să conteze prea mult și, pentru a recăpăta senzația de autonomie, se răcește, dispare, devine ambiguu. Alteori controlul apare prin gestionarea atentă a informației emoționale. El oferă puțin, testează, observă, se asigură că nu este mai investit decât partenera, încercând să păstreze mereu o poziție aparent avantajoasă. 

În alte situații, controlul ia forma perfecționismului, a nevoii de a dicta standardele, ritmul, tonul, distanța optimă, felul în care se discută problemele. Toate aceste forme au un numitor comun: frica de a nu pierde poziția de siguranță. Dar iubirea reală nu se poate construi într-un spațiu în care unul dintre parteneri negociază permanent cât de puțin se poate expune fără să piardă relația. 

Pentru că iubirea, chiar și în forma ei matură, presupune un anumit tip de risc. Presupune să fii văzut, să fii afectat, să conteze pentru tine răspunsul celuilalt. Iar acest lucru este incomod pentru cineva obișnuit să creadă că a depinde emoțional, chiar și într-o măsură firească, echivalează cu slăbiciunea. 

Diferența esențială între vulnerabilitate și neputință

– Când învață un bărbat ce este tandrețea?
– Aici trebuie făcută o diferență esențială între vulnerabilitate și neputință. Vulnerabilitatea nu este prăbușire, nici haos, nici expunere necontrolată a tuturor rănilor în orice context. Vulnerabilitatea matură este capacitatea de a spune adevărul despre ceea ce simți fără să transformi acea trăire în atac, manipulare sau șantaj afectiv. 

Masculinitatea sănătoasă nu este lipsa emoției, ci capacitatea de a o controla fără a fi condus orb de ea. Nu este răceala, ci claritatea. Nu este retragerea rece din fața durerii, ci prezența lucidă în mijlocul ei. Un bărbat sănătos emoțional nu își pierde verticalitatea când spune că suferă, când recunoaște că îl doare, când admite că nu știe totul. El nu devine mai mic pentru că nu se mai ascunde, ci devine întreg. 

Din punct de vedere clinic și relațional, renunțarea la control implică în primul rând dezvoltarea toleranței la disconfort afectiv. Aceasta este una dintre cele mai importante competențe emoționale. Un bărbat care vrea să nu mai controleze compulsiv trebuie să învețe să stea în anxietatea pe care apropierea o produce fără să reacționeze imediat prin retragere, iritare, critică, superioritate sau răceală. 

De fapt, bărbatul care renunță la control și rămâne prezent nu pare slab în ochii unei femei mature. Pare rar. Iar aceasta este, în sens profund, forma cea mai înaltă de putere masculină. Nu aceea de a ține totul în mâini, ci aceea de a nu se pierde nici atunci când deschide mâna. 

Mai există apoi o iluzie masculină foarte răspândită, aceea că blândețea ar fi feminină, deci improprie identității bărbatului. Aceasta este una dintre cele mai mari deformări culturale. Blândețea nu este opusul masculinității, ci forma ei rafinată. Un bărbat cu adevărat puternic nu este acela care poate domina o femeie, intimida un context sau impune o tăcere, ci acela care poate rămâne mare fără să strivească. Acela care nu are nevoie să rănească pentru a se simți respectat. Acela care poate fi protector fără să fie posesiv, prezent fără să fie sufocant, tandru fără să fie nesigur pe sine.

În plan concret, un bărbat dur învață tandrețea în câteva moduri foarte precise, chiar dacă procesul este lung și uneori inconfortabil. În primul rând, învață să stea în apropiere fără să o sexualizeze imediat.

Pentru mulți bărbați, apropierea afectivă intensă devine mai ușor de purtat atunci când este tradusă în registru erotic, pentru că acesta oferă un cadru cunoscut, mai ușor de controlat și de înțeles. Însă tandrețea adevărată nu se reduce la această convertire a emoției în gest, ci presupune o prezență liniștită și necondiționată, o mână ținută fără grabă, o îmbrățișare care nu urmărește un deznodământ, o apropiere care nu cere nimic în schimb și o formă de ocrotire lipsită de calcul.

Există însă un adevăr de temelie, pe care puțini bărbați îl formulează limpede: tandrețea nu poate prinde rădăcină acolo unde omul încă se apără de propria nevoie de iubire. Atâta vreme cât îi este rușine că își dorește să fie ales, că are nevoie de apropiere, de liniște și de siguranță, el va păstra o parte din asprime ca formă de protecție. 

Pentru a deveni cu adevărat blând, este nevoie să își accepte nu doar forța, ci și nevoia. Să înțeleagă că dorința de a fi iubit nu îl micșorează, nu îl face dependent sau lipsit de tărie, ci îl așază în adevărul condiției sale umane.

Se poate spune, așadar, că un bărbat învață tandrețea atunci când înțelege câteva lucruri esențiale. Mai întâi, că iubirea nu îi diminuează puterea, ci îl cheamă să o rafineze. Apoi, că vulnerabilitatea nu este o pierdere a controlului, ci o ieșire din nevoia compulsivă de a controla. În cele din urmă, că blândețea nu este o concesie făcută celuilalt, ci o treaptă superioară de maturizare a propriei sale ființe.

În forma sa imatură, bărbatul caută să fie iubit fără a fi cunoscut în profunzime. În forma sa matură, înțelege că va fi iubit cu adevărat abia atunci când va avea curajul de a se lăsa văzut. Acolo începe tandrețea, nu în gesturi învățate, ci în acea liniștire lăuntrică prin care nu mai simte nevoia să se apere neîncetat de iubire.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro