„Uite, băi, prostule, acolo e carul mic“, arată Tavi, un puști de 15 ani cu gluga trasă pe cap, către centrul înstelat. „Unde, mă? Unde e triunghiul?“, îi răspunde Alex, cu mâinile în buzunarele hanoracului puțin cam strâmt. „Și linia aia care e albă ca laptele unde îi?“. Tavi dă din umeri neputincios.

Alex și Tavi sunt doi dintre cei 13.504 copii din sistemul de protecție al statului care locuiesc în orfelinate, case sau apartamente de tip familial ale Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC), dintre care aproape 2.800 trăiesc în locuințe dezvoltate de ONG-uri sau alte entități private.

În prezent, aproximativ 4.000 de copii mai sunt în orfelinate, potrivit datelor de la Asociația Hope and Homes for Children (HHC), care a construit 115 case de tip familial, toate administrate ulterior de DGASPC-uri.

Apartamentele și casele de tip familial reprezintă o alternativă mai apropiată pentru ce înseamnă să crești într-o familie față de orfelinate, mai spun cei de la asociație. Guvernul României s-a angajat ca până la finalul anului 2020 să închidă toate centrele de plasament vechi, dar procesul e departe de a fi finalizat. 

Copiii statului și durerea abandonului: „Am întrebat-o pe mama doar atât: de ce m-a făcut și de ce m-a lăsat?”

Discuții la ceas de seară și atenția primită 

Într-un astfel de apartament sau casă cu un singur nivel, de obicei, locuiesc câte doi-trei copii în cameră și sunt supravegheați non-stop de educatori (angajați ai DGASPC), care lucrează în ture de câte 12 ore. Într-un apartament sau casă nu pot locui mai mult de 12 copii.

Aici nu există uși reci de metal, nu au aceeași oră de trezire, iar educatorilor le este mai ușor să le acorde atenție, pentru că sunt mai puțini. 

Discută despre iubiri adolescentine neîmpărtășite sau despre importanța de a strânge masa, a-și spăla farfuria și alte treburi casnice. În orfelinatele clasice, copiii nu-și formează astfel de deprinderi. 

„Aici ajung copiii care au mai puține șanse de a fi adoptați, pentru că sunt deja adolescenți, care nu pot fi reintegrați în familie sau pentru care nu există asistenți maternali. Pentru noi, construcția de case de tip familial este ultima variantă pentru a le oferi copiilor un mediu sigur și călduros pentru dezvoltarea lor“, explică Larisa Dumitru de la Asociația Hope and Homes for Children.

Au închis „orfelinatele durerii” din anii 90

Una dintre mizele asociației este să desființeze orfelinatele și să le ofere servicii de integrare adolescenților care urmează să iasă din sistemul de protecție. Asta încearcă să facă și prin tabăra de educație non-formală pe care au organizat-o la stațiunea montană Șuior, cota 1.000, județul Maramureș. 

Aici, asociația HHC în colaborare cu DGASPC Maramureș au închis orfelinate, inclusiv cele din Sighetu Marmației recunoscute ca „orfelinatele groazei” sau „orfelinatele durerii”. Centre în care copiii erau înfometați, ținuți în mizerie, bătuți și legați de paturi. 

Imaginile surprinse în anii ‘90 de jurnaliștii de la BBC care au șocat o lume întreagă nu se mai regăsesc azi în orfelinatele din România, însă abuzurile continuă într-o formă sau alta. 

S-a scris în repetate rânduri despre lipsa de protecție a fetelor pentru a nu ajunge traficate, abuzate sau în relații toxice; despre medicația pe care copiii o primesc pentru „a fi mai liniștiți“, despre lipsa de pregătire a personalului, precum și despre motivele pentru care copiii fug din centrele de plasament

Copiii statului și durerea abandonului: „Am întrebat-o pe mama doar atât: de ce m-a făcut și de ce m-a lăsat?”
Cartea pe care au primit-o copiii la unul dintre atelierele de dezvoltare personală

„Educatorii nu sunt înlocuitori pentru părinții noștri“

Cei 14 adolescenți din tabăra de la cota 1.000 nu provin din „orfelinatele groazei“, însă și ei au nevoie de un adult care să-i asculte și care să fie atent la nevoile lor. 

„Copiii aceștia au nevoie de foarte multă atenție și grijă. Iar eu trebuie să-i ascult pe toți, fără să fac diferențe“, spune Luciana Frîncu, unul dintre educatorii veniți în tabără, care lucrează într-o casă de tip familial. Copiii îi spun doamna Lucica.

Educatorii au rolul, în limita regulilor statului, să-i educe pe copii și să le ofere suportul emoțional necesar pentru a ieși din sistem cu mai multă încredere în ei. Nu-și propun să-i înlocuiască pe părinți, pentru că „pur și simplu nu se poate“. În plus, chiar dacă doare, este mai bine să fii sincer cu copiii, spun ei. 

„Noi nu avem voie să ne apropiem prea mult de educatori. Ni s-a spus foarte clar că ei nu sunt înlocuitori pentru părinții noștri“, explică o fată cu părul tuns asimetric. O cheamă Simona, are 16 ani și este sora geamănă a lui Alex, băiatul care încă e în căutarea Căii Lactee. Cei doi frați locuiesc într-o casă de tip familial din Bistrița împreună cu alți 10 copii, câte trei în cameră.

Durerea despărțirii e încă vie 

În ultima seară, după o săptămână în tabără, adolescenții și cei trei însoțitori (doi educatori și un psiholog) se strâng în jurul unui foc înalt de doi metri. Când vântul bate mai tare, ajung scântei pe hainele lor abia scoase din dulap pentru începutul de toamnă. Copiii se retrag câțiva pași, apoi se întorc ca să-și facă selfie. Cei mai mulți dintre ei nu se cunoșteau până în această tabără, dar n-au avut nevoie de mult timp ca să se atașeze unii de ceilalți. 

Chiar și Tavi, care a jucat rolul băiatului dur toată săptămâna, începe să plângă. „Doamna, aveți pe aici o cisternă goală? Că o umplem noi“, îi spune doamnei Lucica.

Suferința e explicată de educator: „Toată viața lor este un șir de despărțiri“. Faptul că de mâine nu se vor mai vedea cu toții, fiindcă fiecare se întoarce la casa lui, „de ei este perceput ca fiind o altă pierdere”.

Copiii statului și durerea abandonului: „Am întrebat-o pe mama doar atât: de ce m-a făcut și de ce m-a lăsat?”
O parte dintre copii, la focul de tabără

„A mai făcut doi copii și pe ei i-a păstrat”

Puștii ascultă o piesă de la Damian Drăghici și Killa Fonic la telefoanele pe care și le-au cumpărat cu banii strânși din bursele sociale sau din joburile de vară. 

Alex, 16 ani, se ridică și merge relaxat către Simona. Cu mâna dreaptă îi cuprinde gâtul din spate și-și îndoaie genunchii, încercând să o pună la pământ. Ea nu se lasă și-l apucă de piciorul drept. Băiatul își pierde echilibrul și amândoi se prăbușesc. Pe fundal se aude „Hop, hop, hop/șmecherie sor-mea, sor-mea, sor-mea“ și râsetele celorlalți puști. 

Cei doi sunt în sistemul de protecție de când aveau trei luni. Mama lor i-a dus la sediul DGASPC din Bistrița după ce tatăl a fost arestat pentru furt. Femeia avea alți doi copii, iar ca mamă singură cu patru copii nu s-ar fi descurcat. Cel puțin asta a fost explicația pe care le-a dat-o gemenilor pe care i-a abandonat. 

431 de copii abandonați în spitale

în 2020, potrivit datelor de la Autoritatea Națională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții (ANPDCA). În 2019, au fost părăsiți 683.

Alex și Simona nu aveau să-și mai vadă părinții decât în clasa a III-a, de Crăciun, când le-au adus amândurora o pungă cu dulciuri. „M-am mirat că amândoi erau mai scunzi decât mine“, își amintește Alex.

Pe mama lor au mai văzut-o doar o dată, la 14 ani, când și-au făcut buletinele. „Am întrebat-o doar atât: de ce m-a făcut și de ce m-a lăsat? Mi-a băgat-o pe asta că nu a avut bani. Dar după ce ne-a născut pe mine și pe Alex, a mai făcut doi copii și pe ei i-a păstrat“, povestește cu amărăciune Simona. 

Copiii statului și durerea abandonului: „Am întrebat-o pe mama doar atât: de ce m-a făcut și de ce m-a lăsat?”
Simona, 16 ani, locuiește într-o casă de tip familial

Furia abandonului 

Cel mai tare a durut-o că mama ei a venit cu sora lor mai mică de mână. 

„Îmi venea să le bat pe amândouă, dar mi-am dat seama că ea (sora – n.r.) nu avea nicio vină. Doar mama mea naturală. Pe ea am înjurat-o și i-am dat o palmă. A început să plângă, dar eu mi-am aprins o țigară și aia a fost“, își amintește fata, fără regrete pentru reacțiile ei din trecut. 

În cazul Simonei și al altor copii părăsiți de părinții, furia pornește de la trauma abandonului. Psihologul Anamaria Vid-Pop, de la Hope and Homes for Children, explică: „Simona s-a comportat agresiv cu mama sa pentru că a vrut să-i semnaleze nevoia de afecțiune pe care nu a primit-o de la ea. Tânăra a vrut ca mama ei să simtă măcar o parte din durerea ei“.

Experiența respingerii poate duce la dificultăți în privința atașamentului și încrederii față de alți oameni. Din ziua aia, Simona și-a jurat că nu o să se mai atașeze de nimeni. „Prefer să pun distanță față de oameni. Așa e mai bine, ca să nu suferi“, crede acum adolescenta.

Fratele ei, Alex, e la polul opus. Mult mai deschis față de oameni, își arată nevoia de a fi ascultat. În plus, a găsit o modalitate de predare a furiei. Prin box. 

„Mă eliberez de tot când fac box“, spune tânărul.

Mi-a părut rău că am plecat, dar nu mai putea să aibă grijă de noi

La câteva luni după ce mama lor i-a lăsat la sediul DGASPC din Bistrița, gemenii au intrat în grija unui asistent maternal, care i-a crescut până anul trecut. Simona nu a mai vrut să stea la asistent din cauză că „țipa la ea și consuma prea mult alcool“, așa că i-a spus asistentului social că vrea să plece. 

Numai că frații din sistemul de protecție nu pot fi despărțiți, astfel că asistentul social a dispus mutarea amândurora într-o casă de tip familial.

„După ce a murit sora mea (fiica asistentului maternal – n.r.), a început să consume alcool cu zi, cu noapte. Ne ținea de vorbă până la trei dimineața. Voiam doar să tacă, mai ales că mă duceam la școală a doua zi. Mi-a părut rău că am plecat, că eram atașată de ea, dar nu mai putea să aibă grijă de noi“, mărturisește Simona.

„Nu am apucat să-mi iau rămas-bun de la mama”

În primele zile i-a fost greu să vorbească cu ceilalți copii din casa de tip familial. Chiar și acum se ferește de cei mai mici, „pentru că la orice faci, ei se duc la educator și te dau în gât“, mai spune fata pe un ton ridicat. 

Pentru Alex a fost și mai greu să accepte că se va muta de la asistentul maternal. Ziua când a primit vestea a fost un șoc pentru el. 

„A venit după mine femeia care se ocupă cu chestii de genul (asistentul social – n.r.). Ne-am întâlnit în stația de autobuz, unde mi-a zis să ajung. Mi-a zis: ori vii cu mine, ori vin acasă și te iau cu poliția. Prost am fost că n-am zis să vină poliția, că poate așa nu mă lua. Nici măcar nu am apucat să-mi iau rămas bun de la mama (asistentul maternal – n.r.). Am sunat-o atunci, dar nu mi-a răspuns“, regretă băiatul.

În primele două săptămâni, adormea plângând. Multă vreme n-a vorbit cu sora lui, fiindcă ea a fost cea care a cerut să plece. 

Alex a fost cu atât mai supărat pentru că nici nu l-au avertizat, explică Ioana Nicula, un alt educator al copiilor. „Și asistenta de la primărie a fost de acord că acea doamnă nu putea să aibă grijă de ei. Nu avea control asupra lor. Ajungeau de multe ori noaptea acasă”.

„Mă simt un om normal, care are greutăți, dar vor trece cu timpul”

Cu trecerea timpului Alex învață cum să accepte abandonul părinților și despărțirea de asistentul maternal, care până la urmă, explică el, nu este definitivă. Cei doi se văd în vacanțe și în fiecare duminică pentru a merge împreună la biserică.

„Unde e rău, e și puțin bine. Chiar dacă am plecat, e bine că tot mă pot vedea cu mama. Nu mi-e rușine prin ce-am trecut. Colegii de clasă știu. La box, pe unde am mai fost, știe toată lumea. Mă tratează ca pe oricine”, spune resemnat băiatul.

Mă simt un om normal, care are greutăți, dar vor trece cu timpul. Până atunci, asta e, stau la casa de copii. Ei sunt familia mea.

Alex, adolescent în plasament:

Viitorul, odată ieșiți „pe poarta sistemului” 

Când este cu ceilalți băieți, Alex spune amuzat că vrea să devină șomer, după ce iese din sistem. Dar în absența găștii, recunoaște că are alte planuri. 

„Vreau să-mi fac condiție fizică prin box, că sper să-mi iasă cu armata. Nu-i problemă de război la mine (râde). Să iasă banul, să fie un loc de muncă stabil. Vreau un apartament la oraș, o casă la țară, o familie“.

Sora lui nu vorbește despre familie când se gândește la viitor. „Vreau un loc de muncă neapărat. Mi-ar plăcea să fac tatuaje. Dacă nu, mă fac hairstylist. Nu știu câte lucruri voi reuși să fac după ce ies pe poartă, dar am măcar încredere că voi reuși să fiu pe cont propriu“.

Abia aștept să ies din sistem. Pe hârtie, sistemul pare superprofi, dar de unde să știu eu că în realitate e așa? De unde să știu că educatorul din fața mea nu mă minte?

Simona, 16 ani:

Mulți dintre tinerii instituționalizați vor să iasă cât mai repede din sistem și ca să nu mai fie asociați cu această etichetă. 

„În afara sistemului, ei se confruntă cu multe prejudecăți cum că cei de la casa de copii fură sau că toate fetele ajung lucrătoare sexuale. Dar dacă vedem dincolo de traumele lor, vom descoperi că sunt precum ceilalți copii. Au doar nevoie de o șansă și de cineva dispus să-i asculte și să-i înțeleagă“, mai spune psihologul de la HHC.

Copiii statului și durerea abandonului: „Am întrebat-o pe mama doar atât: de ce m-a făcut și de ce m-a lăsat?”

„Frati-miu m-a păcălit“

Tavi a ajuns într-un apartament al DGASPC-ului în 2017, când avea 11 ani, după ce a murit tatăl său. I s-a spus că a fost jefuit într-o seară, într-o parcare din Ferentari, și apoi înjunghiat. „L-am văzut doar la capelă. Nu-l recunoșteam. Era schimbat total. Avea corpul umflat, era bandajat la cap, avea fularul până la bărbie. Am înnebunit, am încremenit“ povestește băiatul de 15 ani.

La câteva luni după deces, mama lui Tavi a făcut un preinfarct și a avut nevoie de spitalizare câteva săptămâni, pentru că medicii i-au descoperit mai multe afecțiuni, printre care și diabet. În același timp, fratele său mai mare cu șase ani trebuia să se întoarcă în Anglia, unde muncea ca ajutor de bucătar.

„Frati-miu m-a păcălit. Mi-a zis că mă lasă la un prieten de familie, dar m-a dus la direcția de la Piața Reșița (unde e sediul DGASPC, Sector 4). Am început să plâng. Tata mi-a povestit că la orfelinate te pun pe WC și te bat“, își amintește Tavi.

„A fost un coșmar pentru mine”

După ce a ajuns într-un apartament al Protecției Copilului, cu alți opt băieți, o săptămână nu a ieșit din cameră decât la baie sau la masă. „A fost un coșmar pentru mine. Nu știam ce o să-mi facă. Nu puteam să mă obișnuiesc cu ideea că voi sta aici până la 18 ani. Tot am sperat că va veni mama să mă ia“.

Cu timpul, a înțeles că nu se află totuși într-unul din orfelinatele despre care îi povestise tatăl său. „Atâta că te pun să faci curat și asta mă cam enervează (râde)“. 

Cât despre colegii săi de apartament, doar de câteva luni a început să se înțeleagă mai bine cu ei. „Înainte făceau mișto de mine că sunt puțin mai mic decât ei. Mi-au luat și din lucruri, haine, baterie externă… Nu le-am zis nimic până când nu am mai suportat și i-am avertizat că am prieteni în Ferentari și să nu mă enerveze“. 

În lumea lui Tavi, copiii învață tehnici de a face față amenințărilor încă de mici.

Copiii statului și durerea abandonului: „Am întrebat-o pe mama doar atât: de ce m-a făcut și de ce m-a lăsat?”
Copiii la atelierul de educație financiară învață că trebuie să economisească bani în fiecare lună.

„Dacă nu mă dădea la centru, mă apucam de furat sau să dau în cap”

Când povestește despre ultimii ani din viața sa, Tavi își frământă mâinile și stă cu ochii-n pământ. Insistă că nu are 15 ani, ci „15 ani și jumătate“. Adică „e deja mare“ și poate să înțeleagă mai bine deciziile adulților. 

Când spune asta își ridică privirea și ochii albaștri îi strălucesc. E ferm.

L-am judecat greșit pe frati-miu. Dacă nu mă dădea la centru, mă apucam de furat sau să dau în cap. Aveam un anturaj urât tare în Ferentari. Băieții ăia se drogau cu heroină, canabis, tot ce prindeau. Când o să ies de aici, o să mă duc în Anglia, să muncesc cu el.

Tavi, 15 ani și jumătate:

Dar până atunci plănuiește să se angajeze la McDonalds de îndată ce împlinește 16 ani. „Sunt mare de-acum și vreau să o ajut și pe mama. Ea lucrează la o cofetărie și ia 2.000 de lei cu tot cu bonuri“. 

Tavi își iubește mama, chiar dacă nu l-a luat înapoi acasă. „Nu are, doamnă, bani din ce să mă crească“, explică el. 

Copiii statului și durerea abandonului: „Am întrebat-o pe mama doar atât: de ce m-a făcut și de ce m-a lăsat?”
Unul dintre desenele adolescenților

„Așa m-a învățat mama: să nu mă dau bătut”

În weekenduri merge în vizită și gătesc împreună. „Dacă-mi dai doi cartofi, două ouă și o roșie, fac o masă nemaipomenită“, spune puștiul zâmbind. Mama lui, în schimb, l-a învățat să facă și clătite americane. „Nu ne-a ieșit din prima, dar am mai făcut după aia. Așa m-a învățat mama. Să nu mă dau bătut“.

În afara familiei, Tavi spune că nu are încredere în nimeni. „Oamenii sunt câini. Te atacă când nu ești pe fază“. 

Greutățile de care vorbesc adolescenții îi fac deopotrivă vulnerabili și puternici în fața vieții. Desenele făcute de ei despre cum se văd la 25 de ani arată toate lipsurile lor de până azi: case, mașini, teancuri de bani și oameni care se țin de mână. Ici-colo câte o inimă sau un om singur pe un teren de fotbal. O altă cartolină are desenați trei copaci în dreapta cărora scrie: „La 25 de ani o să fiu pe rădăcinile mele“.

*În zilele următoare Libertatea va publica o serie de texte despre copiii statului român. Numele adolescenților din acest text au fost schimbate pentru a le proteja identitatea.

 
Citeşte şi:

Doar două paturi ATI sunt libere în toată ţara pentru pacienţii COVID, în ziua în care România a înregistrat un număr fără precedent de cazuri

Unde stă România cu agresiunile contra presei și informației a arătat-o Conferința International Press Institute

Cîmpeanu, după decizia de a nu închide școlile: „Nu copiii sunt responsabili de sănătatea părinților și bunicilor nevaccinați”

     
I-a spus „Nu” lui Adi Mutu: „Mi-a plăcut că l-am refuzat. Dar acum regret”
PARTENERI - GSP.RO
I-a spus „Nu” lui Adi Mutu: „Mi-a plăcut că l-am refuzat. Dar acum regret”
BOMBĂ! Unde s-a mutat Dragnea după despărțirea de Irina! Decizia ȘOC
Playtech.ro
BOMBĂ! Unde s-a mutat Dragnea după despărțirea de Irina! Decizia ȘOC
„Bă are curent, eşti prost?” Momentul când adolescentul de 16 ani se electrocutează în Gara din Focşani, surprins în imagini. Copilul a ars ca o torţă
Observatornews.ro
„Bă are curent, eşti prost?” Momentul când adolescentul de 16 ani se electrocutează în Gara din Focşani, surprins în imagini. Copilul a ars ca o torţă
Horoscop 7 decembrie 2021. Taurii simt o oarecare eliberare de o grămadă de griji inutile pe care le-au tot acumulat
HOROSCOP
Horoscop 7 decembrie 2021. Taurii simt o oarecare eliberare de o grămadă de griji inutile pe care le-au tot acumulat
Anchetă după o discuție între doi piloți care vorbeau despre aterizarea prea rapidă a unui coleg
Știrileprotv.ro
Anchetă după o discuție între doi piloți care vorbeau despre aterizarea prea rapidă a unui coleg
Chin! O mare sportivă a României, înfometată şi abuzată în secret: "Mi-a tras o bătaie... Cine se uită la tine? Niciun bărbat!"
Telekomsport
Chin! O mare sportivă a României, înfometată şi abuzată în secret: "Mi-a tras o bătaie... Cine se uită la tine? Niciun bărbat!"
Ciocolată cu tiramisu sau pralinele Happy Barrels? 170 de ani de bucurii dulci de la E.Wedel!
PUBLICITATE
Ciocolată cu tiramisu sau pralinele Happy Barrels? 170 de ani de bucurii dulci de la E.Wedel!