REPORTAJ | Cu Bucureștiul din nou în scenariul roșu, singura certitudine a actorilor de teatru e munca la repetiții. Cum arată ele?
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Aproape un an întreg nu s-au auzit aplauze în sălile de spectacol din Bucureşti. Teatrele au fost închise din martie până în septembrie 2020, iar apoi din nou, din octombrie 2020 până la finalul lunii ianuarie. O bună parte din timp, actorii şi-au jucat rolurile numai la repetiţii, fără să ştie când vor mai urca pe scenă în faţa publicului. Săptămâna aceasta, teatrele erau deschise la capacitatea de 30%. Dar Bucureștiul e iar în scenariul roșu și temerile artiștilor sunt că se va reveni la restricţii.
Cuprins:
- „Decât cu mască, mai bine nu jucăm deloc”
- Test rapid înainte de fiecare repetiție
- 12 oameni pe scenă, cum păstrezi distanța socială?
- Au scurtat piesa cu gândul la spectatorii cu mască
- Pentru unii, stresul de a nu juca e mai mare decât frica de boală
- „Tu, ca actor, cu asta lucrezi: cu simțurile tale”
- „Fără teatru, te urci pe pereţi”
- Avantajele spectacolelor transmise online: aduc teatrul la 900 de oameni acasă
- O centrifugă de informaţii contradictorii
- „În război măcar ştii unde e inamicul, nu e invizibil”
- „Sper că am învăţat să fim mai buni”
Marţi, 2 martie 2021. Pe scena pătrată, intimă a Teatrului Mic, din strada „Constantin Mile”, 13 actori repetă, în jurul unei mese foarte lungi, pentru spectacolul “Vinovat. Nevinovat”.
„Decât cu mască, mai bine nu jucăm deloc”
Atmosfera e relaxată, actorii improvizează, fac glume şi mai ies, pe rând, la câte o ţigară, dar trebuie să reia frecvent anumite scene, pentru că încă se mai împotmolesc la unele din dialoguri. Nu mai sunt atât de familiari cu textul. Nu au mai jucat „Vinovat. Nevinovat” de exact un an de zile, iar joi, 4 martie, spectacolul a avut un soi de „a doua premieră”.
O singură actriţă poartă mască - şi nu ca un accesoriu emblemă pentru pandemie, ci pentru că aşa fusese scris rolul ei, “Patroana”, dinaintea pandemiei. „E germofobă în piesă”, mi-a explicat Vlad Corbeanu, unul dintre autorii piesei.
Pentru ceilalţi nu s-a pus niciodată problema să repete sau să joace cu mască: „Decât cu mască, mai bine nu jucăm deloc. Dacă mă duc la teatru, trebuie să văd. Sau poate ne-apucăm de teatru radiofonic”, spune tot Corbeanu.
Privind repetiţia şi stând pentru prima dată în 12 luni într-un fotoliu într-o sală de teatru, nu aş fi zis că suntem în al doilea an al pandemiei.
Test rapid înainte de fiecare repetiție
În această clădire a Teatrului Mic, construită în 1914, azi în plin proces de restaurare şi consolidare, timpul pare suspendat. Poate că şi actorii ar fi uitat de pandemie pentru câteva ore, dacă nu ar trebui să se supună, înaintea fiecărei investiţii, ritualului de exudat nazal pentru un test rapid COVID. „O investiţie pe care-a făcut-o teatrul pentru siguranţa noastră”, spune tânărul actor Vlad Logigan.
Piesa a avut premiera în februarie 2020 şi, după numai patru reprezentanţii, prima închidere a teatrelor, cea din starea de urgenţă, a pus-o pe „hold” pe o perioadă nedeterminată.
Chiar şi în vară, când s-a putut juca, la teatrele de vară, aceasta nu a fost una dintre piesele care să poată fi adaptate uşor.
12 oameni pe scenă, cum păstrezi distanța socială?
Spectacolul, semnat de Gelu Colceag şi Vlad Corbeanu, care este şi în distribuţie, este inspirat de clasicul film „12 Angry Men”, din 1957.
La fel ca în film, 12 juraţi trebuie să decidă, în piesa de teatru, dacă un tânăr acuzat de crimă este vinovat sau nu. Deliberările sunt, şi aici, un pretext pentru a ridica o sumă de probleme de morală, dar şi pentru a scoate la suprafaţă clivajele dintre diferite grupuri sociale. Fiecare personaj reprezintă o tipologie socială, de fapt, iar dialogurile abundă de reprezentări clişeice.
Până dau verdictul, cei 12 trebuie să rămână împreună în arhiva tribunalului, astfel că aproape toată distribuţia (în afară de aprod - al 13-lea actor) stă pe scenă tot spectacolul.
Acesta a fost primul inconvenient în reluarea spectacolului în ultimul an. Ca să se poată păstra cât de cât distanţa socială, producătorii spectacolului au schimbat decorul şi masa la care stau să delibereze cei 12.
Au scurtat piesa cu gândul la spectatorii cu mască
De aceea, astăzi, la repetiţie, pare un pic haotic ce fac la un moment dat actorii, când trebuie să mute nişte mobilă în spectacol - pentru reconstituirea crimei. Încă trebuie calibrat cine ce mută şi unde.
Distanţa socială e oricum un miraj. În realitate, actorii sunt înghesuiţi aproape toată piesa.
Colceag şi Corbeanu au tăiat mult din textul iniţial, astfel încât durata spectacolului să scadă la o oră şi 40 de minute, în loc de peste 2 ore, pentru confortul spectatorilor care trebuie să urmărească spectacolul purtând masca.
„Suntem cu toţii cu sufletul la gură să jucăm. Abia aşteptam. După un an de zile, zici că ne-am înţepenit”, mărturiseşte Manuela Hărăbor, una dintre actriţele din distribuţie, în rolul de „vedetă TV”.
Pentru unii, stresul de a nu juca e mai mare decât frica de boală
Hărăbor mai e distribuită într-un alt spectacol la Teatrul Mic, „Familia Jeleznov”, dar acela nu poate fi reluat în perioada pandemiei, dată fiind durata de peste două ore şi mărimea distribuţiei.
Actorii se pregătiseră încă din septembrie să reia „Vinovat. Nevinovat”. Atunci făcuseră toate modificările necesare pentru a-l putea juca iar. Se încadrau într-o oră şi 40 de minute şi, la ultima repetiţie, tocmai când erau gata să-l prezinte şi publicului, autorităţile au anunţat din nou că închid teatrele.
Nu cred că cineva din guvern sau primărie poate să înţeleagă întru totul prin ce trecem noi, doar să fie în locul nostru. Ceea ce le şi doresc: să se pregătească, să lucreze luni de zile la un spectacol şi apoi să le spună cineva: ştiţi ce? Staţi acasă mai bine.Manuela Hărăbor:
Stresul de a nu juca a fost mai mare decât frica de boală, pentru Manuela Hărăbor.
Într-adevăr, poate că virusul ăsta e mai agresiv decât altele. Dar eu îmi aduc aminte când am debutat, era de neacceptat să dai telefon la teatru să spui că eşti gripat, că eşti răcit, că strănuţi, că nu poţi să vii seara la spectacol. Eu am învăţat că meseria asta se face mai presus de orice. Profesorii mei, Olga Tudorache, Florin Zamfirescu, Mircea Albulescu, asta ne-au învăţat. Manuela Hărăbor:
„Tu, ca actor, cu asta lucrezi: cu simțurile tale”
Tatăl actriţei s-a îmbolnăvit de COVID în decembrie anul trecut şi, deşi are 94 de ani, a avut norocul unei forme foarte uşoare. Şi-a revenit în 4 zile, spune ea. Poate de-aceea este relaxată faţă de COVID, dar şi faţă de boală în general.
„Mai e ceva. Când eşti răcit şi stai acasă, nu ştii cum să te bagi în pat mai repede. Dar în momentul în care ajungi la scenă şi intervine concentrarea, timp de două ore cât durează spectacolul, nu mai simţi”, îşi descrie Hărăbor filosofia.
„În timpul unui spectacol, toate simţurile unui actor se modifică, pulsul este accelerat, sângele curge mai repede, neuronii se mişcă cu o viteză ameţitoare. Oricum nu este într-o stare normală, ca un om care face altă meserie. Tu, ca actor, cu asta lucrezi: cu simţurile tale”.
„Fără teatru, te urci pe pereţi”
Din octombrie până pe 27 februarie, când a jucat în „Viaţa şi moartea lui Richard al II-lea”, Vlad Logigan nu mai urcase pe scenă, în faţa publicului. „Te sui pe pereţi”, a rezumat el acest gol. L-a salvat faptul că munceşte şi ca lector la UNATC, aşa că a rămas legat de proces cu studenţii.
Facultatea de Actorie a avut - ca şi Facultatea de Medicină - derogare de la Ministerul Sănătăţii să ţină cursurile şi în variantă fizică. „Nici ei nu pot face laboratoarele online, e mai greu să taie cadavrele pe zoom. Aşa şi noi. Am făcut fizic, dar am împărţit grupele în subgrupuri mai mici, prin rotaţie, şi am făcut programul astfel încât subgrupele să nu se întâlnească nici în pauze”.
Deşi şi-a umplut timpul cu cărţi şi filme, Logigan spune că acestea au compensat doar parţial pentru lipsa scenei. „De repetat nu poţi să repeţi singur. Actoria, teatrul se face în echipă”.
Izolat, o parte din actorii de la Teatrul Mic au făcut COVID de-a lungul anului, dar „la momentul respectiv, nu aveau contact cu colectivul”, spune Logigan. Nu s-a creat, practic, un focar.
Avantajele spectacolelor transmise online: aduc teatrul la 900 de oameni acasă
O zi normală înaintea pandemiei arăta ca un maraton pe repede înainte pentru actor. Avea repetiţii de dimineaţă până la prânz, apoi cursuri la facultate, apoi spectacol sau altă repetiţie.
„Eram în priză 14 ore pe zi”, spune Logigan, care, întrebat ce ia cu el din pandemie, glumeşte: „Un pic de burtă”. E nostalgic după ritmul lui intens: „Am tot stat. Asta am făcut tot anul trecut. Dacă nu pe canapea, pe un scaun, dacă nu pe canapeaua mea, pe canapeaua altcuiva şi oriunde mă duc, mă tot aşez. M-am săturat să mă tot aşez, aşezatul ăsta mă omoară.„
Totuşi, în ultimul an, Logigan şi colegii lui au participat la mai multe spectacole transmise online. Teatrul Mic a avut încă de la începutul pandemiei un întreg repertoriu adaptat pentru transmiterea pe internet, care a inclus piese cu distribuţii mici, schiţe, sketch-uri, adaptări după Eminescu şi Shakespeare.
„E diferit, nu ştiu dacă e mai bine sau mai rău. Orice actor care a făcut film ştie că poţi juca fără să ai publicul neapărat acolo, să-i simţi respiraţia. Eu am făcut câteva filme. E un fel de teatru făcut ca la film. E un hibrid”, explică Logigan, cunoscut pentru filme ca „Nuntă în Basarabia” sau „Selfie”.
Ce pot să zic e că aseară (n.a.: luni, 1 martie) am avut 900 de spectatori: din Canada până în Germania, de la Maramureş până în Craiova. Oameni care poate nu aveau cum să vină în Bucureşti să ne vadă. Şi ideea asta de a duce teatrul la tine acasă mie unul mi-a plăcut.Vlad Logigan:
O centrifugă de informaţii contradictorii
Pentru Vlad Corbeanu, cel mai dificil de gestionat au fost primele săptămâni ale pandemiei, dar nu din cauza dorului de scenă, ci din cauza incertitudinii.
„S-au înnegrit nişte fire de păr ca să albesc a doua oară”, glumeşte Corbeanu, care, la 35 de ani, are într-adevăr tot părul gri. Cel mai greu i s-a părut să facă faţă informaţiilor contradictorii, din starea de urgenţă.
Nu ştiam când vom reveni, cât va dura pandemia… Te uitai la televizor: unul zicea că va dura trei-patru luni, altul zicea: ce-ai, domn’e, nici nu există. Mai apărea un domn foarte cunoscut, medic, care ne arăta un punct pe o hartă a lumii şi zicea: cum credeţi voi că ajunge virusul ăsta aici? Şi erai pe ore: de la 2 la 3 nu există virusul, la 4 era prăpăd, pe la 6 te gândeai să fugi. O centrifugă din asta în care erai băgat încotinuu şi te învârte când într-un sens, când într-altul.Vlad Corbeanu:
„În război măcar ştii unde e inamicul, nu e invizibil”
Se temea şi pentru mama lui, care este în categoria de risc, având 60 de ani, dar şi în general văzând ce se întâmplă în spitale şi cu bătrânii izolaţi.
„Era mai nasol decât într-un război. În război mergi pe stradă şi s-ar putea să-l vezi p-ăla, poate ai o şansă să te ascunzi. Sau să te duci prin spatele lui, să-i dai cu ceva în cap şi să scapi. Aici te luptai cu ceva pe care nu-l vedeai. Nu ştiai unde e”, spune actorul, referindu-se mai ales la stările de la startul pandemiei.
Corbeanu, pe care o parte din public îl ştie din emisiuni ca „iComedy” sau „În puii mei”, a gestionat stresul ţinându-se constant ocupat.
Teatrul Mic a început aproape imediat, din martie 2020, cu proiectele online şi Corbeanu s-a implicat. A învăţat inclusiv să facă regie de transmisie pentru spectacolele transmise digital. În plus, şi-a cumpărat din “două salarii” microfoane, mixer şi lumini, tocmai pentru a asigura calitatea mai bună a transmiterilor.
Alături de Ovidiu Niculescu, a făcut şi o emisiune săptămânală online, „În izolare..”, cu dezbateri, muzică şi poezie, tot pentru Teatrul Mic. E principalul motiv pentru care nu simte că a avut o pauză lungă, în adevăratul sens al cuvântului. Mai ales că, deşi nu jucau pentru public, după lockdown, actorii s-au tot întâlnit să repete pentru proiecte noi şi teatrele au avut inclusiv câteva premiere şi altele urmează în viitorul apropiat. „Nu am fost în freeze, nu ne-a băgat cineva într-un congelator”.
În vară a apucat să joace câteva spectacole cu public la teatrul din Parcul Herăstrău, în aer liber, iar în septembrie a prins o reprezentaţie a unui spectacol până ce s-a decis din nou închiderea teatrelor.
A urcat pe scenă de două ori în ultima săptămână din luna februarie, dar e sceptic când îi vorbesc de o întoarcere la „normalitate”. „Asta până în septembrie-octombrie sigur nu se va întâmpla”.
„Sper că am învăţat să fim mai buni”
Anul trecut, în starea de urgenţă, Corbeanu venise din Snagov, unde locuia, până în Bucureşti ca să cumpere mâncare pentru câini. Un poliţist l-a oprit ca să verifice declaraţia, l-a recunoscut, de la TV, şi i-a spus: „Să ştiţi că în perioada asta eu mă uit la sketch-urile alea pe care le făceaţi cu Mihai Bendeac. Ne mai alinaţi supărările, vă mulţumim”.
„Un lucru plăcut pe care l-am mai auzit. Dar fix în momentul ăla m-am întrebat: cu ce îi ajut eu pe oameni? Că am făcut un sketch? Şi am decis să fac mai mult”.
S-a implicat ca voluntar, pe oriunde l-au primit să ajute. A fost parte din proiectul „Cumpărături la uşa ta”, al ONG-ului Geeks for Democracy, prin care ducea pachete de alimente oamenilor în vârstă: „Duceam plăsuţa la uşă, mă dădeam 4 metri în spate, sunam pe telefon: ieşiţi, vă rog. Ideea era să-i protejaţi pe oamenii”.
Apoi, prin direcţia de asistenţă socială a Primăriei Capitalei, s-a implicat şi în alte proiecte de voluntariat. „Dădeam mese calde, duceam mâncare la oameni sărmani, sau la oameni în vârstă. Aveau şi ei un program cu cumpărături, diferit de cel al ONG-ului. Oamenii îşi făceau o listă, care se punea pe un grup de whatsapp şi voluntarii anunţau cine se poate duce unde”.
A fost voluntar şi în ajutorarea oamenilor fără adăpost, dar şi în sprijinirea celor blocaţi în Bucureşti după ce localitatea din care veneau intrase în carantină. „Erau nişte oameni de prin Suceava, de exemplu, care nu mai puteau ajunge acasă. Primăria închiriase nişte hoteluri, mai golaşe. Mă duceam, stăteam cu ei, le dădeam masa”.
Înainte de pandemie, nu obişnuia să facă voluntariat şi, în ultimul an, s-a gândit de multe ori că a fost egoist şi în experienţele astea, pentru că-l făcea să se simtă mai bine faptul că putea ajuta concret.
Corbeanu s-a întrebat deseori dacă vom învăţa ceva din această perioadă. Încă nu are un răspuns. „Sper să fi învăţat să fim totuşi mai buni. Ăsta e un lucru pe care dacă l-am învăţa, am trece mai uşor peste lucruri. E singurul lucru. Altceva ce să înveţi? Să găteşti liliacul mai bine?”
