Sociologul și politologul Dan Dungaciu, de Ziua Națională a României: ”Clipa astrală bate la ușă. România să fie gata să îi deschidă”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Directorul ”Institutului I.C Brătianu” al Academiei Române, profesorul Dan Dungaciu, a vorbit la ”Interviurile Libertatea” despre semnificația Zilei Marii Uniri de 1 Decembrie și despre lecțiile fundamentale pe care înaintașii noștri le dau contemporanilor. Publicăm astăzi, 1 Decembrie, de Ziua Națională a României, partea a doua a interviului. Interviul cu profesorul Dan Dungaciu reprezintă debutul campaniei Libertatea, intitulată ”Centenarul Marii Uniri – Români cu care ne mândrim”, care va prezenta, începând din 1 decembrie 2017, timp de 365 de zile, până la 1 decembrie 2018, un român din ultima sută de ani, cu care România se mândrește.
Interviu realizat de Claudiu Săftoiu
- Domnule profesor Dan Dungaciu, să facem un salt în istoria ultimei sute de ani românești: al Doilea Război Mondial. Cum apreciați decizia de a intra în război, alături de Germania hitleristă?
Al Doilea Război Mondial a fost devastator pentru România. Alianța cu Germania lui Hitler a venit din aceeași obsesie, care a fost foarte acută: nimic cu Rusia. După 1918, capacitatea României de a negocia foarte bine s-a bazat pe două lucruri: a luptat pe front, împotriva comunismului și bolșevismului. În 1920, când s-au semnat tratatele de pace, României i-a fost conferit tacit și un rol de ”stat de necesitate europeană”, în care lupta cu bolșevismul trebuia să aibă câteva repere clare. România a intrat cu trupele armate în Ungaria, în 1916, dar și în campania din 1919, când a curățat Ungaria de un focar bolșevic potențial. Atunci a demonstrat că este un asemenea reper.
- Era rolul unui ”stat-tampon”, la granița cu bolșevismul.
Un ”stat-tampon”, dacă vreți. Vorbim despre o obsesie profundă, datorată și ruralității noastre, care ne-a împins într-o altă extremă, dar pe care au vrut să o evite toți. De la Ion I.C. Brătianu, care spunea că ”toată politica noastră trebuie gândită în raport cu Rusia, dar nu în război cu Rusia, pentru că nu va fi niciodată câștigător, ci să fim capabili să gândim o pace cu Rusia”, la Nicolae Titulescu, care spunea foarte clar că ”dacă sfârșitul războiului ne va prinde în război cu URSS-ul, vom bate clopotele peste România”. Oameni diferiți ca alură și profil au intuit că dacă Romania nu se așază bine, și dacă se mută între extreme – că e comunistă, că e fascistă –, României nu-i va fi bine niciodată, și aste e lecția fundamentală: un stat care se află în această zonă, când se face conferința de pace de la un război, nu va decide cum se vor așeza lucrurile. Tot cei mari vor fi cei ce vor discuta și vor negocia și tot ei se vor înțelege, iar tu, statul mic, vei rămâne aproape de căruță.
- Puteți aprecia că perioada interbelică a fost – în mod rarisim - perioada de maximă independență și echilibru a României?
A fost perioada care, potențial, n-a apucat să se împlinească. Din cercetările noastre economice, rezultă că România, în 1913, era practic ”un tigru al Europei”. Aveam un profit intern brut la 1700 de dolari pe cap de locuitor, la prețul de astăzi. După Unire, România își asumă Transilvania care avea un nivel de dezvoltare relativ egal, Bucovina – relativ egal, Banatul – mai bogată decât media, din cauza productivității agricole -, dar vine și Basarabia. Aceasta pune România într-o obligație de a plăti, de a-și asuma, care devine o povară de multe ori. Deci, România a plătit războiul, a plătit procesul ”optanților” – s-au dus enorme sume de bani la cei care au optat să plece din Transilvania -, a plătit Basarabia, unde și acolo s-au dus enorme sume de bani. Astfel a ajuns, de la 1913 -”tigrul Europei”, iar în 1928-1930 – să aibă un produs intern brut pe cap de locuitor, cu 28 % mai mic. Deci România pierde, economic vorbind.
- Dar câștigă în coeziune și unitate națională.
Câștigă în coeziune, dar plătind sume enorme sume de bani.
- Nu se poate altfel.
De acord. După 20 de ani, în 1938, România începe să-și revină. Dar când să-și revină, să se pună pe picioare – devine moneda stabilă, crește economic -, începe al Doilea Război Mondial. România e devastată, ia decizii politice care nu au fost totdeauna cele mai înțelepte, și ajunge să intre într-un alt regim de funcționare, în care nici măcar referința la 1918 și la 1 Decembrie nu a mai putut fi făcută senin, din motive pe care le știm.
- Domnule profesor, nu vreau să trecem după al Doilea Război Mondial, fără să vorbim puțin despre perioada comunistă, care este parte din istoria celor 100 de ani de după Marea Unire. Cum a evoluat România? Ar fi putut ajunge mult mai departe? Acesta a fost datul istoric? Opțiune nu a existat, după cum ați spus. După un război atât de mare, la masa tratativelor, nu ai dreptul la cuvânt. Multă lume gândește la extreme: ba comunismul a fost un blestem, ba dimpotrivă, democratizarea educației – alfabetizarea -, ștergerea diferențelor între clasele sociale nu ar fi existat fără regimul comunist.
(...) Mi-a plăcut ceea ce a spus academicianul Mircea Malița: ”după război, eram legați și de mâini, și de picioare. Noi am încercat să ne dezlegăm o mână”. E absurd că crezi că te poți dezlega de tot. După război, România a intrat într-un proiect gestionat de Ioan Gheorghe Maurer (prim ministru român între 1961-1974, n.r.), în care încercai să pozitivezi negativitatea, atâta cât se putea. Au existat anumite succese absolut remarcabile, în anii 60 – 70, în așa numitul ”deceniu al deschiderii”, înc arfe se întâmplă lucruri care aveau să fie concretizate. Să nu uităm că, în 2017, trebuia să celebrăm mai apăsat 50 de ani de la deschiderea relațiilor diplomatice cu RFG-ul. România nu a fost capabilă să pună pe agendă, mai sus, acest eveniment, și asta mi se pare o slăbiciune. La vremea respectivă, să faci acest gest, era un gest remarcabil.(...) Sigur că vine reversul medaliei.
”Dan Dungaciu: România a avut de pierdut enorm în regimul comunist”
S-au întâmplat foarte multe lucruri proaste. Cei care exultă când vorbesc despre această perioadă, sunt în situația de a spune că merg la piața cu un milion de lei și se întorc cu un kilogram de cartofi. Ai luat ceva, dar te-ai întors cu mult prea puțin. Sigur, comunismul a făcut ceva, dar comparați cum arăta România înainte de al Doilea Război Mondial, în raport cu state precum Grecia, Spania, Italia, Portugalia, la ce nivel era România, față de acele state, și care a fost diferența celui care, după 1989, se duce să viziteze acele state. (...) România a avut de pierdut enorm în regimul comunist, și o spun cu toată responsabilitatea. Nu e vorba de decalaje, de produs intern pe cap de locuitor, e vorba de consistența, și politică, și intelectuală, care ar fi putut să apară, dar mulți români de mare valoare au fost izgoniți, iar alții - uciși.
- Aș dori să îmi confirmați sau infirmați un lucru. În 1990, România putea profita de faptul că nu avea datorii externe. Istoricul francez, Bernard Henry Levy, a scris în cartea sa:.... că, dacă în anii 90, regimul nou instalat în România ar fi negociat răscumpărarea de la ruși a Republicii Moldova, unirea celor două țări ar fi avut loc imediat. Era vorba de aproximativ 12 miliarde. Germania de Vest ar fi plătit peste 60 de miliarde de dolari rușilor, pentru reunificarea cu RDG.
În cartea ”Reunirea”, publicăm o comunicare, poate prima dată pentru România, a Comisiei Senatoriale de Politică Externă a Statelor Unite, care, ca urmare a unor solicitări, în 1991, face o recomandare: ”În temeiul acordurilor internaționale, recomandăm unirea, bazată pe voința comună, a celor două state”. Fostul președinte moldovean, Mircea Snegur, mărturisește în memoriile sale, că unde se ducea, era întrebat un singur lucru: ”Când vă uniți cu România?” Imaginați-vă, că eram după unificarea germană, care crease un precedent, și cu URSS, care era complet bulversată și umbla doar după bani, atmosfera publică era evident prielnică unei asemenea întreprinderi.
- Momentul astral era pregătit.
Indiscutabil. În 1992, războiul din Transnistria are loc, pentru că transnistrenii erau ferm convinși că Unirea se va face și ei nu voiau să fie parte a Unirii. A fost un prim război de frontieră. Unirea Republicii Moldova cu România ar fi fost un preambul de extindere a frontierei euro-atlantice spre Est.
- Decizia României de unificare cu Republica Moldova nu s-a dorit să fie luată la București, așadar.
Cred că nu a fost luată nici la București, nici la Chișinău. Am publicat recent, la Institutul ”I.C. Brătianu”, niște documente legate de dezbaterile din parlamentul de la Chișinău din acea perioadă. România este vinovată de neluarea deciziei de unire, dar nu este vinovată exclusiv. I se pune exclusiv în cârca României, și este un fals istoric. În parlamentul Republicii Moldova, când a venit declarația de independență, când a venit Declarația de Independență, cineva, cu nume și prenume, a spus: ”Asta nu este declarație de independență, este declarație de unire”. Acesta este explicația pentru care în Declarația de Independență a Republicii Moldova, nu există 1918. Ceea ce este un fals istoric grosolan. (...) Mulți de acolo mi-au spus că, dacă parlamentul vota o declarație de unire în acel moment, cei 100 000 de oameni aflați în fața parlamentului ar fi aplaudat și Unirea s-ar fi făcut. Blocajul a fost produs în parlamentul Republicii Moldova, care nu a vrut să își asume această situație.(...) România nu a împins probabil suficient de mult, Republica Moldova nu a vrut suficient de tare.
- Domnule Dan Dungaciu, interviul cu dumneavoastră prefațează o campanie jurnalistică a cotidianului ”Libertatea”. Începând de astăzi, 1 decembrie, timp de 365 de zile, în paginile ”Libertatea”, publicul va găsi prezentat câte un român esențial, cu care ne putem mândri. Care ar fi selecția dumneavoastră, de români cu care ne putem mândri?
Eu aș începe fără să ezit cu Ion I.C. Brătianu, deși nu ne-am asumat aceste personalități, la valoarea lor. Nu există nici măcar un bulevard în București, care să se numească Ion I.C. Brătianu.
- Regele Mihai este un român cu care ne putem mândri.
România a mers fără repere în 1990, pentru că una dintre condițiile fundamentale era: ”Vrem în Europa”. Am fost întrebați de ce vrem noi să fim în Europa. Românii au stat și s-au uitat, deși aveau cea mai puternică legătură cu europenitatea lor pierdută: Regele Mihai era în viață. Aveam singurul șef de stat în viață, după prăbușirea comunismului. Dacă România își asuma monarhia și pe Regele Mihai, și spunea că este europeană, pentru că prin acest om, am fost în Europa, aceasta ar fi fost geografia simbolică cea mai frumoasă a țării noastre. Acesta a fost o ratare fundamentală a României.
- A urmat accederea României în NATO, apoi în Uniunea Europeană, proiecte de țară îndeplinite, după 1990. Cum vedeți România, peste 100 de ani, de astăzi înainte?
(...) În această regiune, clipa astrală îți bate la ușă, și poate nu ești capabil să îi deschizi, cum s-a întâmplat în 1990, în România, care trebuie fie pregătită să deschidă. Dacă nu înțelegi că clipa astrală este o întâlnire între o elită politică bună, și un context internațional pe care nu îl construiești tu, înseamnă că nu ai înțeles nimic din destinul de a fi așezat în această parte de lume, marginală, de cele mai multe ori.
- Să urăm împreună, ”La mulți ani, România!”, ”La mulți ani, români!”
Așa e, ”La mulți ani, România!”, ”La mulți ani, români!”. Vă felicit pentru proiectul Libertatea, ”Centenarul Marii Uniri – Români cu care ne mândrim”, pe care vi l-ați asumat. În acest marasm al lipsei de proiect din România, aceste asumări, pe un an întreg, consistente și dezinteresate politic, nu trebuie să fie decât de salutat.
