‘De ce ne-au luat-o pe Larisa?’

Au vorbit cu politia din Ciurea, cu politia din Iasi, cu prefectul judetului, au fost pe la preoti si clarvazatori, iar acum sunt hotarati sa le scrie cate o scrisoare presedintelui Basescu si premierului Tariceanu. De fiecare data cu aceeasi intrebare: “Stiti cumva unde este copilul nostru?”. Sotii Chelaru din Iasi nu mai gasesc lacrimi ca sa planga. Pentru ei timpul se masoara in minute care trec de la disparitia fetitei lor de  opt ani. Cu ochii goi, adanciti in orbite, rememoreaza fiecare moment al zilei blestemate – marti, 18 octombrie 2005 – si se intreaba cu ce au gresit de i-a pedepsit Dumnezeu atat de rau.

La cativa kilometri de Iasi, in cartierul Lunca Cetatuii, Lili si Costel Chelaru se asaza pe scaun, la masa din sufragerie, vorbind precipitat, parca avand speranta ca daca merg inapoi pe firul povestii or sa-i dea cumva de capat. De la politie li    s-a spus ca sunt mii de cazuri de copii disparuti, dar pentru ei nu exista decat fetita lor, Larisa, o minune blonda, cuminte, nascuta chiar in ziua de Bunavestire. “De ce?”. Orice ar face, oricate incurajari ar primi si oricate explicatii si justificari ar auzi din gura politistilor care se ocupa cu investigarea cazului, sotii Chelaru nu pot scapa de aceasta intrebare. “De ce ne-au luat-o pe Larisa? Cu ce a gresit copilul asta, care nu a facut niciodata rau nima-nui? Unde sta acum ea, care nu rezista mai mult de o saptamana fara noi?”

Sotii Chelaru nu inteleg de ce politistii au luat amprente de la fata locului abia la cateva zile dupa ce a fost reclamata disparitia si dupa ce s-au perindat prin apartament rude, reporteri si cameramani de la posturile locale si nationale de televiziune. “Ne-au spus sa nu mai colaboram cu presa, pentru ca nu presa o sa ne aduca inapoi copilul. Acum au auzit ca vrem sa trimitem scrisori la presedinte si la primul-ministru si ne-au zis sa nu ne chinuim degeaba, pentru ca n-o sa vina Basescu sa ne caute fetita. Nu mai stim ce sa facem.”

Au fost la preoti sa le citeasca, la clarvazatori, au facut tot ce-au stiut pentru a da de urma copilului lor. Unii spun ca o “vad” imobilizata, lovita, cu capul spart, in padurea Ciurea, sau la cersit pe strazile din Bucuresti. “Unul singur ne-a zis ca o vede moarta, iar cand a plecat de la noi, ne-a spus „Condoleante!”. Atunci am zis ca nu mai mergem la nimeni, dar cum auzim de cineva care ne-ar putea ajuta, incercam din nou”, adauga tatal Larisei.

In incapere se lasa intunericul. Fara nici un raspuns, dupa doua luni de cand fiica lor a disparut chiar din apartamentul familiei, sotii Chelaru se tem sa vorbeasca la timpul trecut despre Larisa. O “vad” cum se asaza la biroul din camera ei si isi pregateste lectiile pentru a doua zi. “A terminat clasa intai cu „foarte bine”. Au luat-o si n-a mai apucat „inmultirea””, ne spune cu glasul inecat de plans Costel Chelaru. Are 42 de ani si a lucrat toata viata ca sudor. Framanta in maini numaratoarea din lemn a Larisei si priveste in gol. “Eu nu am dusmani, nu m-am certat niciodata cu nimeni. Cine a putut sa intre in casa si sa-mi ia fetita?”.

Pe mama Larisei credinta in Dumnezeu a ajutat-o sa nu-si piarda mintile. “In noaptea aceea, cand mi-am dat seama ca fetita mea a disparut, am pornit de nebuna pe strazi, ca s-o caut. Multe nopti de-atunci nu am inchis un ochi. Si acum, dorm, dar aud totul in jurul meu. Am fost pe punctul de a-mi pierde mintile, dar mi-am dat seama ca  n-o ajut cu nimic pe Larisa daca innebunesc.” Scene intregi din viata familiei Chelaru revin acum in memoria celor doi parinti, care se uita lung la o foaie de hartie A4 din “portofoliul” de eleva al Larisei: “Familia mea. Aici e mama. Mama este buna.” Din clasa intai, Larisa merge singura la scoala, cu cheia la gat, se intoarce tot singura si isi face temele pentru a doua zi. “Cand ma vedea suparata, venea la mine si ma mangaia. Acum un an am trimis-o la sora mea, in vacanta, iar dupa o saptamana a trebuit sa vina s-o aduca cu masina, pentru ca nu mai voia sa stea. Primul lucru pe care mi l-a spus cand a intrat in casa a fost „Mami, tie nu ti-a fost dor?””. Lili tinea gestiunea la un magazin alimentar din apropierea casei, dar imediat dupa disparitia Larisei a renuntat la serviciu. “Ziua mai trece cumva, dar noaptea parca si un minut trece greu. Toata lumea imi zice ca mai am un copil si ca trebuie sa rezist pentru el. Dar eu nu mai pot. Vorbesc acum cu dumneavoastra, dar in interior sunt moarta. Nu mai sunt vie.”

Cel mai greu pentru familia Chelaru, dincolo de disparitia copilului lor, e sa suporte rautatile celorlalti. “E cumplit sa vezi cum oamenii nu-ti mai raspund la salut pe strada sau cum te opresc sa-ti spuna: „De ce o mai cautati, ca eu am auzit ca au gasit-o inecata””, ne spune Lili cu glasul trist. Pentru fratele Larisei, care merge la liceu cu microbuzul, la Iasi, situatia e si mai grea. “Nu-l stie lumea, asa ca aude tot felul de lucruri. Parca toata rautatea din oameni iese la iveala in asemenea momente. S-a spus ca eram amanta taximetristului care s-a sinucis, ca eram datori la camatari. Daca tot nu pot sa ne ajute, de ce nu tac si nu ne lasa cu necazul nostru?”.

Acum, tatal si mama Larisei mai spera intr-o minune. “E clar ca cineva a venit si a luat-o din casa. Daca vor bani, sa ne spuna. N-avem, dar o sa strangem noi cumva. Daca se tem de politie, s-o lase undeva. Este un copil nevinovat.”

Liliana Chelaru (foto stanga), mama micutei Larisa, se intreaba de zeci de ori pe zi ce s-a intamplat cu fetita ei, disparuta in mod misterios chiar din apartamentul familiei. Ancheta nu a dat inca nici un rezultat concret, asa ca familia Chelaru va trimite un memoriu la Presedintie

Familia Chelaru traieste de doua luni un cosmar. Parintii si fratele Larisei izbucnesc in plans de cate ori privesc pozele sau lucrurile fetitei

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE