A fost șofer de autobuz 30 de ani, acum își numără clipele de viață printre oamenii străzii: ”Atât mai am, rebusurile, ochelarii, pixul și cinci cămăşi/ VIDEO
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Vasile Ioan este românul care a muncit peste 30 de ani în România, a ajutat milioane de oameni să ajungă la şcoală sau la serviciu, dar tocmai munca pe care o iubea l-a îmbolnăvit, iar după 10 ani de când a fost forţat să se pensioneze a rămas şi fără casă.
Mii de oameni trec în fiecare zi prin faţa centrului de găzduire a persoanelor fără adăpost „Sfântul Ioan”, de pe bulevardul Pallady. Din spatele geamului de termopan, de la etajul al treilea al centrului, un bătrân îi priveşte, fără să poată măcar să îi salute. Vasile Ioan are 67 de ani, dar corpul lui este atât de îmbătrânit din cauza bolii, încât abia mai poate respira. Nici măcar nu are curaj să se gândească la ziua de mâine. S-ar putea să nu mai trăiască până la asfinţit.
„Am probleme mari cu inima, în orice clipă, chiar şi acum, poate să se oprească. Şi nu cred că mai poate cineva să o repornească. Din cauza asta m-am pensionat, în 2005, pe caz de boală. Eu nu mă pot gândi ce voi face peste 10 ani, sau peste cinci, nici măcar mâine nu ştiu dacă voi mai fi aici. Plămânii mei nu mai funcţionează decât în proporţie de 27%, iar procentul ăsta scade de la o zi la alta”, povesteşte Ioan, în timp ce stă pe patul de metal al centrului şi priveşte din când în când spre fereastra care lasă lumina să pătrundă în încăpere.
Nu mai are casă, nu mai are familie, nu mai are nici măcar visuri. Doar aparatul de oxigen i-a rămas alături, fără de care nu ar putea trăi. Nici lui nu îi vine să creadă că s-a ales praful de tot ce a construit într-o viaţă, prin trudă zilnică şi sacrificii pe care numai el le ştie. Din cauza unei singure decizii greşite a ajuns, din om, neom.
„Am muncit 30 de ani ca şofer de autobuz. Nu aveam vacanţe sau sărbători, ci doar program şi ture. După cum pica tura eu munceam de Crăciun, de Paşte, de Revelion, sâmbăta, duminica, nu conta. Munceam ca să îmi întreţin familia, casa, părinţii, copiii. În fiecare zi luat zeci de mii de călători şi îi duceam ba la fabrică, ba la şcoală, ba la gară, ba la aeroport. Eu mereu am considerat că fac un serviciu oamenilor, societăţii”, îşi aminteşte Ioan din perioada în care a muncit la compania de transport public a Capitalei.
Privirea sa, cândva plină de încredere şi permanent aţintită spre viitor, acum e împietrită pe pardoseala cărămizie a centrului pentru oameni fără adăpost. Din când în când, se agaţă de câte o amintire din vremurile tinereţii şi îşi ridică ochii spre fereastră, căutând parcă scăpare din coşmarul în care se află.
„Mi-am dorit să am o casă a mea, o casă pe pământ, cu bucăţica mea de curte. Aşa că am luat decizia, împreună cu soţia, să dăm la schimb apartamentul pe care îl cumpărasem cu mare greutate, pentru o căsuţă. Cred că se întâmpla prin 2012 sau 2013 asta. Eram atât de fericit, aveam o soţie care mă iubea, doi copii frumoşi, sănătoşi, doi nepoţi mari. Aveam totul! Până când, într-o zi, am aflat că acea casă fusese naţionalizată, iar fostul proprietar tocmai câştigase imobilul în instanţă. În anul 2015 am fost evacuat şi atunci am pierdut totul. Nu am plecat decât cu cinci cămăşi la mine, atât. Soţia a suferit un şoc atunci şi a făcut două atacuri vasculare, iar eu... Am dormit pe unde s-a putut, până când am ajuns aici, în centrul acesta al Primăriei”, iar în timp ce rememorează aceste momente cumplite, ochii lui Ioan încep să fie învăluiţi de lacrimi.
Îmbrăcat cu o bluză bej, subţire şi cu pantaloni de trening, bărbatul nici nu-şi mai aminteşte ce visuri avea. Acum împarte camera cu încă trei vârstnici, care şi ei au rămas pe străzi, lipsiţi de ajutorul familiei care să îi ocrotească. Un singur moment şi-l aminteşte foarte clar Ioan. Imediat după Revoluţie a avut ocazia să plece în străinătate, în Germania. Nu a făcut-o, iar asta, spune bărbatul, i-a pecetluit soarta.
„Eu am o pensie de 675 de lei, pentru că am fost pensionat pe caz de boală. Nu pot munci, fiindcă inima şi plămânii nu mă mai ţin. Am rămas fără casă, soţia e paralizată complet, iar tot ce am agonisit în 66 de ani s-a dus. Uite, atât mai am, rebusurile, ochelarii, pixul, cinci cămăşi şi-o haină groasă. Ce îmi doresc? Să am şi eu o cămăruţă a mea, o chilie, o cameră cât de mică a mea. Să pot să mor liniştit, cum se cade, după atâţia ani de muncă, în casa mea”, spune Ioan, care se simte istovit de atâtea greutăţi.
Serviciul Complex Integrat de Servicii Sociale ,,Sfântul Ioan” oferă cazare pentru aproximativ 200 de oameni fără adăpost, care au ajuns pe străzi aruncaţi de copii, păcăliţi de rechinii imobiliari, din nepăsarea statului, sau din cauza unei nenorociri care s-a abătut asupra lor şi nu au mai avut puterea de a răzbate. Unii au fost profesori, alţii ingineri, chiar şi câţiva absolvenţi ai facultăţii de Drept au ajuns acum ai nimănui. La acest centru primesc trei mese calde în fiecare zi şi un pat unde să se odihnească. De asemenea, beneficiază de îngrijire medicală de specialitate şi sprijinul unui psiholog.
Nimic din toate acestea nu poate compensa, însă, lipsa familiei şi a unei case. Cutia plină cu rebusuri şi integrame, ochelarii, pixul şi cele câteva haine sunt, acum, singura avere a lui Vasile Ioan.
„Nimeni nu ştie cum e să te trezeşti, de-odată, aruncat în stradă. Munceşti o viaţă, îţi pierzi şi sănătatea, tocmai pentru a avea la bătrâneţe un trai liniştit. Eu nu mai am nimic, nici măcar zile de trăit", spune plin de amărăciune Ioan, în timp ce îşi cufundă privirea într-o revistă cu integrame.
EXCLUSIV REPORTAJ/ Fashion Food la Alba Iulia: Un bucătar excentric face haine și accesorii din alimente. Spectatorii pot mânca direct de pe modele!/ VIDEO
