Politologul Vladimir Tismăneanu dezvăluia, acum un an, cum se comporta Emil Bobu, omul de nădejde al lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu, în timpul unor întruniri oficiale desfăşurate la reşedinţa de la Snagov. “O sursă de încredere îmi povestea că, la un moment dat, când labradorul favorit al cuplului dictatorial a început să mârâie ameninţător, secretarul CC al PCR, membru al cercului intim al puterii, principalul aghiotant al Elenei Ceauşescu la Comisia de Cadre a PCR, deci Emil Bobu, s-a adresat dulăului cu cuvintele: “Fiţi cuminte, vă rog, tovarăşe Corbu!”, scria Tismăneanu, care completa apoi: “Mai lipsea să-l numească «mult iubit şi stimat »”. Ceauşescu a ţinut enorm la cei doi labradori ai săi, Corbu şi Sarona, de care era nedespărţit. De altfel, după moartea stăpânului, se pare că cei doi câini au murit imediat, refuzând să fie hrăniţi de altcineva.
O altă mărturie aparţine lui Dumitru Popescu, fost important membru al Comitetului Central al PCR, care în memoriile sale, publicate după 1990, a creionat portretul-robot al lui Emil Bobu: “Bobu reprezintă un caz de depersonalizare dramatică. Nu ştiu cum îi arăta în realitate firea, dar, din nenorocire, i-a fost percepută, de la bun început, numai uriaşa disponibilitate de subordonare. N-am mai întâlnit un om capabil să disimuleze în asemenea grad, să nu poată ieşi nici un milimetru din cuvântul superiorului, să nu găsească puterea de a-l contrazice măcar într-un punct cât de mic”.
Legenda spune că ascensiunea fulminantă a lui Emil Bobu a început cu prilejul unei vizite oficiale de lucru a “tovarăşului” în judeţul Iaşi, la jumătatea anilor ’60. Pe atunci, Bobu era cadru înalt în organizaţia locală de partid şi s-a ocupat de primirea oaspeţilor de la Bucureşti. Noaptea, după ce Ceauşescu a fost cazat într-o reşedinţă de protocol, gărzile l-au găsit pe Bobu dormind chiar pe preşul din faţa uşii camerei lui nea Nicu. Chestionat în legătură cu prezenţa lui acolo, Bobu a susţinut, pe nerăsuflate, că a ales să stea el personal de pază, pentru a fi sigur că nimeni şi nimic nu-i tulbură somnul lui Ceauşescu. Impresionat de ataşamentul lui Bobu, dictatorul l-a făcut pe acesta aghiotantul său.
Alături de Tudor Postelnicu, Ion Dincă şi Manea Mănescu, Emil Bobu a fost condamnat, pe 2 februarie 1990, la închisoare pe viaţă şi confiscarea averii, fiind cu toţii găsiţi vinovaţi pentru infracţiunea de genocid. Rechizitoriul menţiona că inculpaţii au participat la comiterea genocidului din decembrie 1989, prin aprobarea măsurilor luate de Ceauşescu, deşi i se puteau opune acestuia, prin funcţiile deţinute. Ulterior, după ce a efectuat câţiva ani de puşcărie, Emil Bobu a fost eliberat, invocând o stare precară de sănătate.
↑ Fotografie elocventă pentru Emil Bobu, mereu în umbra cuplului Elena şi Nicolae Ceauşescu. În spatele Elenei se află soţia lui Bobu, Maria, fost ministru al justiţieifoto: fototeca online a comunismului românesc