FOTOREPORTAJ. Gara din România pe care o evită și oamenii, și câinii. „Să le vedeţi pe celelalte de pe traseu”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Sala de așteptare nu are nici geamuri, nici uși. Casieria e închisă, la fel și toaleta. De furia timpului a scăpat doar biroul șefului de gară, protejat cu ușă metalică și încălzit cu sobă. Oamenii din Drăgănești, Prahova, preferă frigul și burnița de pe peron. La fel și câinii aciuați aici.
Cuprins:
Prin comuna Drăgăneşti trece trenul din 1910, când a fost dată în folosinţă linia de cale ferată Ploieşti - Urziceni - Slobozia.
Clădirea actuală a gării din satul care dă numele comunei există din perioada interbelică. Despre când a fost ultima dată vopsită şi văruită sala de aşteptare, nu există date certe. Ochiometric, judecând după straturile geologice de pe pereţi, asta s-a întâmplat foarte demult.
La şcoală, la serviciu, la cumpărături
„Pe vremea comuniştilor, asta era gară-gară, treceau marfarele cu sfeclă, cu petrol, era circulaţie multă”, îşi aminteşte Elena, o femeie de vreo 50 de ani, care aşteaptă un tren de după-amiază. Singura problemă era, precizează ea, că nu circulau trenuri seara, iar fiica ei n-avea cu ce să se întoarcă acasă de la şcoală. „A stat la internat, cât a făcut liceul la Ploieşti, venea la săptămână”. Ploieştiul e la 25 de kilometri distanţă, iar Bucureştiul - la 70 de kilometri.
Drăgăneştiul are şapte sate şi în jur de 5.000 de locuitori. Trenurile care trec prin gările şi haltele comunei duc şi aduc navetişti şi elevi, dar şi gospodine, ca Elena, care îşi fac aprovizionarea cu cele necesare de la Ploieşti: „Noi avem în sat, la Bărăitaru, un magazin mic, are marfă puţină şi sunt scumpe. Mai bine mă duc la oraş şi cumpăr”.
Pe aici se trece
În ciuda frigului şi a burniţei, cei câţiva călători preferă să stea afară decât în sala de aşteptare. Şi câinii gării, deşi nu fac mofturi prin definiţie şi par obişnuiţi cu vitregiile, aleg să se ghemuiască lângă pereţi exteriori decât înăuntru.
Sala de aşteptare nu are uşi, e drept. Te trage curentul ca în tunelul groazei sau în gaura de vierme. Dacă ai curajul vieţii să călătoreşti până la Ploieşti sau Urziceni, e bine să tragi căciula peste urechi şi să strângi geaca peste şale.
În sala asta, nimeni nu mai aşteaptă nimic, reciproca fiind valabilă. De fapt, pe aici se trece. Spre peron sau spre altceva. Spre altă epocă, cu altă abordare a designului interior. O trecere cât mai rapidă, să nu te ajungă mirosul şi să nu te urmărească imaginea ruinei încrustate cu tot felul de strămoşi ai emoticoanelor. FCSB nu e Steaua. Anna Karenina plus Vronski egal Love. Dacă cei doi se întâlneau aici, la Drăgăneşti, în gara de pe malul Teleajenului, romanul lui Tolstoi era mult mai scurt. Nici nu mai era roman, era moment şi schiţă. Cădea tencuiala peste personajele principale.
Ministerul pasează gările către autoritățile locale
18 trenuri de persoane trec zilnic prin Gara Drăgăneşti. Din şi înspre Ploieşti sau Urziceni. Cursele sunt efectuate de garniturile operatorului privat Regio Călători.
Clădirea gării este, ca majoritatea clădirilor de acest fel, parte din patrimoniul SNCFR SA. În aprilie, ministrul transporturilor, Sorin Grindeanu, a anunţat că „se lucrează la cadrul legal”, pentru ca gările să fie date în administrarea primăriilor, tocmai pe motiv că „arată ca după război”, potrivit clubferoviar.ro.
În 30 iunie, Guvernul a dat OUG 107 din 2022, prin care modifică OUG 12 din 1998, privind transportul pe căile ferate române. În urma modificării, autorităţile locale se pot implica financiar în renovarea şi modernizarea gărilor, vor putea avea propriile lor proiecte de transport feroviar de călători, vor putea încheia parteneriate cu CFR. Nu e o obligaţie, e o opţiune.
Vieţi pe un peron
Într-o Europă care finanţează campanii pentru încurajarea mersului cu trenul, responsabil de doar 1 la sută din poluarea generată pe continent de mijloacele de transport, românii încă meditează la coada bidinelei. Cine zugrăveşte gara? Cine investeşte în apă curentă la grupurile sanitare din gări? E nevoie de grupuri sanitare în gări? Este, pentru că trenurile noastre au obiceiul să întârzie.
Gara din Drăgăneşti nu are grupuri sanitare. Femeia de serviciu umblă încoace şi încolo, cu o găleată în mână, când plină cu apă, când goală. Spală în biroul de mişcare. Câinii gării o urmăresc plini de speranţă. Deschide o uşă cu urme de vopsea verde, pe care stă scris, cu briceagul, „Bianca, Vlad”, lângă o inimioară.
Casa de bilete e închisă, zăbrelită, cu perdeluţa de nailon trasă. Un autocolant anunţă că locul este supravegheat video, dar nu se vede nici o cameră. Doar patrupedele ghemuite grămadă, la dos, după un tufiş, scanează leneş trecătorii.
Afişe cu măsuri de protecţie anti-COVID sunt încă lipite pe pereţi. Şeful de gară, mustăcios, cu chipiu şi uniformă, iese ca un cuc din ceas, din biroul lui cu sobă şi milieuri, să salute scurt intrarea trenului. Apoi dispare rapid în mica fortăreaţă de cărămidă roşie.
Halta gunoaielor
„Gara asta arată bine, să le vedeţi pe celelalte, de pe traseu. Unele nici nu mai există”, comentează un bărbat cu şapcă, aruncând o ultimă privire spre abisul dărăpănat al sălii de aşteptare, înainte de a se urca în tren. Biletele, explică el, le taie conductorul.
La Halta Cornurile, într-adevăr, lucrurile stau mai decrepit. O clădire fără geamuri, fără uşi, fără cercevele, fără nimic, cu excepţia gunoaielor din interior. Nu există panou cu numele haltei, doar o inscripţie în var: „H. Cornurile”. Câţiva călători aşteaptă aşezaţi pe lângă linii, pe pietre sau în picioare, sosirea trenului de Ploieşti. Halta se numeşte Cornurile, pentru că sunt două Cornuri, satul Cornu de Sus şi satul Cornu de Jos, amândouă legate de lume prin calea ferată care le desparte.
Cornu de Jos e în comuna Drăgăneşti, iar Cornu de Sus, în comuna Cornu. Halta, cu toată OUG 107 din 2022 şi cu toate trenurile care opresc aici şi de pe urma cărora statul român încasează bani, în numele unui contract de serviciu public, e a nimănui.
Nici SN CFR SA, nici Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor nu au răspuns, până în prezent, întrebărilor adresate în scris de către Libertatea.
Fotografii: Maria Andrieș
