REPORTAJ VIDEO. Hanu Ancuței, locul unde istoria a prins viață doar pentru a petrece lăutărește ca pe vremea haiducilor
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Stăpâneau caii cu o smucitură puternică din hățuri, trăgeau frâna căruței și dădeau ordin să fie deshămați, hrăniți și adăpați, apoi intrau să își potolească și ei foamea și să se veselească, lăsând la plecare un zâmbet și un șfanț de argint. În urmă cu 300 de ani, Hanu Ancuței era locul în care drumeții veneau pentru a gusta mâncarea moldovenească ce era cunoscută în tot ținutul.
În dulcele grai al lui Mihail Sadoveanu, Hanu Ancuței nu este un han, ci o cetate, cu ușile alea mari de lemn care stau ferecate parcă tocmai pentru a nu ieși veselia din local. Ca pe vremea când hanul era la începuturile sale, și acum hangițele te servesc îmbujorate și împart odată cu mâncarea și băutura și câteva vorbe bune pentru a stârni și mai tare pofta.
“Trebuie să știți dumneavoastră că hanul acela al Ancuței nu era han, – era cetate. Avea niște ziduri groase de ici până colo, și niște porți ferecate cum n-am mai văzut de zilele mele. Pe lângă adăpost, hanul oferea oamenilor și prilej de petrecere. În cuprinsul lui puteai oploși oameni, vite și căruțe și nici habar nu aveau din partea hoților… Porțile stăteau deschise că la Domnie. Și prin ele, în zilele de toamnă, puteai vedea valea Moldovei cât bătea ochiul și pâclele munților pe păduri de brad până la Ceahlău și Halauca. Iar după ce se cufundă soarele înspre tărâmul celălalt și toate ale depărtării se ștergeau și lunecau în tainice neguri, – focurile luminau zidurile de piatră, gurile negre ale ușilor și ferestrelor zebrelite. Contenea câte un răstimp viersul lăutarilor, și porneau poveștile…”, scria Sadoveanu despre Hanu Ancuței.
Hora papilelor gustative
Pe bună dreptate, când i-ai trecut pragul hanului, parcă ai pășit în timp, pe vremea domnitorilor și a haiducilor care veneau aici pentru masă și odihnă. Parfumul atmosferei de odinioară este dat de tablourile ce stau înrămate pe pereții albi, imagini ale străbunilor noștri care lucrau pământul, care acum te întâmpină și te conduc până la masă pentru a fi omenit.
Din tablou în tablou ajungi la covatele cu poale-n brâu care-ți obligă papilele să facă o bătută moldovenească de plescăi buzele de poftă, alături stau ceva mai tăcute, dar și ele te ademenescu cu mirosul lor, turtele pe care le vei servi la masă, împreună cu o tochitură ca la bunica acasă.
Și cu gâtul încă sucit spre covatele cu merinde, mergi în ritm de lăutărească până la masă, acolo unde o „Ancuță” în costum popular te va servi. Mitul ospitalității românești aici este o realitate. Muzicanții își încep concertul chiar cu „Hanu Ancuței”, iar din vocile lor bătrâne încă mai răsună muzica de petrecere, aia care te face să sări de pe scaun și să bâțâi spasmodic în jurul scaunului până vine mâncarea, dacă nu știi să dansezi.
Până să vină mâncarea, lasă-te desfătat de muzica lăutărească citind, din farfuriile goale care au fost puse pe masă, frânturi din operele lui Mihail Sadoveanu.
La o carafă de vin fiert
Pentru ca mâncarea să se așeze în tihnă trebuie mai întâi să ungi sufletul cu o carafă de vin fiert, așa cum numai moldovenii știu să facă. Dacă licoarea bahică nu este pe gustul tău există întotdeauna alternativa mai tare. O țuică de prună sau de pară care să îți pună în mișcare sângele,destul cât să nu te cherchelești, dar cât să îți bată stomacul cu pumnul în ficat, semn că vrea și el de-ale gurii.
În clădirea care mustește de istorie și a fost o adevărată inspirație pentru Sadoveanu, sunt seri în care cele 500 de locuri nu sunt de ajuns pentru cei care vin din toate colțurile țării pentru a petrece. Hanu Ancuței oferă la etaj și cazare pentru drumeții obosiți, numai că acolo confortul este unul din zilele noastre, nu ca acum 300 de ani.
De asemenea, poți cumpăra pentru acasă din Cămara Ancuței dulcețuri, șerbeturi, zacuscă, păstrămuri preparate în casă, plăcinte, cozonaci, turte, colăci și multe alte bunătăți cum numai aici le vei găsi.
Ospeție moldovenească
Cu baticul pe cap și cu șorțulețul roșu brodat, la brâu se apropie de noi o hangiță care poartă în mână o tavă plină de bunătăți. Primele ajung în fața noastră farfuriile cu tochitură, brânzică, smântână, ou ochi și o mămăliguță încă aburindă. Lângă ele se așează cuminți cănile de vin roșu, care te îmbie cu mirosul de scorțișoară.
Între ele, carafa veghează când se golesc cănile și în semn de respect se înclină în fața clienților, dar doar pentru a mai pune vin. Masa nu este completă până nu ajung sunculița de porc, murăturile și vreo trei feluri de brânzeturi maturate. Toate se spală numai cu vin roșu, iar între ele să mai înfulecă cu nesaț și câte o bucățică de șorici.
Din partea casei, se așează pe masă și o pastramă de rață ce te face să măcăni cu accent moldovenesc de bună ce este. Deja începi să te foiești pe jilț pentru că ai vrea să mai îndeși bunătățuri în tine, dar parcă nu mai este loc. Și în timp ce îți mângâi burta de parcă asta ar aranja mâncarea într-un Tetris culinar, vine și desertul.
Mai bei o gură de vin, și lași papanașul să se așeze în fața ta. Problema este că un papanaș nu vine niciodată singur, ci și cu o plăcintă poale-n brâu.
Istoricul Hanului Ancuței
Documentele vechi ale Moldovei atestă Hanu Ancuței ca deschizându-și porțile la 1718. Adică anul viitor va împlini 300 de ani. Acesta a fost la răscrucea drumurilor care duc la Roman, Suceava, Iași sau către alte mari orașe din Moldova.
Pe atunci, hanul se afla undeva la marginea unui sat, iar 101 ani mai târziu, se produce o primă schimbare. „În orice caz la 1819, vornicul Ștefan Catargiu, proprietarul moșiei Tupilați, obține hrisov pentru înființarea de târguri și iarmaroace. Cum hanul se află la o încrucișare de mari drumuri comerciale – drumul Șiretului și drumul care legă Iașul de Piatră Neamț sau Târgu Neamț prin Tupilați – se construiește un han nou, ce va servi și că stație de poștă”, se arată în prezentarea hanului.
Cu toate acestea, clădirea nu a mai rezistat decât încă 120 de ani, pentru că în 1943, proprietarul de atunci a hotârât ca acest monument să fie distrus. Așa se face că vreo jumătate de secol a rămas o ruină care veghea apusurile de peste munți, asta până acum 25 de ani când a reînviat ca pasărea Phoenix.
