Întâlnirile romantice la români în anii ’60-’80, când nu exista social media. Poveștile de iubire cu scrisori, baluri și focuri de tabără

Telefonul fix și scrisorile, baza relațiilor

Pe vremea bunicilor, undeva între anii  60 și 80, lucrurile funcționau diferit. Oamenii nu se găseau pe social media, ci prin alți oameni. Relațiile începeau la locul de muncă, la balurile organizate în cămine culturale sau la petreceri de apartament. Contextul era mai restrâns, dar întâlnirile erau directe.

Dragostea se construia mai lent. Exista răbdare, exista așteptarea telefonului fix care suna rar, existau scrisori și întâlniri stabilite cu zile înainte. Într-o lume fără notificări și „seen”, oamenii învățau să citească gesturi, tăceri, priviri.

Libertatea a stat de vorbă cu trei doamne care și-au spus timid poveștile de dragoste din tinerețe. Au povestit, au făcut pauze, și-au amintit detalii pe care nu le-au mai verbalizat de mult. Toate trei au avut o singură mare iubire. S-au îndrăgostit, s-au căsătorit și au rămas împreună mai bine de patru decenii. Nu au vorbit despre relații complicate, ci despre un singur drum parcurs în doi, cu bune și cu rele.

Întâlnirea care avea să-i schimbe destinul

Doamna Elena D, astăzi în vârstă de 80 de ani, povestește că și-a cunoscut soțul în județul Brașov, unde venise la nunta fratelui ei. Într-una dintre zilele petrecute la casa fratelui, au venit în vizită prietenul surorii sale, un tânăr din același sat moldovenesc ca ele, dar care lucra la Brașov, însoțit de un alt băiat. Acesta din urmă avea să-i devină soț.

Au ieșit cu toții în oraș, s-au plimbat și au mers la film. Întâlnirea însă nu a impresionat-o. „Nu mi-a plăcut deloc, n-am vorbit cu el”, își amintește ea.

Câteva săptămâni mai târziu, cele două surori au revenit în Făgăraș, după ce sora mai mică, în vârstă de 17 ani, a fost invitată la o nuntă de prietenul ei. Părinții au fost de acord să o lase să plece doar dacă era însoțită de Elena, care avea atunci 22 de ani. 

Cerută în căsătorie înainte de primul sărut

După nuntă, au mers cu trenul de la Făgăraș la Brașov, la un film, iar în timpul călătoriei, el a cerut-o în căsătorie. „Eu, până atunci, nu m-am gândit niciodată că o să mă căsătoresc, iar el m-a cerut de nevastă”, mărturisește doamna Elena.

Apoi, când a venit momentul să plece acasă, în Moldova, băieții le-au condus la gară. Prietenul surorii a urcat în tren cu ea, iar Elena a rămas pe peron cu tânărul din Făgăraș, în vârstă de 28 de ani, care, spune ea, „nu-mi plăcea de nicio culoare”. 

Salariile erau mici în acea perioadă, în jur de 400-500 de lei, însă, pe neașteptate, bărbatul i-a propus să se întoarcă și să se căsătorească. „Uite, îți dau 3000 de lei să-ți faci rochie de mireasă acasă. Dacă vrei, mai vii. Dacă nu vrei, nu mai vii, pierd și eu 3000 de lei.”

„Asta a fost toată discuția noastră. Nici nu mă sărutase, dar așa de tare m-a plăcut”, a povestit doamna Elena. Mărturisește că atunci nu i-a dat prea mare importanță, iar ajunsă acasă, i-a povestit mamei. Reacția a fost destul de dură, având în vedere că nu se aștepta la o așa veste. „Să-i dai banii înapoi! Vai, mă faci de rușine în sat. Cum să te căsătorești cu băiatul ăla? Nu se poate, nu se poate. Trimite-i banii, ce ne trebuie nouă, de ce ai acceptat?”, i-a zis mama.

„I-am trimis o scrisoare în care i-am zis că accept și merg să ne căsătorim”

Deși, la început, nu a luat în serios propunerea, hotărârea cu care i-a cerut să-i fie soție a făcut-o să se gândească mai atent. „M-am sfătuit singură, în sufletul meu”, spune doamna Elena, iar după câteva zile de frământări, a decis să accepte. I-a spus mamei ce a hotărât și a încercat să o liniștească, explicându-i că mai avea un frate în Brașov și că nu va fi singură printre străini. „Mamă, mă duc. Dacă o fi bine, o fi, dacă nu, nu sunt nici prima, nici ultima. Și nu mă duc într-un oraș în care n-am pe nimeni.”

I-a trimis apoi o scrisoare în care i-a spus că acceptă și că va merge la el, la Brașov, pentru a se căsători. „I-am trimis o scrisoare în care i-am zis ca accept și merg să ne căsătorim”. Între timp, pregătirile au început acasă. Mama și o verișoară primară de-a ei, amândouă croitorese, s-au ocupat de rochia de mireasă. „Verișoara mamei era mai versată și a zis: «Hai să-i facem rochie scurtă». Și mi-au făcut rochie scurtă de mireasă și voal scurt”, își amintește dânsa. 

La scurt timp a plecat la el, iar în iunie 1967 au făcut cununia civilă. Două-trei săptămâni mai târziu a avut loc și cununia religioasă, iar de atunci au început viața în doi.

Iubirea care s-a așezat în timp

După nuntă, „soțul meu s-a interesat de un apartament în Brașov și ne-am înscris să-l cumpărăm”, dar până atunci au stat în gazdă la o casă din oraș. Își amintește cum pe zi ce trecea începea să se îndrăgostească și să-l îndrăgească tot mai mult. „Mă duceam la poartă și ieșeam să-l întâmpin. Îl vedeam cum venea de departe: avea un pulover așa de frumos, cu anchior negru cu galben, și o servietă elegantă. Încet, încet, pentru că a fost foarte serios, l-am îndrăgit și l-am iubit. Era un băiat bun, cu foarte mult bun- simț.”

Au dat un avans de 18.000 de lei pentru apartament, însă la scurt timp un inginer le-a spus că riscă să piardă locuința pentru că ratele, întinse pe 30 de ani, nu puteau fi acoperite dintr-un singur salariu, iar sprijinul a venit din familie. „Ne-a ajutat și mama, și soacra ne-a dat cadou la nuntă o pereche de bivoli, pe care soțul i-a vândut la Făgăraș și a venit cu banii și am dat 32.000 de lei.” Cu acești bani au reușit să acopere suma necesară și să cumpere apartamentul.

O farfurie, o lampă de petrol și o viață construită pas cu pas

Își amintește că în noua casă nu aveau nimic. Primise de la mama un set de farfurii, dintre care rămăsese doar cu una, pentru că pe restul le-a spart din greșeală. „Aveam la apartament o farfurie și o lampă de petrol.  Am avut un scaun de la zidar cu o scândură și două laterale, puneam un ziar și mâncam amândoi dintr-o farfurie.” 

Treptat, cu răbdare și respect și-au acoperit toate nevoile, spune ea. Încă are întipărit în memorie momentul în care soțul a luat primul salariu și s-au dus să cumpere un aragaz cu patru ochiuri. „Eram gravidă, ne-am dus cu săniuța în oraș și din primul salariu al soțului am cumpărat un aragaz Carpați cu 4 ochiuri.” 

La un an de la căsătorie, în iulie 1968 a născut o  „fetiță atât de frumoasă de 3600 g”, iar la un an distanță a venit și fratele ei mai mic. Spune că toată viața au muncit și au făcut ce le-a stat în puteri ca cei doi copiii să aibă o viață bună și o carieră de renume.

Soțul nu mai este de câțiva ani la dreapta dânsei. Dar, spune doamna Elena, a rămas prezent în mintea, în sufletul și în amintirile ei. Spune că s-au iubit și s-au respectat enorm, că și-au crescut copiii cu grijă și răbdare, au muncit împreună și au călătorit ori de câte ori au avut ocazia. Au trecut prin lipsuri, prin ani grei și prin bucurii simple, dar au rămas unul lângă celălalt.

Astăzi se bucură de copii, nepoți și strănepoți și povestește, ori de câte ori are ocazia, despre viața pe care a construit-o alături de el, singura dragoste a vieții ei. „L-am iubit foarte mult, așa de mult l-am iubit.. Aveam senzația că e cel mai frumos bărbat, îmi era foarte drag. Ne-am iubit mult.”

O prietenie de doi ani, începută prin intermediul familiei

O altă poveste o are în prim-plan pe doamna Viorica Andronăchescu, astăzi în vârstă de 69 de ani. La 20 de ani și-a cunoscut viitorul soț, pe domnul Grigore. La fel ca în cazul doamnei Elena, întâlnirea a avut loc prin intermediul familiei, mai exact prin soțul surorii sale.

Spune că „prietenia noastră a durat doi ani”, timp în care mergeau în drumeții pe munte, la film și la chefuri. S-a îndrăgostit de pofta lui de viață, de felul în care se distra și îi făcea pe toți cei din jur să râdă. „Făcea numai nebunii pe munte, nu pot să vă povestesc ce făcea pe acolo”, își amintește doamna Viorica.  

În acest timp, domnul Grigore i-a cunoscut și familia doamnei Viorica, însă ea nu a fost acceptată de mama adoptivă a soțului. „Mama lui, care l-a adoptat, a aflat de mine. Și nu m-a vrut nicicum. S-a dus în inspecție pe la casa părintească. Aveam frumos în casă, curățenie, camerele de la stradă, cum se spuneau atunci, camerele de bune.”

O iubire interzisă la început, devenită o căsnicie de-o viață

Pentru că au continuat să se vadă, în ciuda opoziției mamei lui, femeia l-a dat afară din casă, iar doamna Viorica l-a găsit stând în parc și i-a propus să se mute la dânsa. „L-a dat afară dacă n-a ascultat-o. Eu l-am găsit într-o zi stând în parc, cu o pungă de hăinuțe și m-am dus lângă el. Mi-a zis că pleacă în Oltenia, la familia lui. Asta, chiar după doi ani de zile după ce ne-am cunoscut. A zis că el pleacă, că nu mai are unde să stea. Era așa de blând, cu ochișorii lui blânzi… Și am zis: «Hai că te iau în chirie la mine». Și l-am luat chiriaș, dar n-am dormit cu el. Am dormit cu mama.”

La scurt timp după, pentru că se înțelegeau foarte bine, au decis să se căsătorească. „Nu a fost o cerere în căsătorie ca acum. Așa era atunci, ne înțelegeam și am luat decizia să ne căsătorim.”

Își amintește că încerca să îl impresioneze și să îl surprindă pregătindu-i mâncare. O ajutau mama și mătușa ei, pentru că, spune ea, era foarte tânără și nu știa să facă prea multe în bucătărie. „Mă străduiam să-l aștept de la schimbul doi cu mâncărică bună, cu cacao cu lapte… Prima oară când i-am făcut supă și cum la olteni nu se face supă, el și-a pus oțet în ea. Mă străduisem cu mama, cu mătușa mea, să fac supă cu găluști. Eu nu știam să fac mâncare, eram doar un copil și eu.”

O nuntă tradițională în Oltenia și începutul vieții în doi într-un apartament gol

În 1978 a avut loc cununia civilă, iar la scurt timp după aceea doamna Viorica a rămas însărcinată cu prima lor fetiță. Când avea două luni de sarcină, au făcut și cununia religioasă, în Râmnicu Vâlcea. „Am făcut în Oltenia, cu tradițiile lor, cu ploscă, cu bani în piept, cu batiste în piept, cu dusul pe la șapte fântâni, cu busuiocul, cu stropitul”, își amintește ea. 

După nuntă au locuit o perioadă la mama adoptivă a soțului, unde, spune ea, le-a fost destul de greu, pentru că aceasta nu era împăcată cu relația lor. Din fericire, au stat acolo doar două luni, iar apoi au primit un apartament de la stat și s-au mutat la casa lor. „Nu aveam nimic, decât un reșou rotund, din acela mic, cu rezistențe și o saltea. Apoi soțul și-a vândut verigheta, un ceas bun de mână, luat de la un târg și ne-am luat mobilă de bucătărie.”

Ani de muncă, sacrificii și o familie crescută cu greu, dar cu dragoste

Treptat, lucrurile au început să se așeze pentru ei, iar după patru ani a venit pe lume și fetița cea mică. Au muncit din răsputeri ca să nu le lipsească nimic fetelor, într-o perioadă în care neajunsurile făceau parte din viața de zi cu zi. „S-a străduit soțul meu din răsputeri să nu le lipsească fetelor mai nimic. După programul lui,  mergea și muncea la alimentară, descărca saci cu făină, zahăr, și când venea marfă, mai lua și el pe sub mână, bineînțeles, cu bani. Mai primea mezeluri, mai aflam că taie lumea animale și era prezent acolo.” 

Își amintește și de cozile interminabile la care stăteau pentru a cumpăra lapte pentru copii, în anii în care alimentele se găseau greu. De multe ori, spune ea, fetele rămâneau singure în casă câteva ore, atunci când unul dintre părinți venea de la schimbul unu, iar celălalt pleca la schimbul doi. Era o perioadă în care părinții făceau tot ce puteau să se descurce, chiar dacă asta însemna sacrificii și momente grele.

În cele din urmă, spune ea, tot răul a fost spre bine. „Cu bune, cu rele, am rămas împreună, am trecut prin toate și ne-am iubit.” Astăzi au 48 de ani de căsătorie, sunt bunici și străbunici și se bucură, în liniște, de familia pe care au construit-o împreună și de viața trăită unul lângă celălalt.

„Joia Tineretului”, muntele și serile din centru. Cum se distrau tinerii de altădată

Întrebată cum se mai cunoșteau și distrau tinerii de altădată, doamna Viorica își amintește cu zâmbetul pe buze de tinerețea ei, de anii în care distracția avea alt ritm și alt farmec. Spune că mergeau la discotecă, la filme și își dădeau întâlnire în general în centrul orașului. „Discotecile nu erau ca acum, cu muzică pusă la boxe, ci aveau formație live. Era o zi care se numea Joia Tineretului și veneau trupe faine de tot”. Era multă lume și o atmosferă plăcută, spune ea, iar tinerii nu lipseau niciodată.

Filmele erau și ele parte din activitățile tinerilor. Fratele mamei ei proiecta filme, iar dacă nu avea bani de bilet, Viorica se strecura într-un fel de pod de unde se vedea proiecția.

Își amintește cum sâmbăta mergeau pe munte, făceau focuri de tabără până târziu în noapte, cântau în cabană cântece de munte și nu simțeau oboseala. 

Drumeții pe munte, baluri și plimbări. O iubire începută la locul de muncă

Doamna Luxa Colțea, în vârstă de 71 de ani, și-a întâlnit soțul la locul de muncă. „Eram la serviciu și ne-a făcut cunoștință o colegă.” Spune că s-au plăcut și au început să își dea întâlnire. „Ne vedeam la serviciu în fiecare zi, apoi ne dădeam întâlnire. Ziceam așa: duminica, la ora cutare, mergeam la film, iar după aceea ne plimbam pe stradă până seara târziu. A doua zi o luam de la capăt, la serviciu, și apoi iar ne vedeam.”

În zilele libere mărturisește că mergeau la balurile organizate în oraș, despre care spune că erau mult mai liniștite și frumoase față de petrecerile din ziua de astăzi. „Mergeam la baluri, la film, pe munte. Nu erau ca acum să mergi în mall-uri sau în cluburi. Cred că tineretul de atunci era mai liniștit, mai cu frică de Dumnezeu. Cred totuși că fiecare perioadă e frumoasă în felul ei. Și timpurile noastre au fost frumoase, dar și ale voastre.”

Opt luni de întâlniri și o decizie pentru o viață

Opt luni au durat toate aceste întâlniri până au decis să se căsătorească. Era anul 1972 și își amintește că au fost singuri să-și bage actele de căsătorie, s-au cununat civil, apoi după o lună și religios. „A fost o poveste frumoasă. Ne-am plăcut, ne-am cununat, iar la scurt timp au venit și cei doi băieți ai noștri.”

Povestește că au avut o viață frumoasă împreună, însă, din păcate, în 2011 și-a pierdut soțul. Astăzi a rămas cu amintirile și cu el în suflet, păstrându-l viu în fiecare poveste pe care o spune despre anii petrecuți împreună.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.