INTERVIU. Alex, 23 de ani, ajută refugiaţii ucraineni din scaunul cu rotile: „Unii par să se simtă vinovaţi că le car eu bagajele!”

Tuns zero, cu ochi mari, extratereştri, camuflaţi după ochelari, Alex cunoaşte toate hopurile de pe peroanele Gării de Nord. Ştie când să-şi încline căruciorul pentru a depăşi o diferenţă de nivel între asfalt şi gresie, ca un balerin flancat de două roţi, găseşte prin labirintul de călători şi bagaje drumul cel mai scurt spre casa de bilete, sala de aşteptare sau spre cortul unde se împart veste pentru voluntari. 

Are 23 de ani, e din Cluj. A locuit timp de şapte ani cu familia în Marea Britanie, unde tatăl lui s-a mutat cu serviciul. A absolvit o şcoală de film acolo. De aproape doi ani, a venit în Bucureşti, pentru că „de mic mi-am dorit să locuiesc aici şi viaţa în Anglia, cu toate restricţiile, devenise apăsătoare”. Părinţii lui Alex au rămas în Marea Britanie. El e în Capitală, de mână cu Dana, prietena lui, şi muncind ca freelancer specialist în proiecte video.  

Din perioada când călătorea des de la Cluj la Bucureşti, Alex Rosenberg îşi aduce aminte cât de greu era să găsească spaţiu în vagon pentru scaunul cu rotile, scaun de care îl ţine legat o boală de oase. Faptul că prea puţine mijloace de transport de la noi, clădiri, drumuri încă aşteaptă să fie adaptate pentru persoanele cu dizabilităţi nu îl miră foarte tare, nici nu-l revoltă. 

Voluntar şi în pandemie

„Ia uite, cineva a aruncat probabil o ţigară aprinsă şi coşul ăla fumegă de ceva timp. Nimeni nu observă. Cum se face că nimeni nu observă?”. Lucruri de genul ăsta îl miră pe Alex, care examinează trecătorii de pe peronul vecin, prea absorbiţi de treburile lor încât să bage de seamă focul. 

„Mereu am încercat să ajut, dacă e ceva ce pot să fac pentru cineva, absolut îl fac. La scară mare sau la scară mică. Mai ales când e caz de criză. La începutul pandemiei, în primul lockdown, m-am înscris într-un program în care voluntarii se duceau la magazine, făceau cumpărături şi transportau cumpărăturile la uşa celor care erau în izolare. A fost o iniţiativă foarte bună şi mi-a făcut mare plăcere să particip”, povesteşte tânărul. 

„Cum pot să ajut?” s-a întrebat Alex şi după ce războiul a împins peste graniţele Ucrainei milioane de refugiaţi. „O prietenă mi-a spus de programul de voluntariat din Gara de Nord. Am venit aici, am primit vesta. Ştiu foarte puţine cuvinte în ucraineană, dar cu mulţi dintre refugiaţi mă înţeleg în engleză”.

„Nu e povara lor, e povara noastră, a tuturor!”

Nevoile celor care tranzitează gara spre zări mai adăpostite sunt diverse. „În fiecare zi, fac altceva. În prima zi, am ajutat la cărat bagajele, la cumpărat biletele. Le-am arătat cum să ajungă la platformă, de unde să ia trenurile. În a doua zi, când a venit un flux mare de oameni, am stat într-o sală de aşteptare, am pregătit mâncare, cafele şi supe instant. Azi, am ajutat închiriind o dubă pentru o asociaţie, care pregătise un transport umanitar pentru Ucraina. O să vin cât va fi nevoie de voluntari aici, sper să îi inspir şi pe alţii să se alăture”.

Filosofia lui Alex e foarte simplă, cristal: există ceva, cât de mărunt, ce poate face oricare dintre noi, în criza refugiaţilor ucraineni. „Cei pe care i-am ajutat mi s-au părut jenaţi… Au atât de mult bun-simţ, unii par că se simt vinovaţi că le car eu bagajele, par că nu ar vrea să-mi pună mie în cârcă povara lor. Dar nu e povara lor, e povara noastră, a tuturor. Suntem oameni. Şi noi putem fi în locul lor, mâine. Şi sunt sigur că şi ei ne-ar trata la fel”.

Un domn interesant din Chile 

Dintre toţi cei pe care i-a ajutat ca voluntar în Gara de Nord, Alex a fost impresionat de un călător care venise tocmai din Chile şi se îndrepta spre Suceava, iar de acolo spre Ucraina. 

„Un domn foarte interesant. Voia să-i ajute pe ucraineni, încă nu ştia cum, dar mi-a spus că nu poate sta deoparte, e datoria lui să se implice, să facă voluntariat. Ce fac şi eu, doar că el a venit de la capătul Pământului. I s-a părut că nu poate să stea fără să facă nimic. Sunt şi alţii ca el, din toate colţurile lumii, chiar dacă se află la o distanţă considerabilă de Ucraina, trimit ajutoare sau vin ei înşişi să ajute”. 

Partea luminoasă din aceste zile cu veşti întunecate e omenia redescoperită a românilor. Alex crede că avem, ca popor, voluntariatul în sânge. „Avem multe de oferit. În criza refugiaţilor ucraineni, România s-a mobilizat foarte bine. Toţi vecinii Ucrainei parcă s-au adunat şi au pus umărul să ajute. Am găsit acest spirit de voluntar şi în Gara de Nord, cred că oamenii vor veni în continuare, probabil şi mulţi studenţi sunt dornici să se implice, dar acum, că au început facultăţile în format fizic, au mai puţin timp. Avantajul nostru, ca ţară, e că avem acces la informaţii corecte, fără cenzură, şi avem reţelele de socializare, care ne permit să ne organizăm, să umplem locul gol acolo unde este nevoie de noi”. 

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro