INTERVIU. Celebru scriitor din Turcia, despre lecțiile istoriei, în mega anul electoral 2024: „Când un politician vrea să îți ia prezentul, de fapt, e după viitorul tău” 

Un cântăreț de blues încearcă să se sinucidă aruncându-se de pe Podul Bosfor, însă se trezește în spital fără a-și mai aminti de ce a vrut să renunțe la viață. Are doar câteva amintiri disparate, fără legătură cu el însuși și pe care nu știe cum să le plaseze în cronologie. Știe, de pildă, că Imperiul Otoman s-a prăbușit și că ultimul sultan e mort, dar nu și cât timp a trecut de-atunci. În jurul lui sunt oameni cu care are o istorie comună, dar pe care doar ei o rețin. Mintea lui e un labirint în care rătăcește încercând să găsească și un răspuns la întrebarea: ce este mai eliberator pentru individ sau societate, să-și cunoască trecutul sau să-l uite? Aceasta este povestea din „Labirint”, doar una dintre cărțile scriitorului Burhan Sönmez traduse și în limba română, la Editura Anansi. 

Pentru a scrie romanul, autorul s-a documentat despre psihanaliza creierului, a citit despre oameni care au suferit leziuni cerebrale și a reflecat despre importanța uitării într-o lume în care suntem bombardați cu informație. În dialogul cu Libertatea, acesta subliniază importanța memoriei și a istoriei care adesea este instrumentalizată politic. 

Recomandări

Calmul dinaintea furtunii prezidențiale. Nimeni de la PSD nu a prevăzut înfrângerea lui Marcel Ciolacu

Anul acesta, în 64 de state ale lumii plus Uniunea Europeană au loc scrutinuri, adică alegeri care privesc 49% din populația lumii, potrivit Time. 

Burhan Sönmez, 58 de ani, a studiat Dreptul la Istanbul, unde a și profesat o vreme. De-a lungul anilor, a colaborat cu mai multe reviste și ziare, cu articole pe teme culturale și politice în The Guardian, Der Spiegel, Die Zeit sau La Repubblica. 

De curând, autorul a fost în România, invitat la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT). 

Amnezia societății

Libertatea: Cum a început preocuparea și interesul dumneavoastră pentru memorie, concretizat în romanul „Labirint”?
Burhan Sönmez: Ca scriitor, pornești fie de la trecutul tău, fie din preocupări și întrebări sociale. În „Labirint”, le-am avut pe amândouă în același timp, pentru că treceam printr-o traumă cerebrală din cauza unui atac fizic și acea traumă mi-a lăsat niște urme în creier, inclusiv amnezie parțială. Am început să uit nu doar lucruri, ci și oameni. În același timp eram interesat să pun întrebări nu despre indivizi, ci despre realitatea socială. Am ajuns la concluzia că poate întreaga societate trece acum prin amnezie. Uităm, în ciuda tuturor acestor informații care ne înconjoară, canale de televiziune, telefoane mobile, conturile de social media. Prea multe informații, dar știm cu adevărat mai multe decât știau părinții noștri despre lume, despre realitate? Sau sunt doar informații suplimentare, fără nicio clasificare? 

Recomandări

Cine este Călin Georgescu, surpriza alegerilor prezidențiale 2024, turul 1. A ieșit pe locul trei în exit-poll

Astfel, personajul principal se îndoiește mereu dacă ar trebui sau nu să-și recupereze memoria. În fiecare film sau roman, în care un personaj are amnezie, vedem cum încearcă să-și descopere trecutul, dar în cartea mea, el se întreabă: „chiar am nevoie de acel trecut? Pentru că, dacă găsesc acel trecut, poate că e ceva rău pentru mine”. Pentru că el încercase să se sinucidă. Dacă găsește acel trecut, poate că va încerca din nou.  

Să ne antrenăm creierul cum să țină minte și cum să uite

– Care este valoarea uitării?
– Am citit o povestire a lui Borges, despre Funes. Un tânăr are un accident și începe să rețină tot.

– E o patologie reală, nu?
– Da. Și este o tortură. Întotdeauna ne plângem: „Oh, tot uit. Trebuie să mă duc la doctor”. Dar omul acela își amintește totul și e groaznic. Citind cartea, m-am gândit la valoarea de a uita lucrurile cum trebuie. Ne amintim doar 1% din lucrurile pe care le trăim. Ar trebui să ne antrenăm creierul cum să gândească, cum să își amintească și cum să uite.

Recomandări

Live Text Rezultate BEC alegeri prezidenţiale 2024, turul 1. Elena Lasconi l-a depășit pe Marcel Ciolacu și a intrat în turul doi al alegerilor

Biblioteca din spatele fiecărei cărți

– Mi s-a părut foarte complex și profund modul în care ați descris pierderea memoriei în carte. Cum v-ați documentat, în afară de experiența personală? 
– Îmi place să cercetez poveștile pe care le scriu. De la început, fac o listă de cărți și subiecte de învățat. Nu sunt un expert al creierului, eu vin din domeniul juridic. Pentru această carte, am citit despre psihanaliza creierului, mai ales despre oameni care au suferit leziuni cerebrale și experiențe de acest gen. În același timp, am citit fondul literar al amintirii sau al uitării lucrurilor. Nu-mi amintesc numărul de cărți. Poate până la o sută de cărți. Cam atâtea citesc, de regulă, când scriu un roman.  

– Există un citat în carte: „În trecut, totul este viu. În istorie, totul este mort”. Cum facem diferența între trecut și istorie în cazul unei societăți, al unei țări?
– În carte, folosesc exemplul lui Iisus Hristos, crucificat acum 2.000 de ani. A fost acum 2.000 de ani? Sau este încă aici, peste tot în lume, acea durere, acea suferință, această condamnare reciprocă, această ură, dar și speranța. Chiar dacă face parte din istorie, este în trecut. Trecutul este în prezent, istoria este în cărți. Dacă nu readucem istoria în viață, atunci ea nu devine parte din trecut, rămâne doar istorie. 

„Când un politician vrea să-ți ia prezentul, de fapt, e după viitorul tău”

– Cum credeți că această diferență istorie-trecut ar putea influența modul în care este predată istoria în școli?
– Cred că filosoful german Walter Benjamin spunea că trebuie să tratăm istoria nu ca pe niște lucruri care s-au întâmplat în trecut pe care să le judecăm cu valorile noastre moderne, ci să încercăm să înțelegem cum s-ar întâmpla astăzi acele evenimente istorice, dacă ar fi recreate. Așadar, să aducem istoria în actualitate și astfel să o înțelegem. În caz contrar, vom judeca și condamna mereu istoria. Trebuie să învățăm din trecut, tocmai pentru că acum avem valori diferite.

De exemplu: cum erau abordate femeile în opere literare. În trecut, femeile erau al doilea gen, bărbații erau întotdeauna cei dominanți. Femeile făceau parte doar din domeniul domestic. Astăzi, bineînțeles că nu mai e așa. Niciun scriitor nu mai poate descrie femeile în același mod în care o făcea un scriitor de acum 200 de ani. Dar vom judeca acele opere literare de acum 200 de ani cu ochii noștri de astăzi? Trebuie să înțelegem mentalitatea trecutului, nu să-l judecăm. Trebuie să ne judecăm pe noi înșine azi, dacă vrem să facem lucrurile diferit.

– Ca indivizi, ne purtăm trecutul cu noi. Cum își poartă o societate trecutul, cum o face Turcia?
– Cred că peste tot e la fel. Atunci când un politician vrea să îți ia prezentul, de fapt, e după viitorul tău. Spune: „dacă investești în mine, te voi duce într-un loc frumos”. Dar pentru a realiza acest lucru, îți vizează mai întâi trecutul, pentru că are nevoie să-ți spună o poveste. „Acum 50 de ani s-a întâmplat asta, dar, de fapt, realitatea a fost așa”. Un alt politician spune că acum 50 de ani a fost diferit. Uitați-vă la această problemă a Palestinei și a Israelului. Dintr-odată trebuie să recitești modul în care ai abordat evenimentele de acum 70-80 de ani. Pentru a avea o perspectivă sănătoasă asupra problemelor de astăzi și pentru problemele de mâine, trebuie să aveți o bună cunoaștere a trecutului. Altfel, vom face aceleași greșeli pe care le-au făcut generațiile anterioare. De aceea, cunoștințele sociale ale istoriei sunt atât de importante. Nu e vorba doar de cunoaștere, ci, cum spunea psihanalistul Jung, e vorba de conștiință de sine socială. Nici nu vorbim de asta, nu suntem conștienți de ea, dar apare dintr-odată, mai ales în timpul crizei. Este o problemă mare și complexă, care nu poate fi controlată doar de politicieni. Oamenii de cultură, dar mai ales cetățenii ar trebui să preia puterea în acest sens. Ar trebui să citim, ar trebui să discutăm și ar trebui să ne luptăm într-un mod prietenos.

Politicienii spun mereu că se luptă și se urăsc între ei. De ce ar trebui să ne urâm unii pe alții? Mi-ar plăcea să mă cert cu colegul meu scriitor sau cu un cititor pentru a înțelege, să îmi spun părerile și să le aud părerile, apoi să ne așezăm și să vorbim din nou despre altceva.

Trebuie să promovăm această conversație pașnică în întreaga lume. În caz contrar, vom lăsa tot spațiul vieții în seama politicienilor, iar asta înseamnă otrăvirea vieții noastre. 

Citiți zilele viitoare a doua parte a acestui interviu.

Foto ilustrativ: 123rf

Urmărește-ne pe Google News