INTERVIU | „Delicioasa Poveste A Cozonacului Românesc”, O Invitație La Frământat, Tihnă și Bucurie Pașnică

Tatiana Niculescu a făcut primul cozonac în pandemie. Era de nemâncat. Nici cu al doilea nu era de ieșit în lume. Al treilea era comestibil, dar îi lipsea finețea texturii pe care o știa de la mătușa și bunica ei, maestrele familiei în materie de cozonaci.

Scriitoarea are un portofoliu generos de cărți publicate, printre care „Spovedanie la Tanacu”, „Mistica rugăciunii și a revolverului. Viața lui Corneliu Zelea Codreanu”, „Ei mă consideră făcător de minuni. Viața lui Arsenie Boca” sau „Singur. Viața lui Mihail Sebastian”, cât și traduceri de seamă.

Cea mai recentă carte, „Delicioasa poveste a cozonacului românesc”, este însă o colecție de povești și rețete ale cozonacului românesc.

Autoarea reface cu măiestrie traseul existenței cozonacului în spațiul românesc prin istorie, povești, rețete și etimologie: de la primele mențiuni în texte istorice și reviste, la apariția aluatului dulce și parfumat în cofetării precum Capșa, la prima carte de bucate tipărită în Moldova, a lui Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi, în 1841, la însemnarea visului unui curios pian din cozonac.

Lansarea oficială va avea loc pe 9 mai, la librăria Humanitas Cișmigiu din București, unde scriitoarea îi va avea alături pe istoricul Alina Pavelescu, filologul Cristina Cioabă și pe scriitorul Vlad Stroescu.

Recomandări

Politicianul român care va avea pensie de 5.800 de euro plătită de UE. Câți bani vor încasa Traian Băsescu, Rovana Plumb sau Vasile Blaga

Libertatea: Povestești în cuvântul înainte din carte că abia al treilea cozonac, făcut în pandemie, era comestibil și de acolo te-ai hotărât să documentezi această istorie. Cum a început această călătorie?
Tatiana Niculescu: Povestea mea cu cozonacul începe cu foarte mulți ani în urmă, când o mătușă octogenară, care între timp s-a prăpădit, mi-a povestit în detaliu cum se făceau cozonacii de Paște și de Crăciun în perioada interbelică, în adolescența ei din Basarabia.

La vremea respectivă, eu am cochetat cu ideea de a scrie cândva povestea pe care mi-o relatase ea. Am făcut lucrul ăsta într-un roman pe care l-am publicat acum 10 ani și a fost reeditat anul trecut – „Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut”.

Acolo am reluat un pic, folosindu-mă de povestea acestei mătuși, un fragment din viața acestei familii materne, care se petrece în jurul sărbătorilor și în jurul pregătirii cozonacului. Au trecut anii și mie mi-a rămas așa, ca o dorință neîmplinită, ideea unei cărți mai mult sau mai puțin personale și o istorie culturală.

INTERVIU | „Delicioasa poveste a cozonacului românesc”, o invitație la frământat, tihnă și bucurie pașnică

Recomandări

Ciclonul care afectează Europa ajunge și în România: „Ne așteptăm la un grad ridicat de instabilitate”. Regiunile vizate de furtuni

De-a lungul timpului, pentru că altfel n-aș fi putut să scriu această carte acum, citind jurnale, memorii, diverse documente, scrisori – corespondență din perioada interbelică mai cu seamă –, ori de câte ori dădeam peste o poveste legată de cozonac, o păstram într-un fișier sau mi-o notam undeva.

Cum aceste materiale s-au adunat, m-am gândit că le pot folosi într-o carte care să fie și informativă, dar și simpatică și încurajatoare cumva, dătătoare de mică bucurie de sărbători.

Așa că am început să scriu la cartea asta anul trecut, după ce am publicat „Englezul din Gara de Nord”. Pentru că aveam deja strâns mult material, am reușit să o termin într-un timp destul de scurt și așa se face că a apărut acum în Ajun de Paște.

În mai puțin de un an n-aș fi reușit. Cred că mi-au mai scăpat unele lucruri pe care am să le introduc cu prima ocazie, dacă va mai fi un nou tiraj, acolo unde simt că ar putea să mai clarifice niște lucruri.

– Ce te-a împins să faci primul cozonac în pandemie? A fost din categoria freneziei generale de a coace „banana bread” și pâine de casă cu maia?
– Probabil că da. Cred că a fost în sentimentul general atunci, care era pe de-o parte de dezorientare – nu mai trăisem niciodată o astfel de situație, cu distanțarea socială, cu mai mult timp petrecut acasă. O anume tihnă cu care nu eram obișnuiți. Și atunci multă lume cred că a avut impulsul ăsta să redescopere gătitul acasă, făcutul de pâine de casă, și în logica asta intrau și cozonacii.

Recomandări

Lupta ucrainenilor pentru evacuarea ultimilor oameni rămași în Vovceansk, amenințat de ofensiva rușilor. „De ce naiba n-ați plecat mai devreme?”

Și cred că în sentimentul ăsta, în atmosfera asta generală, m-am apucat și eu să fac cozonaci. A mai fost un gând – cum maestrele mele în făcutul cozonacilor se prăpădiseră cu mulți ani în urmă, și mătușa mea și bunica mea, pe care le evoc în carte, nu-mi era frică de eventuala lor evaluare.

Pentru că, dacă le-aș fi arătat lor ce-mi ieșise mie, ar fi fost destul de groaznic și probabil că n-aș mai fi încercat a doua oară. N-aș mai fi încercat niciodată de rușine că mi-a ieșit ce mi-a ieșit.

Așa că, eliberată de gândul că ele ar putea să mă mai evalueze, am mai încercat și a doua oară și a treia oară, până când a ieșit ceva care, cât de cât, se putea mânca.

– Anul ăsta m-am hotărât și eu pentru prima dată să fac cozonac. O să merg acasă și o să mă asiste mama. Să știi c-am prins niște curaj datorită cărții.
– Mă bucur! Pe pagina mea de Facebook am postat invitația la lansarea cărții care o să aibă loc pe 9 mai la librăria Humanitas de la Cişmigiu, ca cei și cele care fac cozonac acasă și le iese bine, să-mi trimită câte o poză. Și am să fac pe pagina mea de Facebook un mic album cu fotografii de cozonaci făcuți în casă.

– Excelent! Dacă am cu ce ieși în lume, îți trimit și cu al meu. Vorbind de încercări, ai mai încercat să mai faci un cozonac de la cele trei experimente?
– Nu, n-am mai încercat. Acum nu pot pentru că n-am timp și n-am tihnă. Pe post de încercare este această carte. Dar o să gătesc din nou de Crăciun.

– Ce ți-a adus cea mai mare bucurie în procesul de scriere a cărții? Pentru că a pornit de la o amintire prețioasă, foarte dragă ție.
– Mi-a adus bucuria pe care mi-a adus-o făcutul de cozonac. O anume tihnă.

E un fel de redescoperire a răbdării, dar nu răbdarea aia în care strângi din dinți, că trebuie să rabzi ceva, ci o răbdare plăcută, o instalare în prezent, în prezentul frământării, în care atingi și învârtești și răsucești aluatul, în așteptarea cu care stai cu sufletul la gură să vezi ce iese din cuptor, ce ai să scoți de acolo.

E o tihnă a vieții pe care eu o regăsesc cu greu în ritmul în care trăim noi acum. Și îmi face o mare bucurie, am încercat să o reproduc, să o reconstitui în carte, scriind. Sigur că e diferit – una e să frămânți și să miroasă a cozonac în casă, și alta e să scrii o carte în care să evoci lucrurile astea, cu speranța că ai făcut-o suficient de bine, încât cititorii să simtă, să vadă și să trăiască lucrurile astea.

M-am gândit pe urmă că uneori ne îndepărtăm foarte tare de ideea că Paștele este o sărbătoare. Sigur, e o sărbătoare dramatică în multe feluri, cu o suferință care urcă pe măsură ce evenimentele biblice, pentru cine le cunoaște, se înlănțuie într-un mod progresiv. Dar, spre final, e o mare sărbătoare a bucuriei.

Iar bucuria asta, la un moment dat, se pierde. Ajungi de Paște sleit, ostenit, zdrobit – ori de muncă, ori de curățenie, ori de tristețe –, încât bucuria aia cumva se dizolvă.

Și dacă cartea asta ar reuși să păstreze un pic din bucuria și speranța sărbătorii, care este despre moarte, dar și despre viață și înviere, despre ciclul ăsta continuu, atunci poate că e un prilej să ne mai și înseninăm în contextul actual destul de sumbru în care trăim, în toată lumea.

– După această documentare care s-a întins pe mai mulți ani, care au fost cele mai fascinante sau neașteptate povești pe care le-ai descoperit și au rămas cu tine?
– Sunt câteva, iar în carte nu le-am trecut pentru că erau rețete nemaipomenite de făcut cozonac, ci pentru valoarea lor literară. Împletirea asta între literatură și gastronomie m-a fascinat de multă vreme, dar acum, scriind despre cozonac, mi s-a părut cu atât mai interesantă și mai autentică.

Sunt câteva rețete în carte, printre care și celebra rețetă de cozonac a lui Păstorel Teodoreanu, piese de înaltă și de plăcută, minunată literatură. Chiar dacă, sigur, ele au și funcția asta foarte practică, de rețetă de cozonac.

Un alt episod este un vis al Eugeniei Acterian (Jeni) din jurnalul ei, pe care și-l transcrie, tocmai ca nu cumva să-l uite, în care visează un pian făcut din felii de cozonac. Plus că e un vis care are niște semnificații, în contextul în care-l visează și în legătură cu celelalte detalii pe care are grijă să le noteze, vizavi de profesorul ei.

Pe urmă sunt detalii legate de etimologia și de povestea cuvântului. Eu în carte încerc să fac o separare între când se va fi făcut primul cozonac: ceea ce numim noi astăzi cozonac – adică o pâine fie dreptunghiulară, fie cilindrică, dulceagă și se făcea în bucătăriile marilor boieri. Nu era o pâine la îndemână a oricui și a tuturor.

Pe de altă parte, încerc să definesc când apare cuvântul cozonac, consemnat ca atare, în rețete, în cărți de bucate sau în caiete transmise din mamă în fiică, de la o generație la alta. Tot jocul ăsta e foarte interesant pentru că nu se zice „cozonac” decât în românește și într-o variantă bulgărească.

M-a fascinat povestea etimologică și felul în care, de-a lungul timpului, e descris cozonacul în dicționare. Pentru că dicționarele cuprind un fragment de viață, de epocă, de timp și spațiu. Ele indică foarte bine cam care este perspectiva generală, la un moment dat, în timp, asupra unui obiect, asupra unui fel de mâncare, asupra elementului discutat.

– Pentru că l-ai menționat pe Păstorel – rețeta lui cu 50 de ouă e una dintre poveștile care a rămas și cu mine, alături de discuția în contradictoriu pe care a avut-o cu gospodina care sugera că s-a strecurat o greșeală. Așa că eram curioasă dacă te-ar tenta s-o încerci.
– E foarte interesant că atunci când am citit rețeta lui Păstorel, pentru care a fost înfruntat de tot felul de gospodine care i-au scris la redacție trebuie să fie o greșeală în rețeta lui sau că nu e adevărată sau că e o mistificare, sau în orice caz, publicul gospodinelor a fost indignat de ideea de a pune 50 de ouă, în special gălbenușuri, la un kilogram de făină.

Nu, scumpă doamnă, nu e nicio eroare! Nici a zețarului, nici a mea. Așa este: pentru a obține cozonaci buni, trebuie să pui cincizeci de ouă (vedeți că scriu în litere și că-mi iau întreaga răspundere a celor afirmate) la kilogramul de făină. Îmi scrieți că nu vă pricepeți la bucătărie. Se vede!…
Fragment din carte, cu răspunsul lui Păstorel Teodoreanu către o gospodină care i-a sugerat că greșit numărul ouălor pentru rețeta de cozonac:

În rețeta mătușii mele, Raisa, pe care o evoc în carte, am regăsit aceleași cantități. Păstorel venea cu rețeta lui din aceeași Basarabie și Bucovina din care venea și mătușa mea și e clar că în acea zonă exista această rețetă. Și e adevărat că se făceau niște cozonaci imenși, cilindrici de tipul panettone, și nu dreptunghiulari, cum sunt mai ales în sudul țării.

Dar nu știu dacă o să mă încumet să încerc rețeta asta. M-am gândit la un moment dat că ar merita să o încerc, măcar de curiozitate, dar pentru asta mi-ar trebui un cuptor pe măsură. Un cuptor și niște forme. Din ce-mi povestea mătușa mea, cozonacii se făceau în cuptoare de lut și formele erau tot de lut pentru că, în timpul coacerii, cozonacul creștea atât de mult încât se crăpau formele și uneori se mai crăpa și cuptorul.

Deci trebuia să desfacă partea de sus a cuptorului de lut ca să scoată cozonacul. Unde pot eu să fac treaba asta în cuptorul meu de aragaz? Probabil că dacă se face o cocă cu 50 de ouă la un kilogram de făină și se pune în forme din astea dreptunghiulare, se pune foarte puțin pe fund, astfel încât să aibă loc să crească. Așa probabil că nu are de ce să nu iasă ceva bun.

***

„Deci, doamnă, nu cedez un ou
Oricât ați fi alarmată
Și vi se pare lucru nou:
Rețeta mea-i adevărată”

A patra strofă din poezia „Cozonacii lui Păstorel”, publicată în revista „Adevărul literar și artistic”, 1933

***

– Ai mâncat cozonac cât ai scris cartea? Ți se făcea poftă?
– Daaa! Iar când a venit de la tipar, dar nu a fost premeditat, nu m-am gândit să fac treaba asta, am mâncat într-o zi un cozonac întreg. Și seara am aflat că a venit cartea de la tipar.

– Unde găsim cozonacii tăi preferați în București? Știu că la evenimentul de lectură de săptămâna trecută, publicul a avut la dispoziție cozonaci de la Casa Victoria.
– De la Casa Victoria, da. Casa Victoria s-a angajat ca, la lecturi publice, la lansarea acestei cărți vor aduce cozonaci de la ei pentru cititori și public. Și fac cozonaci foarte buni, e de recunoscut lucrul ăsta.

Știu că sunt doi frați, dintre care unul dintre ei a învățat meșteșugul patiseriei, cofetăriei în Franța, ca o reeditare a fraților Capșa, de la sfârșitul secolului al XIX.

– Menționai mai devreme în conversația noastră, de tihna și răbdarea pe care ți-o oferă procesul de a plămădi, de a frământa și voiam să te întreb dacă e ceva ce ți-ar plăcea să rămână cu cititorii după ce citesc despre istoria cozonacului românesc, vizavi și ideea asta.
– Pentru mine, cozonacul și făcutul cozonacului e o formă de „acasă”. Dar de acasă nu în sensul etnic sau în sensul unui loc geografic neapărat, ci în sensul unei stări de bine, în care cozonacul funcționează ca un vehicul al amintirii și îți aduce din nou în viață lucrurile plăcute trecute și unele pe care le plămădești atunci când frămânți.

E un fel de invitație la o bucurie pașnică, la un fel de așezare și de împăcare cu tine însuți sau cu tine însăți și cu lumea în care trăiești. Pentru mine asta e cozonacul. Și dacă această carte ar reuși să aducă o fărâmă cât de mică din această împăcare și bucurie, și-a împlinit menirea. S-a copt.

Cu ocazia Paștelui, Libertatea vă urează Sărbători Fericite și vă invită să trimiteți celor dragi mesaje de Paște

Urmărește-ne pe Google News