INTERVIU Scriitorul basarabean Nicolae Negru, la 77 de ani, despre copilăria din Siberia, redescoperirea identității românești și reunire: „Da, eu cred că este inevitabilă”

Libertatea: Domnule Nicolae Negru, v-ați născut, și aici vă citez pe dvs, într-o perioadă în care „omul nu costa mai nimic”, când Kremlinul impunea un regim sever în Moldova ruptă din România pe fondul celui de-Al Doilea Război Mondial. Unii, chiar dintre cei cu părinți și bunici care au avut de suferit, cer să nu „răscolim” acea perioadă și să o lăsăm uitată, alții îndeamnă la o reflecție pentru a nu repeta răul. Ca scriitor și jurnalist, dvs nu vă temeți de reflecție. Vă propun, prin urmare, să facem o radiografie a Moldovei de Est prin intermediul destinului dvs, care a început după marea foamete și între valuri de deportări masive spre Siberia. Dar, înainte de toate, aș vrea să începem cu originile familiei dvs, ca să înțelegem cum arăta viața multor oameni din Basarabia până la instalarea stalinismului.

Nicolae Negru: Mama și tata erau țărani din satul Ciutulești, pe atunci în județul Soroca. Mama provenea dintr-o familie cu 6-7 copii, iar tata provenea și el dintr-o familie numeroasă, de vreo 13 copii. Erau familii mari pe vremea aia.

Libertatea: Ca mai toate familiile…

Nicolae Negru: Ca mai toate familiile de atunci. Tata a făcut șapte clase în școală românească, mama a făcut patru clase doar, de școală românească. Spre toamna anului 1941, tata a fost luat la armată. În perioada războiului, el s-a aflat la Sinaia, în artileria antiaeriană, păzea sondele de petrol de la Ploiești. Nu am știut despre acest fapt.

Recomandări

Victor Ponta a primit în instanță, ca despăgubiri, o sumă de zece ori mai mică decât cerea pentru achitarea din Dosarul Turceni-Rovinari. Cu cine va „împărți” banii fostul premier

Libertatea: Că a fost în armată românească…

Nicolae Negru: Da, că a fost în armata românească, la Sinaia. Mi-a spus după anii 2000. Se temea să spună. Când erai „aranjat” undeva la serviciu (în perioada stăpânirii sovietice în Rep. Moldova – n.r.) trebuia să spui dacă nu ai avut rude care „au făcut armata la români”, dacă au fost prizonieri sau că dacă ai rude în străinătte. Asta era, cum să zic, o vulnerabilitate. Și, eu neștiind, nu spuneam că tatăl meu a fost la război în componența armatei române.

E adevărat că, atunci când am intrat la facultate, nu am spus nici că am fost deportat, deoarece intuitiv îmi dădeam că nu era bine să se știe că familia mea a fost deportată. Nu mințeam, doar scriam că am absolvit școala medie din Ciutulești, dar nu am menționat școala unde am mers în clasa întâi. În clasa întâi am mers (la școala – n.r.) din satul Zimovskoe din regiunea Tomsk, Siberia.

Așadar, tata era un țăran-viticultor cu șapte clase, iar mama avea patru clase și a lucrat, după război, cum zicea ea, la Regie în Florești. Era o întreprindere de prelucrare a tutunului.

Tata putea să fie dus în Siberia, că asta s-a întâmplat cu camarazii lui de arme, după război, în toamna anului 1944.

Libertatea: După intrarea sovieticlor în România…

Nicolae Negru: Da, după ce sovieticii au intrat în România, pe basarabeni i-au luat de acolo. Le-au zis că le dă voie să meargă acasă. Dar nu știu de ce – mi-a povestit tata – îi păzeau cu mitraliera. Soldați sovietici mergeau cu ei în coloană și îi păzeau mai cu seamă după intrarea în Basarabia. Odată ajunși la Vorniceni (raionul Strășeni – n.r.), o femeie, soția proaspătului președinte al sovietului sătesc, le-a zis să fugă că îi duc în Siberia.

Libertatea: Și-a asumat un mare risc.

Nicolae Negru: Da, da, și-a asumat un mare risc. Nu știa unde în Siberia, dar îi duceau la gara din Bucovăț (raionul Strășeni) să-i încarce în vagoane. Au fugit numai doi: tata și un camarad de-ai lui din Roșietici, un sat de alături de Ciutulești. Despre ceilalți nu s-a mai știut nimic, s-au pierdut cu toții.

Tata a fugit de Siberia, cum s-ar spune, și s-a ascuns mult timp în păduri, în hârtoape. El s-a prezentat după ce s-a terminat războiul și asta într-un fel l-a salvat, că pe unii care s-au întors din armata română sau i-au luat (din armata română – n.r.) i-au trimis ca și carne de tun, pe linia întâi a frontului, pentru armata sovietică. Și mulți au murit, mulți au fost răniți. Chiar în familia mea, fratele mamei a fost trimis pe front la nici 20 de ani și a fost foarte grav rănit. A stat prin spitale un an sau doi și a suportat acea rană toată viața lui.

Tata și mama s-au căsătorit în 1945. Și-au făcut casă cu piatră din (râul – n.r.) Răut, cu ajutorul fraților, surorilor, cum se făcea la țară. Apoi, unul după altul, s-au născut trei copii până au venit să ne ia în noaptea de 1 aprilie 1951.

O „progenitură dușmană” în Siberia friguroasă

Libertatea: Un moment de cotitură în familia dvs a fost deportarea în Siberia în cel de-al treilea val, al așa-ziselor elemente religioase ostile. Aflu, din cartea dvs „O progenitură dușmană” că atunci, pe la doi ani, ați încercat și o evadare din tren înapoi spre casă. Și mai aflu că aveați atunci un frate abia născut. Un chin îndurat de sute de mii de oameni în trei valuri de deportări și altele mai mici spre teritorii necunoscute și vitrege. Povestiți-ne, vă rog, ce v-a marcat în perioada exilului forțat în Siberia.

Nicolae Negru: Multe lucruri m-au marcat, dar îndeosebi m-a marcat faptul, și denumirea cărții de aici vine, că eram discriminat la școală. De exemplu, copiii nu vorbeau cu mine, iar învățătoarea se făcea că nu mă observă. Eu ridicam mâna să răspund, că am învățat foarte devreme să citesc și să scriu, pentru că aveam un frate cu doi ani mai mare.

Libertatea: Erați împreună în toate...

Nicolae Negru: Da, da, eram împreună, mai cu seamă că tata lucra la tăiat păduri, o muncă foarte grea, și mama păștea vacile Lespromhoz-ului, de asemenea o muncă foarte grea. Lespromhoz-ul era o gospodărie forestieră industrială. Practic toată ziua eram singuri. Nu exista grădiniță acolo, nu exista punct medical. Tata citea Biblia. Așa am învățat să citesc devreme.

Școala (din Siberia – n.r.) era foarte mică, cu două săli de clasă. Clasa I învăța cu clasa III într-o sală, iar clasa II cu clasa IV în altă sală. Directorul preda la clasele II și IV, iar soția sa la clasele I și III. Fiindcă știam să citesc, mă plictiseam. Mă uitam pe fereastră sau ascultam ce le spune ea celor de la clasa a treia. Ea s-a convins că știam să citesc și în cea de-a treia zi de școală mi-a zis: „Vino cu mine”. Am ieșit afară și mi-a dat o carte din bibliotecă, care era într-o anexă. Cartea era despre Lenin, despre copilăria lui, „Detsvo” („Copilărie”). Și eu, foarte bucuros pentru prima mea carte, am alergat spre casă. Tata era acasă și mama era însărcinată atunci.

Îi zic: „Tată, uite ce carte mi-a împrumut învățătoarea! E groasă, s-a convins că pot să citesc”. Tata a răsfoit-o, a răsfoit-o și a pus-o între degete și a făcut sfrrr: „Să nu-l mai văd pe banditul ăsta în casa mea!”. Și asta într-adevăr m-a marcat. Mi-a rămas în memorie pentru toată viața. Începusem să polemizez imaginar cu tata: „Cum, Lenin bandit, să-l numească pe Lenin în felul ăsta?”.

Pe de altă parte, observam că nimeni din clasă nu vorbea cu mine. Stăteam singur în bancă. Pe urmă, când ne-am mutat în centrul raional, un sat mai mare de acolo, copiii stăteau într-un cerc și vorbeau, dar nimeni nu reacționa când mă apropiam. Eu îmi imaginam atunci că port o căciulă care mă face invizibil. Acesta era felul de a rezista acestei discriminări.

Cel mai mult mă supăra faptul că învățătoarea se făcea că nu mă observă. Eu ridicam mâna și ea, chiar chiar și atunci când nimeni nu ridica și eu ridicam, ea se făcea că nu mă observă. Desigur că mi-am pierdut tot interesul pentru școală. Dar ziceam așa, când mă duceam spre casă și mi se umezeau ochii – eram copil: „Dumnezeu o să-i pedepsească neapărat, dar eu nu am să-i iert!”. Asta era forma mea de răzbunare. De aici și vine „progenitura dușmană” (titlul cărții memorialistice „O progenitură dușmană”), deorece ascultam ce le spune ea. Uneori ascultam, alteori mă uităm pe geam, dar la un moment dat am auzit: „Vrajeskoe otrodie”. Și eu am zis: „Cred că mă vizează pe mine”.

Libertatea: Cam câți ani aveați atunci?

Nicolae Negru: Era în 1955, cam șapte ani.

Libertatea: Credeau părinții dvs atunci, la patru ani de la deportare, că o să se mai întoarcă vreodată acasă?

Nicolae Negru: Nu era această speranță. Dar când a murit Stalin, și momentul acesta îl țin minte.

Libertatea: În 1953…

Nicole Negru: Era în martie în 1953. Țin minte că, în general, iernile erau foarte lungi acolo, geroase, cu multă zăpadă. Uneori stăteam zile întregi în casă și când venea tata de la muncă, ne uitam care-i dispoziția lui. Vedeam pe fața lui dacă să te apropii sau nu. Uneori era foarte necăjit, foarte obosit, dar într-o zi s-a întors de parcă se întâmplase ceva cu el. Parcă băuse, dar el nu bea și știam că lucrul ăsta este imposibil. Și mama a observat că avea așa un fel de voioșie și l-a întrebat ce s-a întâmplat? Au ieșit în tindă ca să nu-i auzim noi. Atunci a spus așa și eu am reținut: „O murit antihristul”. Murise Stalin.

După moartea lui Stalin, lumea a început să gândească, să spere că poate avea să se schimbe ceva. Abia după ce Hrușciov a vorbit la Congres (Al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, 14-25 februarie 1956 – n.r.) despre cultul personalității, despre crimele lui Stalin, atunci parcă… Zvonuri circulau tot timpul. După moartea lui Stalin, circula zvonul că celor cu mulți copii li se va da voie să plece acasă. De aceea a apărut al patrulea frate.

Libertatea: Moartea lui Stalin a ajutat la foarte multe lucruri. Chiar a ajutat și la reîntoarcerea unor familii acasă. Cum a venit vestea? Au fost demersuri în acest sens?

Nicolae Negru: Lumea nu știa nimic, numai zvonuri. Dar tata a venit într-o zi acasă și ne-a zis: „Ne dă drumul să plecăm de aici din Siberia”. Eram în Pușkino Troițkoe, în centrul raional, unde trăiam într-un bordei pe malul unui râu. Pe cei din țările baltice, din republicile baltice, cum se spunea acolo, îi primeau la ei, dar pe noi nu ne primeau în R.S.S. Moldovenească (Republica Sovietică Socialistă Moldovenească – n.r.). Puteam să ne ducem în orice parte a Uniunii Sovietice, numai acasă nu. Tata a zis să ne ducem poate în Kîrgîzstan, că a auzit el că acolo cresc meri. Noi când am auzit că acolo cresc meri, am zis: „Mergem, tată”.

Mama a zis însă: „Nu, ne ducem numai acasă”. Venise și o telegramă de la Ciutulești că bunica, „Mâca Irina”, cum îi spuneam noi, e pe moarte și tata a făcut demersuri la KGB să ne dea voie să mergem să o vizităm. Și iată că atunci s-a văzut o schimbare, însăși faptul că a venit telegrama.

„Aici e casa noastră”

Libertatea: Povestiți, la un moment dat în carte, că nu vă simțeați integrat nici la revenirea acasă. Și totuși, dvs faceți parte dintre cei norocoși care au reușit să se întoarcă acasă. Cum a fost primul contact cu Moldova însorită după anii petrecuți în cătune izolate din Siberia?

Nicolae Negru: Rudele ne-au primit foarte bine. Observasem și că bunicii mei nu prea erau încânatați de faptul că (fuseserăm deportați – n.r.). Ei considerau că tata trebuia să aplece capul când… Ziceau: „Capul aplecat sabia nu-l taie”. E adevărat că unii colegi îmi ziceau „venetic”. La o ceartă, unul mi-a zis: „Rus, rus, paparus, cine dracul te-a adus”. Desigur că m-am supărat, am reacționat chiar cu pumnii și m-am dus la mama și i-am zis: „De ce a trebuit să venim aici dacă ne consideră venetici, ruși?!”. „Aici e casa noastră”, a răspuns ea.

Învățătoarea venea și se uita: „Tu, tu, tu de ce ați venit fără crăvată? Marș acasă și veniți cu cravată!”. Era cravată roșie, de pionier. Mie nu îmi spunea niciodată. Eu nu veneam cu cravată roșie, fiindcă nu am fost primit în pionieri. Încă din Siberia mă gândeam de ce pe toți îi primesc, dar pe mine nu. În Ciutulești de asemenea toți erau obligați să fie pionieri, să vină cu cravată, dar mie nu îmi cereau. Mie îmi părea frumos să fii cu această cravată la piept, dar știam că tata o să se supere. Nici mama nu-i privea cu ochi buni pe pionieri, pe comsomoliști.

Libertatea: Ați absolvit Universitatea Tehnică, dar v-ați dedicat scrisului. O situație oarecum contrarie întâlnită la mulți scriitori și jurnaliști din perioada dominației sovietice, și aici nu mă refer doar la Moldova, ci și la România și alte țări din fostul Bloc Răsăritean. În ce moment ați simțit că viața dvs e dedicată scrisului?

Nicolae Negru: În școală simțeam că îmi place atât matematica, cât și literatura. Rezolvarea problemelor de matematică îmi producea euforie așa cum îmi producea euforie, de pildă, scrierea unei compuneri, scrierea în sine. E adevărat că citeam ziare și nu îmi surâdea să scriu ceea ce scria în ziarele respective. Știam că trebuie să scrii despre întreceri socialiste, comsomoliști, comuniști, sărbători comuniste și asta îmi displăcea prodund. Am zis să mă duc la Politehnică pentru că îmi plăcea matematica, dar interesul pentru literatură exista tot timpul. Chiar lucrând în acest domeniu, seara scriam și publicam, la Literatura și Arta, de exemplu, povestiri umoristice, schițe satirice. Am început să scriu și piese, dramaturgie, și le arătam unor scriitori consacrați. Am participat și la unele concursuri organizate de Ministerul Culturii și ei mi-au achiziționat unele piese. Pe urmă mi s-a propus să lucrez la Moldova Film, în secția de scenarii – redactorul șef de acolo citise niște piese de-ale mele. În felul acesta am schimbat domeniul. De la Moldova Film am fost propus la revista Nistru-Basarabia, când a început Perestroika.

Libertatea: În a adoua parte a anilor ’80…

Nicolae Negru: În 1987 a început la Chișinău. La Moscova după 1985, dar la noi în 1987. Pe lângă beletristrică, eu am început să public și articole publicistice, despre migrație, despre economie. Faptul că erau aduși mulți (ruși – n.r.) la noi fără să existe această necesitate. Adică aduși muncitori la uzine.

Libertatea: „Specialiști”, cum le spuneau…

Nicolae Negru: Da, „specialiști”, tocmai pentru a dilua elementul românesc aici. După revista Nistru-Basarabia, am fost invitat Literatura și Arta. Ulterior am lucrat la revista Columna, am fost la Centrul de Jurnalism, redactor-șef al Revistei Mass-Media în Moldova. Am editat și un portal Moldova azi în română, engleză și rusă. Am lucrat la Jurnal de Chișinău, la Ziarul Național, am lucrat și în televiziune.

Libertatea: Asta după anii ’90…

Nicolae Negru: Da, după anii ’90.

„Aici Iași, Români” și descoperirea originii

Libertatea: În România există o întrebare clasică: „Ce făceați în decembrie 1989?”. Adaptând-o la realitatea din Rep. Moldova, cum ați trăit perioada de eliberare de Uniunea Sovietică?

Nicolae Negru: Când am venit din Siberia, mi-a atras atenția că un vecin avea un aparat de radio și îl dădea tare și auzeam „Aici Iași, România”. Și vedeam că eu înțeleg tot ce se vorbește în România. Dar în literatura sovietică moldovenească era un manual care se numea „Cristomație”. Adică înțelegeam, dar nu prea înțelegeam. Și mi-a apărut această problemă: „De ce nu poți să spui limba română, dar limba moldovenească?”.

Libertatea: Cam ce vârstă aveați când a apărut această dilemă?

Nicolae Negru: Cred că aveam 11 ani. Prin clasa a cincea a început să apară. Mama vorbea românește, moldovenește, dar diferența era culturală. Dacă vorbeai literar, se zicea că vorbești românește. „Vorbește ca oamenii, nu vorbi așa”, spuneau unii țărani din sat, chiar și un fost învățător dintr-un sat Ciripcău, din Florești, când domina proletcultismul aici și se preda în școală „graiul transnistrean”. A venit o femeie, o țărancă, la școală și a zis, revoltată: „Noi trimitem copiii aici să-i învățați să vorbească frumos, dar voi ce-i învățați? Așa cum îi învățați voi îi pot învăța și eu acasă”. Și iată de atunci a apărut această problemă. Tot studiam, că îmi plăcea să studiez, și m-am convins după ce am citit cronicarii că suntem amăgiți. Am dat apoi de publicistica lui Eminescu despre Basarabia.

Am început chiar să multiplicăm cu niște colegi, cu Ilie Bratu, cu Gheorghe David, după ce terminasem facultatea. Am multiplicat din opera politică a lui Eminescu partea referitoare la Basarabia. Când a început aici Perestroika am făcut parte din grupul de inițiativă a mișcării democratice, pe urmă din Frontul Popular. Asta făceam în momentul de eliberare de Uniunea Sovietică, adică în momentul când s-a prăbușit Uniunea Sovietică. Participam la această mișcare. Am fost destul de activ, publicam și în presă.

„Uniunea Sovietică s-a dezintegrat din interior”

Libertatea: Credeați în acel moment, în anii de activism, că Uniunea Sovietică avea să se prăbușească?

Nicolae Negru: Nu, nu, credeam, nu se vedea prăbușirea Uniunii Sovietice. Mai cu seamă atunci când venise James Baker, secretarul de stat al Statelor Unite ale Americii. A fost la Kiev ca să-i convingă pe ucraineni să nu se desprindă de Uniunea Sovietică, să nu facă referendum de independență. Vedeam că Occidentul nu agreează această idee a desființării, dezintegrării Uniunii Sovietice. Drept vorbind, ea s-a dezintegrat din interior, în pofida tuturor încercărilor de a o menține.

Eu eram în rândul acestei mișcări. Am fost chemat și la Miliție când se făceau marșurile pe Ștefan cel Mare (bulevardul central din Chișinău – n.r.). Într-o dimineață au venit de la Miliție și m-au luat deoarece „eu aș fi unul din organizatorii acelor marșuri”. Am văzut mai târziu denunțuri la adresa mea. Fusesem denunțat de un fost coleg de facultate. Fostul coleg scria că „îl cunosc din anii studenției, era naționalist”. Dacă vorbeai românește sau insistai să se vorbească românește erai naționalist. Dau un exemplu: o colegă de serviciu, româncă, vorbea rusește cu fiica ei când o vizita la serviciu. I-am spus: „De ce vorbești rusește, de ce nu vorbești în limba ta?”. Dar ea: „Eu nu sunt naționalistă”. Dacă vorbeai în limba maternă, românește, erai naționalist. Colegul din studenție știa că eu eram naționalist și m-a denunțat la Miliție.

„Încet, încet lumea vorbește mai bine limba română”

Libertatea: Ați scris neobosit, ca jurnalist, observator politic și scriitor pentru diverse publicații, despre politica moldovenească. Cum vedeți în linii generale evoluția din 1991 și până acum? Ce v-a bucurat și ce v-a dezamăgit în toată această evoluție?

Nicolae Negru: Sincer, eu credeam că în zece ani noi vom fi liberi, că rușii sau rusofonii vor învăța limba română și că ne vom uni cu România. Odată cu trecerea anilor, am văzut că nu estimasem corect realitatea. Rusia ne ținea în ghearele ei, ursul ne ținea în ghearele sale și nu ne permitea să facem nicio mișcare. Atunci când să făcea vreo mișcare de apropiere de România sau în general de Europa, imediat se reacționa, și nu se reacționa așa vizibil. Numai cei care se uitau atent observau. Schimbau oamenii, de exemplu.

Eu cred că toată clasa politică era infiltrată cu KGB-iști, chiar și în mișcarea democratică erau mulți KGB-iști. Pot chiar să dau un exemplu. La un miting trebuia să vorbesc pe teme economice. Mă cheamă șeful – eu lucram atunci la Gosplan – și îmi zice: „Nicolai Nichitovici, Ivan ne-a spus că dumneata trebuie să vorbești duminică la mitingul mișcării democratice”. Ivan era Ivan Calin, președintele Consiliului de Miniștri. Deci el știa de undeva. Noi ne întâlnisem seara în cadrul acestui grup de inițiativă și împărțisem rolurile – tu ai să vorbești despre una, tu ai să vorbești despre alta – și mi-a revenit să vorbesc ceva. Ei știau ce vom vorbi noi. Înseamnă că cineva era infiltrat.

În toate instituțiile statului erau infiltrați, am în vedere acum după declararea independenței. Toate instituțiile statului erau infiltrate cu KGB-iști care sabotau orice reformă și orice apropiere de România. Dau un alt exemplu… se vorbește deja de 30 de ani despre interconectarea rețelelor electrice din Rep. Moldova și România . Abia acum, toamna asta, trebuie să se facă în sfârșit o primă conectare. Sau această dependență de Gazprom. Păi, e elementar să asiguri diversificarea furnizorilor de gaze, să nu depinzi de un singur furnizor. Și iată că tot se vorbea, se vorbea și nimic nu se întâmpla.

Exact ca în Ucraina, în 2014, când s-a văzut că toate instituțiile statului, inclusiv Procuratura Generală, inclusiv Statul Major al armatei, serviciile de informații erau infiltrate. Așa a fost până acum. De aceea și această înverșunare în aceste alegeri (alegerile legislative din 28 septembrie din Rep. Moldova – n.r.), fiindcă Moscova simte că pierde ultimul cui, ultima posibilitate să ne țină sub poala sa.

Asta a fost de fapt cea mai mare dezamăgire. Există și satisfacții, că încet, încet se vorbește mai bine limba română. Totuși s-a acceptat de la bun început, și acesta este meritul lui Nicolae Mătcaș (ministru al Educației în perioada 1990 -1994, n. r.), ca să se predea în școală limba și literatura română, nu limba și literatura moldovenească. Și încet, încet lumea s-a obișnuit, s-a împăcat. Mi se pare pozitiv și faptul că majoritatea cetățenilor înțeleg că noi vorbim limba română, și numai din ambiții politice se încearcă să schimbe această situație.

Libertatea: Dincolo de politică, v-ați remarcat cu piese de teatru montate la Chișinău și premiate. Ce stări simte un scriitor când își vede trăirile așternute pe hârtie exprimate de către actori pe scenă și aplaudate de publicul din sală?

Nicolae Negru: Sigur că sunt sentimente uneori greu de exprimat. Este o satisfacție că ceea ce ai făcut nu se pierde în sertar. Ăsta e scopul, să ajungi la public. O piesă nu poate să ajungă la public decât prin teatru. Chiar dacă o tipărești într-o carte, piesele se citesc mai puțin.

Libertatea: Ați fost decorat, în 2021, cu Medalia Aniversară „Centenarul Marii Uniri”? Ce loc păstrează această medalie în viața dvs?

Nicolae Negru: Am mai fost decorat și cu Medalia pentru Merit. Desigur că este o medalie foarte importantă pentru mine, ca o recunoaștere că am contribuit și eu cu ceva la ceea ce se întâmplă pozitiv în Rep. Moldova, în Basarabia.

„Reunirea este un test de inteligență”

Libertatea: Nu am cum să evit o întrebare, mai ales în contextul geopolitic actual: „Credeți în reunire?”

Nicolae Negru: Da, eu cred că reunirea este inevitabilă. Am spus și am scris ascte lucru: „Dacă a fost posibilă reunirea în 1918, de ce nu este posibil să se repete?”. Ceea ce a fost posibil o dată, poate fi posibil și a doua oară. Dar asta va fi expresia, sau să zicem reflecția, înțelepciunii inteligenței românilor de pe un mal și de pe un alt mal al Prutului. E nevoie de inteligență pentru a face reunirea, mai ales în această perioadă. Problema este și în interior, că o bună parte din cetățeni a fost îndoctrinată, a fost spălată pe creier încă de la grădiniță. Lucrurile astea nu trec așa ușor.

Dar există opoziție, împotrivire și pe plan european, geopolitică. Și nu numai, Rusia s-ar împotrivi, sau Ucraina s-ar împotrivi. Multor state nu le-ar surâde o Românie mai mare, mai puternică. De aceea eu zic că e nevoie de inteligență.

Există acest potențial de inteligență, numai nu întotdeauna este folosit. Dacă clasa noastră politică, de aici și de dincolo, se va schimba, va deveni mai inteligentă, va acționa mai cu înțelepciune, va avea o strategie de reunificare, va elabora un proiect, eu cred că reunirea se poate întâmpla mai repede decât cred unii. Eu zic că acesta este un test de inteligență.

Libertatea: Cu toate că înaintăm pe calea propriei vieți, nu avem niciun drept să renunțăm la așteptările de viitor. Ce viitor vă doriți pentru nepoții dvs, dar și pentru toți copiii și nepoții Moldovei?

Libertatea: Nepoții mei locuiesc în Iași. În familia noastră s-a întâmplat reunirea. Cuscrii noștri sunt din Târgu Neamț, dintr-un sat numit Răucești. Eu sunt din Ciutulești, soția mea e din Ciocîlteni (raionul Orhei – n.r.), iar cuscrii noștri sunt din Răucești. Iată Ciutulești, Ciocîlteni și Răucești s-au încuscrit și au făcut deja reunirea. Eu le doresc tuturor acest lucru!

De altfel, studiind istoria familiei noastre, împreună cu fratele care s-a născut în Siberia și care este doctor în istorie, am mai strâns materiale de arhivă. În ceea ce privește familia noastră, primul Negru din satul Ciutulești vine din Bobulești, județul Iași. A apărut în Basarabia pe la 1825. Și iată, prin nepoții mei, s-a produs revenirea în județul Iași și reunirea familiei Negru. Eu cred că reunirea, pacea, prosperitatea sunt importante și realizabile pentru noi și pentru cei care vor veni.

---

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro