Am ajuns la 2.400 de metri în inima Africii, unde e cea mai mare densitate de campioni. Și am găsit un antrenor român!
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Există un înalt platou din Kenya, un loc mitic al lumii moderne, o zonă de unde vin sportivii care spulberă orice competiție de alergat din Europa. Libertatea a mers acolo ca să descoperim împreună ce înseamnă abnegația, dar și organizarea, într-o țară cu PIB-ul pe cap de locuitor de 10 ori mai mic decât al României.
Cuprins:
- ”This is Africa”
- Drumul: 8.000 de kilometri până la Mecca atletismului
- Politicieni corupți, pe prima pagină a ziarelor din Kenya
- Africa, privită de sus
- Singurul român care antrenează kenyeni în Iten
- ”Ambulance man”
- Atleții care la fiecare cinci ani fac ocolul Pământului
- Kitur, omul care frământă mușchi
- Antrenor și binefăcător
- Într-o lume interconectată, Libertatea încearcă să aducă cititorilor informații la cald și mărturii de la fața locului, din zone legendare ale lumii, cunoscute pentru fenomene sociale fascinante și care merită mai bine cunoscute și înțelese.
- Începem cu platourile înalte din Kenya, cunoscute pentru alergătorii lor imbatabili, căci și aici au ajuns specialiștii români! Am vorbit cu Carol Șanta, un antrenor român care de opt ani locuiește în țara africană.
- Iten este Mecca atleților, un orășel din munții din vestul Kenyei, nu departe de granița cu Uganda și de Lacul Victoria.
- Aici se clădesc, zi de zi, mașinării de alergat.
- Aici se antrenează cei care au câștigat 80 de medalii olimpice la atletism și sute la alte campionate ale lumii, în doar jumătate de veac.
Ies pe terasa cafenelei ponosite, un fel de bodegă cum găsim la noi în gările de provincie. Mașini greoaie se leagănă pe stradă ca niște bătrâne care aduc sacoșe grele de la piață. În tangajul dimineții, un bărbat-tarabă ambulantă, înfășurat în curele ca într-o armură își spune poezia: „Real leather! Real leather!”.
Ceața se risipește și lasă în urmă pământul cu table aruncate, mizerie, barăci, toate amestecate ca într-o supă. Pământul ăsta roșu ți se prinde de suflet ca un glod.
Deasupra ne cuprinde o căciulă de verdeață crudă. Și cărări de roșu și mici pătrate naive și colorate - casele.
”This is Africa”
Oamenii merg încet, cărând pe cap sau în mâini greutăți. Și se opresc adesea exact în colțul bun al peisajului și rămân așa, parcă tot așteptând să se prefacă în culori, într-un tablou. Aparent e haos. În realitate, e atâta armonie.
Copiii se învârt în jurul mamelor într-un ecuator al jocului. Un peisaj ruginit, în care nimic nu se aliniază, casele stau într-o rână, chioșcurile par gata să fie luate în spate.
Kitur îmi urmărește privirea... “Andreea, this is Africa!” Fără ton de scuză, fără vreo jenă, precum cel mai frumos lucru obișnuit: “This is Africa…”.
Drumul: 8.000 de kilometri până la Mecca atletismului
În urmă cu două zile eram în București, cu teama că nu voi ajunge la timp la aeroport, din cauza traficului. 8.000 de kilometri mai târziu și o escală în Istanbul, mă găsesc în Nairobi.
E 3 dimineața și în aeroportul din Nairobi, capitala Kenyei, mă simt ca la mine la țară. Toată lumea mă salută, măcar din cap discret, dacă nu cu zâmbet larg. Angajații de la controlul de securitate, un el și o ea, se țin de după gât ca niște nuntași pe final de petrecere.
Râd și îți fac semn cu mâna să treci prin poarta cu senzori. Încep și eu să râd de-a binelea. “Ce iau oamenii ăștia?”, mă trezesc gândind.
Plouă cu găleata. E o ploaie așa deasă de parcă tot aerul s-a prefăcut în zid de apă. Dintr-odată, ploaia se oprește de parcă de undeva, din cer, s-a închis robinetul. Și tot ca la un semnal, o pasăre începe să cânte. I se alătură și altele. Poate e o cinteză, o privighetoare sau vreun graur care mi-a cântat la geamul din Timpuri Noi în urmă cu două luni. Kenya este casă pentru păsările noastre, când iarna le alungă.
Politicieni corupți, pe prima pagină a ziarelor din Kenya
Mă dumiresc unde e poarta de îmbarcare a aeroportului din Nairobi pentru Eldoret. Mă ajută un angajat al aeroportului, la fel de vesel.
Răsfoiesc un ziar gratuit, în engleză, unde pe prima pagină citesc: “Oameni politici care încearcă să scape de urmărirea penală”. Mă simt și mai acasă.
“Parcă am auzit ceva despre România zilele astea. Sunteți în Europa, nu? Și era ceva cu un comisar, ceva…”, își amintește bărbatul. Dacă și știrile despre Rovana Plumb au ajuns în Kenya…
Cu avionul mic ajung întâi la Kisumu, pe malul Lacului Victoria, și de acolo la Eldoret. Între Kisumu și Eldoret sunt 120 de kilometri și un zbor de 15 minute. Mulți oameni fac un fel de navetă cu avionul.
Cu mașina, drumul ar dura cel puțin patru ore, fiindcă un matatu, un microbuz african, oprește la orice mână care i se vântură prin față.
Kenya își află propriile soluții. Când nu ai drumuri, îți faci unele prin cer.
Africa, privită de sus
Zborul e de neuitat. De sus, Kenya pare o frunză imensă, verde, cu nervuri roșii. De la Eldoret până în Iten mai am un drum de 30 de kilometri pe care îl fac împreună cu Carol Șanta, un antrenor român care de opt ani locuiește în inima Kenyei, în localitatea cu cei mai mulți campioni la atletism din lume.
“Welcome to Iten, the home of champions”, scrie la intrarea în localitate. Semnul e ruginit și nu e nimic grandios în jur, demn de vreun podium. Aveam să aflu apoi că grandoarea Itenului e în oameni, nu în lucruri.
Singurul român care antrenează kenyeni în Iten
Victorious Bar, New Jogoo Bar, Elgeyo Fashion Center, Sportsman Shop, Iten Glorious Pharmacy, Masterkip Grocery, Venus Hotel. Sunt firme la intrarea în magazine, firme cu nume pompoase, occidentale, puse pe niște cocioabe ca o stea în fruntea unor mârțoage.
Toate aceste magazine sunt niște cutii de tablă, dărăpănate, sărăcăcioase. Îmi rămân ochii pe Baraka salon, un salon de coafură. Un fel magazie, cum avem pe la țară, vopsită în albastru, în care ar putea încăpea maximum patru oameni, în picioare. Venus Hotel e ca un mic depozit ruginit cu două încăperi. Dorm toți laolaltă, mă gândesc, ca în hanurile interbelice de la noi.
”Ambulance man”
Mi-a fost greu să mă adaptez. Nu m-am gândit când am ajuns aici că voi sta atât de mult. Am înțeles repede că dacă vreau să fac performanță, va trebui să locuiesc aici. Am ajuns cu un proiect al federației turce de atletism aici, acum fix opt ani, în octombrie 2011.Carol Șanta, antrenor român de atletism:
Lui Șanta i se mai spune “Ambulance man”, cum îi zice familia kenyană, fiindcă merge cu mașina lui albă ca o salvare pe dealuri și la final adună atleții obosiți, după antrenamente grele. Kenyenii îi mai zic “coach Santa”, cu „s”, ca în “Santa Claus” (Moș Crăciun). De Crăciun primește multe telefoane de “La mulți ani”. Și e, de multe ori, și Moș Crăciun. Își ajută atleții și cu bani, cu haine, mâncare.
Atleții care la fiecare cinci ani fac ocolul Pământului
Șanta a adunat multe medalii la campionate europene și mondiale cu atleții lui. Îi lipsește o medalie olimpică. La ea se gândește când își începe fiecare zi la 6 dimineața, pe dealurile Itenului, cu cronometrul în mână.
Da, atletismul este, în final, despre urcatul pe podium. Cealaltă parte a aisbergului e ascunsă, la 8.000 de kilometri de ochii noștri, în Iten.
Un oraș cu 40.000 de locuitori, ca o Medgidie de-a noastră. Însă doar numărul locuitorilor apropie localitatea africană de un oraș de la noi.
În Iten, în fiecare zi, milioane de pași își desenează drumul spre succes.
Sute de oameni se antrenează în fiecare zi în micul oraș, dimineață, după-amiază, cum îi lasă ploaia, fiindcă suntem la începutul micului sezon ploios. Fiecare aleargă un minimum de 20 de kilometri pe zi.
În cinci ani, un atlet din Iten face o tură completă a Ecuatorului, care străpunge Kenya prin mijlocul ei, chiar aici, la 100 de kilometri sud de Iten.
E ora șase și ulița e învelită într-o pătură de liniște. Din când în când, pământul se cutremură sub pașii hotărâți ai vreunui atlet. Cu fiecare minut, tot mai mulți pași dupăie într-un cor matinal.
Peste tot, alergători cu normă întreagă, cu sau fără vreo federație în spate, dar cu atâta hotărâre. Aleargă printre barăci, printre tarabe, printre alți oameni care merg la vreo muncă. Zi de zi.
Kitur, omul care frământă mușchi
“This is Iten”, mi-ar fi spus din nou Kitur, unul dintre cei mai buni maseuri din Iten. Frământă mușchi și oase în fiecare zi. El le redă mobilitatea sportivilor. A învățat în școală kinetoterapie și a ajuns respectat și căutat.
Vorbește lumea că datorită lui picioarele campioanei mondiale Ruth Chepngetich au putut duce 42 de kilometri, în Doha, când aproape jumătate din atlete abandonaseră deja cursa.
Lumea vorbește multe și mult în Iten. Față în față, la magazin, la telefon. Chiar mai mult decât sunt eu obișnuită și vin totuși din Moldova.
“Fac 18 masaje în fiecare zi. Munca mea e ușoară. Ce fac ei e greu. Am lucrat cam cu toți atleții importanți. Chiar și cu Kipchoge. Masajul e foarte important pentru antrenament”, spune Kitur în timp ce îi contorsionează șoldurile Stellei, care pare o păpușă în mâinile lui.
Antrenor și binefăcător
Stella mă primește mai târziu la ea acasă, într-o camera închiriată, pe care o împarte cu prietenul ei și cu o altă parteneră de antrenament.
4 metri pătrați, în care e și o bucătărie improvizată. 40 de dolari dau chiria lunară
Bem un ceai kenyan, cu lapte natural, care face pojghiță de grăsime deasupra, cu zahăr de trestie și mâncăm pâine kenyană, albă și dulceagă. Ăsta e mic-dejunul lor. Și gustarea de după-amiază.
- Atletismul este în Kenya cum este fotbalul la noi. La Maratonul de la Nairobi tot orașul a ieșit pe străzi să sărbătorească. Când Eliud Kipchoge s-a întors acasă după ce a alergat în Viena primul maraton din istoria omenirii în mai puțin de două ore, orașul a fost efectiv blocat de lume.
- Să te naști într-o țară cu atât talent la alergare înseamnă și o presiune imensă. Prea puțini reușesc să ajungă în lotul național, așa că atleții ar pune oricând tricolorul în piept și ar intona “Deșteaptă-te, române”, ca să aibă șansa de a concura la competițiile lumii.
Stella se antrenează toată ziua, nu are alte venituri. Nu câștigi competiții, nu ai cu ce trăi. Dar ca să ajungi la competiții, ai nevoie de un antrenor și un impresar, bani pentru viză și transport.
E un cerc vicios. Prea puțini ajung în postura privilegiată de a concura. Și mai puțini câștigă. “Pentru majoritatea este un mod de a supraviețui și este cel mai la îndemână. Sunt foarte mulți care încearcă și puțini care reușesc. Din păcate, pierderile sunt foarte mari. Un procent foarte mic de alergători ajung la consacrare sau la bunăstare. Nu e însă singurul motiv. Datorită rezultatelor din ultimii ani, după anii ’70, ei au niște modele pe care vor să le urmeze. Este o cale de a obține bunăstarea, dar nu e singurul criteriu”, îmi spune Carol Șanta.
Aflu de la Stella că primește uneori de la coach Santa bani de mâncare. Meniul lor înseamnă niște ceai cu pâine dimineața, orez cu legume la prânz și ugali seara. Ugali este o mămăligă din mălai alb, la fel ca a noastră, dar nesărată.
Stella face performanță mâncând puțin și ce are, fără studii, fără regimuri proteice sofisticate. Dorința ei de a reuși depășește orice. Pe pereți are medalii de la competiții din România, cu care se mândrește. “Buna! Salut! Ce faci?”, îmi spune și râde cu glas de copil blând.
Și despre sportivii români se spunea înainte de Revoluție că fac performanță de foame.
Avea să îmi rămână în minte, mai târziu, ce mi-a spus Daniel, fiul lui Carol Șanta, cu care m-am întâlnit la maratonul de la Istanbul: “Când am avut o discuție despre bani, tata mi-a spus mai de mult, în stilul lui tăios și realist: ție dacă îți trimit 100 de dolari îți schimbă viața? Unui om de aici, da”.
Dar despre viața kenyenilor, despre felul în care luptă și despre “Ambulance man”, românul Carol Șanta, mai multe în Libertatea de mâine.
