Izidor Ruckel n-a uitat nimic din cei 8 ani petrecuți în căminul groazei din Sighet. Povestea lui a ajuns film: „Sper să împiedice România să repete acele greșeli”

Povestea lui a devenit un scurtmetraj-documentar cu valoare istorică, proiectat public în vara anului 2025.

Militant pentru drepturile copiilor abandonați

Povestea lui Izidor Ruckel este cunoscută atât național, cât și internațional, în timp ce bărbatul acum în vârstă de 45 de ani continuă să o ducă mai departe. Izidor, scriitor, speaker internațional și militant pentru drepturile copiilor abandonați, continuă să vorbească deschis despre traumele copilăriei, despre lipsa de asumare a autorităților și despre sistemul care a marcat generații întregi de copii. 

Românul a fost diagnosticat cu poliomielită la doar câteva luni după naștere, motiv pentru care statul comunist l-a internat într-o instituție pentru copii considerați „irecuperabili”. A petrecut primii 11 ani din viață în sistemul românesc de protecție a copilului – trei într-un spital, apoi opt în Căminul-Spital din Sighet, loc unde, conform datelor oficiale, între 1973 și 1991 au murit 239 de minori.

Abandonul românesc, un fenomen încă ascuns în arhivele statului

Căminul-Spital pentru Copii Deficienți Nerecuperabili din Sighetu Marmației a fost o instituție devastatoare a regimului comunist, care a adăpostit, de-a lungul celor 30 de ani de existență, 738 de copii, cu vârste cuprinse între 3 și 18 ani, fără familie, cu dizabilități fizice și psihice. 

Deschis în 1973, căminul a fost desființat abia la 14 ani după Revoluție, în 2003. Jurnaliști internaționali au documentat situația de aici în 1990 și au descoperit condițiile abuzive în care trăiau minorii, asemănătoare celor din lagărele de concentrare. Nici până în ziua de azi, statul român nu a recunoscut și nu și-a asumat responsabilitatea pentru aceste crime și încă nu s-a adus la lumină dimensiunea fenomenului abandonului în România. 

Muzeul Abandonului, muzeu digital și participativ, și Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) solicită formarea unei comisii de cercetare a abuzurilor asupra copiilor instituționalizați, ca urmare a Decretului 770/1966, care interzicea avortul. 

Între 1966 și 1997, în România s-a petrecut una dintre cele mai dureroase și ascunse tragedii sociale: abandonul a aproximativ o jumătate de milion de copii în instituții de stat. Investigațiile IICCMER au descoperit că, între 1967 şi 1990, aproximativ 15.000 de copii au murit în cămine-spital în România, din cauze prevenibile sau tratabile, cum ar fi malnutriția sau pneumonia. 

Numărul copiilor care au suferit tratamente neomenoase în aceste instituții nu este cunoscut, iar arhivele sunt în cea mai mare parte inaccesibile. În anii ’90, în România a fost și un val de adopții internaționale, sistat în 2004 de Guvernul Năstase, ca urmare a criticilor Comisiei și ale Parlamentului European și după scandalurile privind traficul de copii luați din instituții. 

Descoperit de actorul Morgan Freeman

În 1991, Izidor s-a numărat însă printre norocoși și a fost adoptat de o familie din Dallas, SUA. A revenit în România zece ani mai târziu, când avea 21 de ani, alături de jurnaliștii de la televiziunea americană ABC News. Ajuns la Sighetu Marmației, a revizitat orfelinatul groazei, și-a cunoscut familia naturală și a început lungul drum al vindecării și al iertării. El vorbește puțin româna, dar vocabularul lui este limitat, deoarece în orfelinat nu a avut acces la educație. Limba lui principală este acum engleza. 

Bărbatul și-a spus povestea în cartea autobiografică „Abandonat pe viață”, iar ulterior a fost descoperit de actorul Morgan Freeman, care l-a intervievat pentru documentarul „The Story of Us”, difuzat de National Geographic. Izidor și-a transformat suferința într-un scop, acela de a se implica activ în susținerea drepturilor copiilor instituționalizați.

IZIDOR, un scurtmetraj care trage un semnal de alarmă

În vara lui 2025, Izidor a revenit din nou în România, de data aceasta ca producător al unui film documentar care îi poartă numele. IZIDOR, un scurtmetraj de 30 de minute realizat de o echipă de cineaști americani – Sarah Padbury (scenarist și producător) și regizorul David Kabbe – spune povestea singurei zile în care românul a ieșit din orfelinat, cât timp a fost instituționalizat, datorită îngrijitoarei Maria Onișa, cea care l-a dus în familia ei pentru o seară. 

Filmul a intrat în circuitul de festivaluri internaționale și la final de iunie, cu sprijinul Muzeului Abandonului, a avut o proiecție la Cinema Muzeul Țăranului din București, cât și la Cluj-Napoca, Timișoara și în spațiul simbolic al acestei povești, la Sighet. 

Izidor și echipa de filmare plănuiesc să lanseze o serie bazată pe povestea lui, odată ce reușesc să strângă bani pentru producție, în timp ce scurtmetrajul urmează să fie disponibil online, pe site-ul oficial al acestuia. 

Materialul a fost filmat chiar în clădirea fostului cămin. Animațiile din film, alături de imagini reale (unde Izidor este jucat de tânărul Ioșua Barbu), redau momentele din interiorul instituției, pentru a proteja publicul de impactul vizual direct al abuzurilor suferite de copii în perioada comunistă.

Am stat de vorbă cu Izidor despre trecutul său, modul în care a ales să-și poarte trauma cu demnitate, obiectivul pe care-l are în prezent, cât și despre cum rămâne o voce pentru copiii instituționalizați, în timp ce-și dorește să educe publicul cu privire la aceste instituții, dar și să îmbunătățească situația în România pentru cei încă prezenți aici.

„Pentru mine, căminul era acasă”

„Izidor este – sau era – copilul abandonat la o vârstă foarte fragedă, să zicem pe la șase luni, care a fost plasat în căminul-spital pentru copiii irecuperabili și care a crescut acolo până la vârsta de 11 ani. Izidor era, cred, foarte contradictoriu. Știa cum să se descurce prin acel loc. Personalul a înțeles repede că Izidor era, de fapt, un copil inteligent, nu un copil cu nevoi speciale sau un prost, așa că au început să-l folosească pentru a-i ajuta să aibă grijă de ceilalți copii din instituție”, zice românul.

Două îngrijitoare la 60 de copii

În scurtmetrajul pe care l-a produs alături de echipa de americani, chiar dacă în mare parte este animație, apar câteva cadre din căminul groazei, așa cum și-a dobândit numele în presă de-a lungul anilor, unde zeci de copii mici, rași pe cap, sunt murdari, ținuți într-un spațiu închis și hrăniți din castroane de plastic, în timp ce urlă și plâng necontenit. Sunt imagini care-ți rămân automat pe retină, pe care statul le-a vrut și încă pare că le vrea uitate. 

Ruckel povestește cum a păstrat în memorie fiecare amintire trăită aici. „În perioada comunismului, probabil că viața a fost extrem de grea pentru oricare dintre noi. Nu pot vorbi pentru fiecare etaj, știi, dar pentru câteva dintre ele, din ce am văzut intrând și ieșind, abuzurile erau constante. Erau justificate? Era ceva care aducea plăcere personalului?”. 

Așa cum descrie, erau doar două îngrijitoare pentru o secție cu 60 de copii, copii cu nevoi speciale care se loveau constant cu capul de perete sau își dădeau pumni în ochi. Amintește și bebelușii care-și izbeau capul de pat sau de pereți în mod repetat. 

„Instituția din Sighet este considerată una dintre cele mai cunoscute din România, dar eu n-am văzut-o niciodată așa. Pentru mine era acasă, era tot ce știam. Chiar și comportamentul personalului, modul în care ne tratau, nu mi se părea greșit sau anormal. Când ai crescut în acea realitate, ajungi să crezi că așa arată viața normală. Nu știam că există și altceva în afară de asta. Abia după terminarea comunismului, viața a început să ne fie puțin mai bună”, adaugă Izidor Ruckel.

Cea mai tristă și cea mai grea zi

Sarah Padbury, scenarista scurtmetrajului, povestește pentru Libertatea cum l-a cunoscut pe Izidor în urmă cu 12 ani și încă de la început a realizat că au multe în comun – el este adoptat, iar ea părinte adoptiv. Amândoi făceau advocacy pentru copiii vulnerabili, iar în clipa în care a aflat că Ruckel a scris o carte autobiografică și i-a aflat povestea, și-a dat seama că trebuie să ajungă la cât mai multă lume. 

„L-am sunat și i-am spus: «Într-o zi, trebuie să punem povestea ta pe ecran – ca să atingă mai mulți oameni, ca să vorbim despre traumă și vindecare». Și câțiva ani mai târziu, acea zi a venit. Am scris un serial limitat despre viața lui Izidor. Iar acest scurtmetraj, «Izidor», e o poveste desprinsă din acel serial – o poveste care concentrează mesajul lui Izidor într-un film de 30 de minute. 

Mottoul filmului nostru este: «A aparține înseamnă a fi viu». În film, micul Izidor devine cu adevărat viu în momentul în care trece de la a aparține unei instituții la a aparține unei familii. Și nu am vrut doar să spunem asta, ci să-i facem pe oameni să simtă asta, să trăiască experiența odată cu el. În felul ăsta, sperăm să umanizăm figura orfanului, care uneori poate părea greu de înțeles pentru cineva care a crescut într-o familie. Vrem să arătăm că nu sunt diferiți de noi. Și ei au nevoie să aparțină”, explică ea.

Padbury semnalează și cum lumea are nevoie de mai multe femei ca Onișa, cea care l-a luat pe micul Izidor la ea în familie pentru o noapte. „Nu putea rezolva problema tuturor celor 300 de copii din clădire. Sistemul era făcut să-i ascundă pentru tot restul vieții lor, până mureau. Dar, deși nu-i putea salva pe toți, a luat un copil acasă. Măcar pentru o noapte. Și i-a schimbat viața”.

Izidor își amintește cu precizie și acum ziua din 1988 în care îngrijitoarea l-a îmbrăcat frumos și l-a scos din orfelinat. Își aduce aminte casa ei, cu un covor gros pus pe ferestre, să nu vadă Securitatea la interior, cât și covoarele tradiționale amplasate peste tot în spațiu. 

Cu lacrimi în glas, spune despre mâncarea gătită făcută de ea, dar și despre „verde casă”, sucul ca un soi de limonadă sau bere fără alcool, pe care ea-l numea așa. Însă a doua zi după ce a petrecut o seară cu ea și familia ei, îngrijitoarea l-a întrebat dacă vrea să rămână sau să vină cu ea la muncă. Izidor spune că nu înțelegea ce înseamnă „muncă” cu adevărat și a fost curios să vadă. Abia când a ajuns înapoi în instituție a pus piesele de puzzle cap la cap. 

„Doamne, a fost cea mai tristă și cea mai grea zi”, zice el. N-a mai ieșit de atunci, deoarece Onișa a demisionat, pentru că nu a mai putut să fie martoră la abuzurile din jur. După ce a revenit în România, la 21 de ani, s-au revăzut, și-au povestit viețile, iar Izidor a vrut să se asigure că ea știe că e sănătos și își amintește tot. Onișa a murit de cancer în 2011.

Românul aduce în discuție și cum mulți au spus că Onișa s-a jucat cu emoțiile unui copil, pentru faptul că l-a luat doar pentru o zi într-un mediu stabil, iar apoi l-a dus înapoi, dar, așa cum subliniază, gestul ei a fost urmat și de alți angajați în anii următori, iar copiii au început să iasă afară. 

„A venit un nou director și, prin el, copiii au început să iasă afară, în public – să vadă trenul, râul, lacul. Pentru ei era ca și cum vedeau gloria raiului. Chiar dacă nimeni nu poate descrie cum e raiul, Biblia spune că nu poți înțelege cât de frumos e. Cam așa a fost pentru acei copii: acel nivel de uimire. «Wow, există o lume!». O lume despre care nimeni nu știa. Onișa a deschis o ușă, iar de acolo, sămânța s-a răspândit. Angajat după angajat, educator după educator, au început să se atașeze de acești copii. Și unii dintre ei, după 1990, chiar au început să aibă grijă de ei ca și cum ar fi fost copiii lor”, povestește Izidor.

„Eram plin de traume și nu știam cum să le gestionez”

Și în prezent, Izidor mai păstrează legătura cu oameni care au fost în instituție, chiar și cu o parte dintre îngrijitoare. Spune că viața lui de zi cu zi acolo poate fi înțeleasă dacă este împărțită în două – perioada comunistă, unde copiii erau izolați, în condiții inumane, sedați și fără speranța că pot fi salvați și perioada postcomunism, unde un nou director al căminului a reușit, după cum punctează, să schimbe din lucruri în bine. Românul povestește cum crede că atunci nu avea capacitatea de a gândi singur. 

„Era ca și cum nu aveai voie să ai o voință proprie – ți se spunea ce să faci și executai. Iar dacă nu te ridicai la așteptările lor, uneori primeai o palmă sau o corecție. Nu de la toate lucrătoarele, dar se întâmpla”, spune Izidor Ruckel. 

Era pus în grija celorlalți copii și pentru că a preluat din comportamentul văzut în jur, ajungea și el să-i bată dacă erau neascultători. Nu era loc de conexiune în căminul groazei.

Furios pe familia adoptivă

După comunism, sectorul său era singurul cu televizor și toată lumea se strângea acolo să vadă serialul „Dallas”. Cu toate astea, după adopție, odată ajuns în America, a realizat că Dallasul nu arată deloc ca-n filme. „Și m-am gândit: Asta nu e America pe care am văzut-o la televizor. Nu eram obișnuit cu libertatea. Nu eram obișnuit cu ideea de familie. Nu eram obișnuit să am limite sau reguli. La orfelinat, învățam prin disciplină dură – așa ni se forma comportamentul”, povestește, în timp ce subliniază că s-a adaptat foarte greu la noua familie, unde părinții aveau trei fete. I se făcuse dor de România și fix de mediul abuziv unde crescuse. 

„Cum să trăiești într-o țară cu oameni pe care nici nu-i cunoști cu adevărat, când nici măcar nu știi cum se comportă un copil? Nici nu știam cum să fiu «fiul cuiva». De fapt, nici nu sunt sigur că am învățat vreodată cum se comportă un copil născut într-o familie, în mod natural. Mi-era dor de orfelinat, de îngrijitoare, de tot acel simbolism cultural al caselor, al tradițiilor. Și cred că, fără să-mi dau seama, am acumulat multă furie în mine. Și la nici doi ani după ce ajunsesem în SUA, am explodat. 

Când spun «am explodat», vreau să spun că mi-am vărsat toată furia asupra familiei mele. Iar unele dintre lucrurile pe care un copil le poate spune părinților săi – mai ales adoptivi – sunt printre cele mai crude. Oricine ar fi auzit ce am spus ar fi zis: «Ăsta e cel mai traumatizat sau cel mai egoist copil pe care l-am întâlnit». De exemplu, i-am spus mamei mele: «Te urăsc. Ești coșmarul meu. N-aș vrea să fiu aici. Mai bine m-aș întoarce în orfelinat». Dar au fost și lucruri mai dureroase decât atât”, povestește Izidor. 

Mama adoptivă a fost puternică și i-a fost alături. Izidor mărturisește că era plin de traume pe care nu știa cum să le gestioneze, dar în cele din urmă au început să apară și miracolele, lucrurile s-au schimbat, iar în prezent are o relație strânsă cu familia din SUA.

„Dizabilitatea a însemnat discriminare”

În 2015 și-a cunoscut și familia biologică, cu gândul că vor avea o relație și va locui cu ei. Le-a pus toate întrebările care i-au stat pe suflet, în special dacă s-a născut așa și ce s-a întâmplat cu el. 

„«Nu, nu te-ai născut așa. Ai fost bolnav. Te-am dus la Cluj, la spital». Iar în loc să fiu vindecat, am fost infectat cu poliomielită. 40 de copii au fost infectați. 38 au murit. Când am aflat că nu m-am născut cu dizabilitate, am simțit, pentru prima oară, o fericire adâncă. Măcar știam că la un moment dat am fost normal. Dar apoi am devenit un proscris, o rușine pentru România, pentru că am fost infectat și am rămas paralizat. Dizabilitatea a însemnat discriminare pentru mai bine de 20 de ani, inclusiv în SUA. Îmi era rușine să merg cu orteză. Uram cum merg”, s-a destăinuit în continuare bărbatul. 

Pe măsură ce le punea întrebări, a realizat că nu are nimic în comun cu ei, iar în seara aia și-a sunat mama adoptivă să-i spună că se întoarce în State. Are trei surori și un frate în România. Cu mezina și Mugurel are o relație specială. 

„I-am văzut prima oară înainte de plecarea mea din orfelinat. Părinții mei biologici i-au adus acolo în timpul procesului de adopție. Țin minte că eram cu fratele meu sus, mâncam împreună cu ceilalți copii, și mă gândeam: «Wow, chiar e țigan, exact ca mine, seamănă cu mine». Așa ne ziceau atunci – «țigan» – ca o insultă”.

„Scopul filmului este să schimbe mentalitatea”

„Scopul este să prezentăm cu adevărat ceea ce trăiește un copil orfan și un adoptat și ce este necesar pentru a ajuta copiii care vin din astfel de situații. Mi-ar plăcea foarte mult să colaborez cu o casă de producție din România sau din Statele Unite pentru a transforma acest proiect mai mare în realitate”, spune Sarah Padbury despre „IZIDOR”. Proiectul încă este în căutare de finanțare, iar doritorii o pot face pe site-ul oficial. 

Scenarista vede și un drum propriu al filmului, mai ales în zona susținerii cauzei sociale, în patru zone distincte: 

• în instituții guvernamentale, pentru formarea asistenților sociali și factorilor de decizie;
• în educație (universități și licee), cu materiale educaționale asociate;
• de către ONG-uri, pentru formarea părinților și personalului din sistemul de protecție;
• în biserici, ca punte între stat și familiile adoptive.

Izidor completează și vorbește despre cum speră ca filmul să împiedice România să repete acele greșeli, ca lumea să-și schimbe modul în care tratează copiii și să le ofere o viață cât mai normală. I-ar plăcea să nu mai judecăm atât de rapid și să înțelegem cum un copil cu o dizabilitate nu este un copil pierdut, fără speranță sau inutil în societate. 

I-ar plăcea ca scurtmetrajul să fie o inspirație pentru asistenții sociali și lucrătorii din instituții și mai ales să înțeleagă că dacă el a putut învăța să ierte ceea ce a trăit, atunci pot învăța și alții să o facă. 

„Trebuie să încetăm să mai privim acești copii cu gândul: «Săracul de el, nu se mai poate face nimic». Sper ca România să schimbe legile și politicile, pentru a îmbunătăți prezentul și viitorul. Scopul filmului este să schimbe mentalitatea și să arate cum oamenii obișnuiți pot să se implice pentru a face o diferență în propriile lor comunități. Majoritatea românilor nu știau despre aceste azile instituționale, pentru că nu trebuiau să fie descoperite. 

În timpul comunismului, copiii cu dizabilități erau considerați rușinoși pentru imaginea publică. Instituționalizați, nu aveau voie să fie văzuți în public. Astăzi sunt. Mentalitatea e un amestec de speranță și confuzie. Și spun asta pentru că există o generație mai veche care încă mai crede că acești copii cu handicap n-ar trebui să fie în public. E o rușine, o pată. Dar apoi ai și noua generație, care vrea să schimbe România”, zice Izidor.

„Eu nu am timp să fiu o victimă”

Izidor a învățat multe lecții și una dintre ele ar fi că lumea ar trebui să ofere oamenilor oportunități. A învățat și despre cum persoanele cu dizabilități mari sunt uneori mai capabile decât o persoană obișnuită care nu are provocări în viață. 

„Pentru un tânăr care se simte prizonier al propriului trecut, știi, poți doar să-l ghidezi cu înțelepciune și cuvinte care, sperăm, îl vor inspira să poată depăși asta. Pentru că uneori e chiar greu pentru unii să iasă din propria închisoare a trecutului, a ceea ce au trăit. Trebuie să găsești un echilibru ca să te eliberezi și să-ți eliberezi sufletul de acel trecut. Dacă îl porți cu tine și trăiești cu el, îți va fi foarte greu să mergi mai departe în viață”, mai spune Izidor.

Ruckel mărturisește că se va gândi mereu la propriul trecut, dar nu-l mai lasă să-l afecteze, iar asta face diferența. Are vise despre instituție și se întreabă cum ar fi fost dacă ar fi trăit în vremurile de azi acolo, dacă ar fi avut libertate sau ar fi putut să-și ia o înghețată de la magazin. 

„Dar când ierți trecutul, nu poți să-l ții împotriva celor care ți-au greșit. Trebuie să-l lași să plece. Asta face parte din procesul de vindecare. Și nu poți găsi constant scuze pentru tot ce a mers prost în viața ta. Pentru că vei face același lucru și în propria viață de adult. Oriunde mergi, vei găsi scuze și alternative ca să fii o victimă. Eu nu am timp să fiu o victimă. Vreau ca lumea să se schimbe. Înainte să mor, sper să las un impact istoric – legi și politici – la care să fiu parte, pentru a ajuta, încuraja, inspira. Și să știu că, atunci când voi părăsi această lume, am reușit și m-am împlinit”, crede el.

„Trebuie să fim dispuși să intrăm acolo unde doare”

În România, la ora actuală, se fac progrese în urma politicii de dezinstituţionalizare a copiilor, fie prin reintegrarea lor în familia naturală sau extinsă, fie adopția, fie prin înlocuirea măsurii de protecţie de tip rezidenţial cu una de tip familial, fiind promovată ideea că dezvoltarea armonioasă din toate punctele de vedere (fizic, psihic, intelectual) a unui copil şi posibilitatea integrării lui în societate sunt cel mai bine realizate în cadrul unei familii. Până la final de martie 2025, un număr de 9.390 de copii (26,62%) erau în continuare instituționalizați. 

„Știu că România merge în direcția cea bună, se fac politici și îmbunătățiri, dar nimeni nu oferă finanțare pentru ca totul să continue. Așa că unele dintre aceste inițiative trebuie să se închidă, iar apoi totul se reia de la început. Cred că avem nevoie ca mai mulți oficiali guvernamentali să se implice. Acești copii nu au cerut niciodată să se nască. Nu au cerut niciodată să fie abandonați, bătuți sau traumatizați de țară, adică nu de țară, ci de oamenii care au lucrat acolo. Dar cine este, în esență, responsabil pentru asta? Totul se reduce, de fapt, la sistem”, zice Izidor. 

El susține că aceia care sunt capabili să ducă o viață independentă și care nu au avut niciodată șansa să lucreze, dar sunt capabili să gătească și să aibă grijă de ei înșiși, să primească suport de la stat, fie că e vorba de un venit constant sau de o garsonieră, un acoperiș deasupra capului. „În America, avem un sistem – dacă îți cauți un loc de muncă și nu găsești, te adresezi unei agenții și te ajută să găsești de lucru. Și e un sistem grozav, care funcționează foarte bine. Ar fi grozav un sistem similar pentru persoanele cu dizabilități.”

Izidor Ruckel crede că dacă statul român ar ieși public și ar cere scuze pentru ororile comise, pentru mulți ar însemna ceva, deși pentru alții n-ar avea valoare, deoarece la guvernare sunt încă oameni care provin din sistemul comunist. El spune că nu are nevoie să audă asta, dar crede că ar fi extraordinar dacă s-ar întâmpla. 

„Sunt mulți care au nevoie să o audă. Probabil i-ar ajuta să se vindece, știind că statul își asumă faptele, își asumă responsabilitatea și recunoaște ce s-a întâmplat. Că a eșuat să facă ceva în privința asta. «Ne pare extrem de rău pentru tot ce s-a întâmplat. Vrem să reparăm și ne cerem sincer scuze». Pentru mine, ar fi un lucru frumos. Uneori mă gândesc că a trebuit să trecem prin acea viață. A fost o perioadă a istoriei care s-a întâmplat. Dar ce faci în legătură cu asta? Cum o schimbi? Cum o îmbunătățești, ca să nu se mai întâmple din nou?”, se întreabă Izidor.

Același lucru îl crede și Sarah Padbury, care subliniază că putem fi de acord că locul copiilor este într-o familie, nu într-o instituție. 

„Dacă ne schimbăm modelul de îngrijire către un sistem bazat pe familie – așa cum România a început deja să facă – asta este un pas uriaș înainte. Și în al doilea rând, ca societate și indivizi, trebuie să recunoaștem că avem o responsabilitate față de copilul vulnerabil din comunitatea noastră și că nu ne putem aștepta ca el «să se descurce singur» și «să se repare». Trebuie să fim dispuși să intrăm acolo unde doare, acolo unde e greu, să mergem prin noroi împreună cu ei și să-i ajutăm să iasă. Asta este bunătatea curajoasă despre care vorbim în film – care e mai mult decât să fii amabil”.

„Cred că nu vor mai fi mulți «Izidori» în România”

Românul este neobosit în misiunea de a ajuta copiii instituționalizați și abandonați. A pornit pe acest drum de la Curdoș și Anita, doi prieteni din orfelinat. În 2001, Anita era foarte bolnavă, iar îngrijitoarele i-au spus că este pe moarte. Izidor nu a arătat emoție, pentru că nu avea voie. 

„Dar de dragul lor am început să vorbesc public, cu speranța că pot face ceva pentru a-i scoate din acea instituție”. Cu lacrimi în ochi, supraviețuitorul spune că nu a reușit. „Iar azi îmi spun: «Tu ai plecat în America și ți-ai câștigat libertatea. Noi am rămas aici, ca și cum niciodată nu am fi părăsit instituția». Când aud asta, simt că nu merit libertatea mea”. 

Nu a avut resurse să-i ajute atunci, dar în ziua de azi sunt amândoi sănătoși, în sisteme extraordinare. „Pentru prima dată, sufletul meu e în pace știind că amândoi sunt în siguranță”.

Izidor Ruckel merge încrezător înainte și crede cu tărie că locuri precum Muzeul Abandonului, care conservă o parte din istoria brută a țării noastre, ne va ajuta să ne amintim de acele vremuri și de victime, în speranța de a crea un viitor mai bun. „Prevăd un viitor unde nu vom mai fi discriminați pentru culoarea pielii, pentru dizabilitate sau pentru că am trăit în instituții. Cred că nu vor mai fi mulți «Izidori» în România”, se arată convins activistul.

---

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro