INTERVIU | Mircea Cărtărescu: „Traian Băsescu Este Un Om Care își Merită Soarta într-un Fel, și în Bine, și în Rău”

Despre ofertele politice pe care le-a avut: “Am spus îmi pare rău, dar nu e drumul meu, nu este pentru mine lucrul ăsta”
Despre Traian Băsescu: “Noi pe atunci vedeam mai mult luminile decât umbrele pe care le vedem astăzi”
Despre pasiunea pentru noutățile cunoașterii: “În fiecare zi, citesc intens pe Flipboard din cele mai importante reviste de știință, tehnologie”
Despre condiția pe care le-a pus-o tinerilor care lucrează cu el: “Le spun întotdeauna să fie ei înșiși, să nu urmeze modele, chiar dacă eu aș fi modelul”
Despre pericolele la adresa lumii: “Nu e vorba numai de încălzirea globală, e vorba de inteligența artificială, care, într-un secol, fără nici o îndoială, ne va elimina, fiindcă nu are nevoie de noi, de noi ființele biologice”

– Apropo de asta, că am ajuns la partea politică, nu v-ați sfiit niciodată să aveți atitudini politice publice. De ce?
– Eu nu m-am sfiit să am atitudini politice pentru că nu le disting de celelalte atitudini pe care le am, adică mie mi se pare că un om, fie el scriitor, profesor, ce-o fi, măcelar sau plăpumar, este și un cetățean.

Scriitorul nu are cum să bage capul ca struțul în nisip și să tacă văzând că lucrurile care se întâmplă nu sunt OK. Însă nici militantismul mie nu-mi place.

Deci eu n-aș vrea să devin membru al unui partid sau să am o funcție politică sau să militez pentru ceva, chiar și pentru cauzele bune, nu vreau să fac lucrul ăsta. Am fost invitat, mi s-au oferit funcții și lucruri din astea.

– Și de ce le-ați refuzat?
– Am spus că îmi pare rău, dar că nu e drumul meu, nu este pentru mine lucrul ăsta. Este minunat să vină un om excelent pe posturile pe care mi le oferiți, dar nu sunt eu acela.

– Simțiți că v-ar fi compromis cariera de scriitor?
– Nu, nu din cauza asta. Nici vorbă. Nu e asta chestiunea. Viața politică nu e pentru mine.

– De ce?
– Nu mi se potrivește. Eu sunt un solitar chiar dacă sunt solidar cu alții și mi-ar fi foarte greu să intru în politica activă.

Mircea Cărtărescu în dialog cu Malte Persson la seminarul din Salonul Literar — Mircea Cărtărescu, în dialog cu Malte Persson, la seminarul din Salonul Literar la târgul de carte de la Göteborg

– Dar apropo de aceste atitudini politice, este vreuna pe care ați regretat-o de-a lungul timpului? Mai ales că e publică, că noi, cetățenii, putem să fim dezamăgiți de cineva în care am crezut și nu e nimeni afectat, dar, în cazul dv., fiind și persoană publică…
– Da, dacă vă referiți la Băsescu și la așa-numiții intelectuali ai lui Băsescu, ceea ce pot eu să vă spun este că toți acești oameni au fost de bună credință, eu îi cunosc foarte bine, și-au fost de bună credință și au dorit binele comunității noastre, crezând și probabil având motive să creadă, în acel moment, că Traian Băsescu este un mai bun președinte decât ar fi putut fi Adrian Năstase. Aici a fost toată povestea. Și faptul că, ulterior, Traian Băsescu este altcineva decât a fost atunci sau, mă rog, îl vedem noi în altă lumină sau în alt întuneric acum, asta este cu totul altceva. Însă, în acel moment, după părerea mea, Băsescu a îndreptățit speranțele care s-au pus în el, și anume, el a făcut ceea ce a putut, ceea ce știe toată lumea, lucruri foarte pozitive pentru România, mai ales în primul mandat.

În al doilea mandat, n-a mai putut să facă mare lucru, pentru că, pe de-o parte, a venit criza mondială peste noi toți și, pe de altă parte, a făcut niște greșeli politice catastrofale, de pildă, tăierea salariilor oamenilor cred că a fost cea mai mare greșeală a lui, care a întors toată simpatia pe care aproape toată lumea a avut-o inițial pentru Băsescu.

Traian Băsescu este un om care își merită soarta într-un fel, și în bine, și în rău, a fost un personaj, cum s-a spus, cu lumini și cu umbre. Noi pe atunci vedeam mai mult luminile decât umbrele pe care le vedem astăzi.

– Aș vrea să ne întoarcem un pic la cariera dv. de profesor. Ați format atâtea generații în aproape 40 de ani. Cum vedeți evoluția tinerilor? Ce au bun, pentru ce îi invidiați, ce învățați de la ei?
– De la tineri se poate învăța oricând, pentru că ei sunt mult mai conectați cu lumea decât cei care au fost și ei conectați odată, dar s-au deconectat, pentru că timpul trece repede și pentru că omul nu este adaptabil la nesfârșit.

Eu mă simt bine între tineri, mă simt foarte bine. Cam toți oamenii cu care am eu relații sunt mult mai tineri decât mine și nucleul meu de prieteni e undeva la 40 de ani, deci puțin cu 20 de ani mai tineri decât mine.

Studenții, de asemenea, cei pe care îi cunosc de la cursuri, cenacluri, cursuri de vară pe unde mă mai duc și, de asemenea, sunt și mai tineri, de fapt, așa încât mie îmi place această lume. Sunt foarte adaptat, într-un fel, la ea, chiar dacă în buletinul meu scrie vârsta care e scrisă acolo. Sunt foarte adaptat la lumea tehnologică în care trăim, am toate gadgeturile, îmi face plăcere să cumpăr ultimele modele, atât cât îmi permit, firește. Mă simt foarte la curent cu evoluția științei și a tehnicii. În fiecare zi, citesc intens pe Flipboard din cele mai importante reviste de știință, tehnologie. Și lumea de-acum într-un fel îmi convine și îmi place.

63 de ani

are Mircea Cărtărescu, împliniți pe 1 iunie 2019

– Dar pentru ce îi apreciați cel mai mult pe tineri?
– Eu îi apreciez pentru ceea ce apreciază și ei oamenii mai în vârstă decât ei, și anume sinceritatea. Sinceritatea mi se pare lucrul cel mai important între oameni și cel care dă încredere, mai ales din partea lor către oamenii mai în vârstă. Tinerii te judecă foarte aspru și dacă îți trec cu vederea lipsuri de documentare sau, mai știu eu, lipsuri profesionale, ei nu-ți trec cu vederea lipsuri psihologice. Nu merge să fii nesincer în fața lor, pentru că imediat te taxează.

Dar, la rândul meu, și eu resping întotdeauna încercările de… știu eu… de intrare pe sub piele, de lingușire, de periere, lucruri care se întâmplă din partea celor tineri de multe ori. Nu le permit, de pildă, să vorbească despre cărțile mele, le spun întotdeauna să fie ei înșiși, să nu urmeze modele, chiar dacă eu aș fi modelul.

S-au făcut încercări de a se face cărți din acestea omagiale, când am împlinit 60 de ani, de pildă. Le-am spus că le dau cu ele în cap, dacă-i prind cu așa ceva. Și sper să n-am niciodată, poate după 90 de ani încolo, când oricum nu-mi mai pasă.

– Apropo de sinceritatea și de deschiderea tinerilor, credeți că asta se manifestă și în relațiile cu părinții? Mă refer la relațiile copil-părinte. Sunt altfel față de cum erau acum cinci generații sau trei? Au evoluat și ele?
– Nu pot să știu cum e în toate familiile.

INTERVIU | Mircea Cărtărescu: „Traian Băsescu este un om care își merită soarta într-un fel, și în bine, și în rău” — Mircea Cărtărescu

– Sunteți și părinte.
– Din punctul meu de vedere, relația cu un copil începe acolo unde tu începi să-l înțelegi.

Și trebuie să mărturisesc că un adolescent e greu de înțeles, fiindcă nu se înțelege nici el însuși pe el, și atunci unui părinte îi trebuie, în primul și în primul rând – e un truism ce spun -, îi trebuie foarte multă răbdare.

Foarte, foarte multă răbdare în orice împrejurare, oricât de absurdă și de grotescă ar fi. Părintele trebuie să fie reținut, nu trebuie să își arate dezamăgirea, furia câteodată, alte sentimente care nu își au locul în relația cu un copil. Dacă se întâmplă lucrul ăsta, în cele mai multe cazuri lucrurile ies bine, depinde însă și de copil, firește.

– Și apropo de adolescență, dv., cel puțin cel din cărți, ați fost un adolescent chinuit, dificil?
– Nu, eu eram foarte singuratic. Asta este ce pot să spun.

– Și cum a fost când ați trecut în rolul de părinte de adolescent?
– L-am înțeles pe Gabriel, fiindcă el e la fel ca mine, într-un fel, cu excepția faptului că el e mult mai frumos decât am fost eu. El este foarte înalt, foarte arătos, n-are probleme cu fetele, n-are decât să aleagă, pe când eu eram și mititel, cel mai mic din clasă, cel mai prăpădit, și din cauza asta eram și foarte complexat, și atunci nu prea aveam curaj și preferam să stau într-un colț.

– Și experiența dv. de adolescent v-a ajutat să fiți un părinte mai bun?
– Nu știu dacă m-a ajutat lucrul ăsta. Eu am fost și față de fiica mea, și față de băiatul meu un părinte atât de bun cât am putut. Nu am fost în nici un caz un părinte ideal, nici nu cred că există părinți ideali. Am fost OK, zic eu, trăgând linie și adunând.

– De ce nu credeți că există?
– Păi, cum ar arăta un părinte ideal? E și indecent într-un fel să te gândești la un părinte ideal, chiar așa, un tablou de pus în ramă. Nu, și copiii, și părinții au și ei micii lor demoni întotdeauna, care se arată când la unul, când la altul. Nu există părinte mereu zâmbitor, decât dacă e drogat, dar mereu zâmbitor și mereu îngăduitor. Într-un fel e nevoie ca un copil să simtă și autoritatea unui părinte, pentru că altfel iarăși nu mai e bine.

Când părinții sunt prea buni prieteni cu copiii ajung să fie, de fapt, tratați ca unul din gașca copiilor, nu ca un părinte, și atunci nu mai e bine, pentru că nu mai poți exercita o influență pozitivă asupra lui. Ești unul dintre cei din gașcă, te bați pe burtă cu el și ai terminat-o.

– Mai eram curioasă care credeți că este rolul explorării subconștientului prin introspecție sau terapie. Sau de ce e important să facem asta?
– Nu e important să facem asta. O facem, indiferent dacă e important sau nu. O facem tot timpul.

Ne pipăim tot timpul interioritatea, într-un fel. Asta este viața, asta e viața interioară a oamenilor. Cum poți trăi ca o insectă numai în exterior? Nu se poate lucrul ăsta.

Oamenii tot timpul au curiozitate față de cum gândesc, față de ce li se întâmplă, față de amintirile lor, față de visele lor, unii dintre ei, față de viața lor interioară, din când în când stau și se gândesc – e bine ce fac, nu e bine ce fac, am gândit bine și am acționat bine în situația respectivă, n-am acționat.

Deci e un continuu proces de control al propriei interiorități pe care oamenii o exercită fără să își dea seama, instinctiv. Numai scriitorii foarte mari și importanți, cum a fost cu Marcel Proust sau alții, au insistat asupra acestei vieți, făcând-o conștientă pentru foarte multe lume. Dar până și ultimul om total needucat are reflexul ăsta.

De pildă, era un text de Agârbiceanu, “Fefeleaga”, care prezenta o femeie fără nici un fel de educație, care căra piatră. Ei, până și această femeie stătea câteodată și se întreba de ce-o mai exista și omul pe lumea asta. Ei, asta este viață interioară și introspecție, până și ea se gândea ce este viața noastră, de ce trăim, ce e cu noi aici, așa cum se gândește și cel mai mare filozof.

Mircea Cărtărescu la sesiunea de autografe de la finalul seminarului — Mircea Cărtărescu, la sesiunea de autografe de la finalul seminarului la târgul de carte de la Göteborg

– Ce vă dă speranță când priviți lumea, așa cum este ea, și cu rele, și cu bune? Că în ultima vreme avem senzația, mai ales dacă urmărim știrile frecvent, că totul se duce de râpă. Dv. ce vă dă speranță când priviți lumea și starea ei actuală?
– Speranța mea e să nu mai apuc, să nu apuc perioada aia în care totul se va duce cu adevărat de râpă sub ochii oamenilor.

Într-adevăr, omul ar trebui să fie extraordinar de înțelept ca să evite ceea ce în momentul ăsta apare inevitabil – dispariția sa într-o sută sau două sute de ani -, pentru că provocările sunt foarte numeroase și din foarte multe zone.

Nu e vorba numai despre încălzirea globală, e vorba despre inteligența artificială, care, într-un secol, fără nici o îndoială, ne va elimina, fiindcă nu are nevoie de noi, de noi ființele biologice. Noi probabil că suntem doar o etapă în evoluția inteligenței în lume. Apoi cutremurele, apoi meteoriții, apoi nebunia liderilor care pot arunca bombele nucleare oricând. Nenumărate amenințări. Încât ceea ce îmi dă speranță este că voi mai trăi doar două sau trei decenii și nu o să mai prind acea epocă. Altă speranță nu mai am. Scapă cine poate, dacă va putea cineva. (râde)

– Dacă noi am fost doar o treaptă, noi, oamenii în forma actuală, în evoluția inteligenței, atunci ce rost a avut? Ne-am chinuit degeaba?
– Natura nu are un scop. Natura este oarbă. Nimic nu are un rost propriu-zis.

Dacă nu ești o ființă religioasă și dacă nu crezi într-un destin mai înalt al omului, ajungi aici, ajungi la această idee că totul a fost cum a fost și s-a întâmplat cum s-a întâmplat fără nici un scop, fără nici o pricină, cum spunea Nichita Stănescu.

De aceea religia este o consolare atât de mare pentru oameni, pentru că ei își proiectează într-o lume superioară o viață plină de sens, o viață cu scop, o viață sub ochii unei ființe mai mari și mai înalte decât ei, sub ochii Divinității.

– Și pentru dv. cum se aplică?
– Eu sunt unul dintre mulții oameni care simt nevoia unei vieți religioase oarecum în afara instituțiilor. O viață religioasă interioară și despre care nu simte că e decent să vorbească așa cum nu vorbești despre relația cu soția ta sau mai știu eu ce altele. E bine că există acolo în interior și că nu este totul uscat și pierdut.

Citește și prima parte a interviului cu Mircea Cărtărescu

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email [email protected]