Palatul în care încă tropăie fantomele Bucureștiului de altădată. Povestea casei lui Hermann Rieber
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Capitala mai păstrează una dintre acele povești care par misterioase. O casă spectaculoasă, cu demoni de piatră, locul trăsurilor de lux, al regilor și boierilor și, peste toate, timpul care roade astăzi cărămida, tencuiala și ornamentele. Aici a fost imperiul lui Hermann Rieber. Astăzi, începe să cadă bucată cu bucată.
Cuprins:
Pe strada Romulus, 15-17, o clădire te obligă să ridici ochii, chiar dacă nu știi nimic despre istoria ei. O reședință cu arcade, blazoane, elemente neogotice și o pasarelă suspendată.
Este fosta casă și fabrică a lui Hermann Rieber, omul care a construit trăsuri pentru lumea bună a Bucureștiului. A devenit furnizor al Casei Regale și a intrat apoi în lumea automobilului, ajungând reprezentant al Mercedes-Durkopp, într-o perioadă în care mașina încă era o apariție exotică pe străzile noastre.
Astăzi, frumusețea casei începe să fie acoperită de o altă poveste, mult mai tristă. Tencuiala se desprinde, cărămida rămâne la vedere, ornamentele se sparg, ferestrele se deteriorează, iar clădirea își pierde încet, sub ochii orașului, tocmai acele detalii care au făcut-o remarcabilă.
Un mic palat pentru un fabricant de trăsuri
Este greu să-ți imaginezi, privind astăzi fațada, că aici s-a aflat cândva una dintre cele mai interesante afaceri bucureștene legate de transport și de începuturile automobilismului.
Cu atât mai greu este să înțelegi că locul nu a fost gândit ca o simplă hală industrială, ascunsă undeva la marginea orașului, ci ca un ansamblu în care locuința patronului și fabrica se aflau una lângă alta, legate printr-o traversă suspendată.
Casa de la numărul 15, ridicată în 1903 după planurile arhitectului polonez Ziegfried Kofszynski, cunoscut și pentru asocierea sa cu celebrul Caru’ cu Bere, era reședința lui Hermann Rieber, în timp ce clădirea de la numărul 17 adăpostea activitatea industrială.
Pentru Hermann, fabrica era parte din imaginea propriei afaceri. Toate elementele casei îi dădeau un aer mai apropiat de un mic palat decât de ceea ce ne imaginăm astăzi printr-o fabrică de trăsuri.
Dinastia Rieber și începuturile afacerii
Povestea familiei începe însă mai devreme decât clădirile din București. Aflăm că tatăl lui Hermann, Johann Rieber, este menționat în documentele Bucureștiului din secolul al XIX-lea ca fabricant de trăsuri, iar în 1885 avea deja o fabrică pe strada Mântuleasa.
Hermann, născut în 1870, avea să preia și să dezvolte această tradiție de familie, mutând-o într-un București care se schimba cu repeziciune și în care vechile căruțe și calești începeau să fie însoțite de primele semne ale unei lumi motorizate.
O cercetare publicată de Asociația și Editura Istoria Artei, citată de B365, indică faptul că Hermann Rieber a cumpărat proprietatea de pe Romulus în 1896, iar în 1903 a demolat casa existentă și a construit actuala reședință.
În 1909, a cumpărat și proprietatea vecină de la numărul 17, unde avea să se dezvolte ulterior hala.
Trăsurile pentru lumea bună a Bucureștiului
Trăsurile Rieber erau produse pentru o clientelă care nu căuta doar un mijloc de transport, ci și o formă de reprezentare.
O caleașcă elegantă era, în Bucureștiul de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor, o parte a prestigiului celui care o deținea, iar numele Rieber a ajuns să fie asociat tocmai cu această categorie de produse.
Există documente care consemnează legătura cu familia regală și faptul că Hermann Rieber a devenit furnizor al Casei Regale. Presa și documentele de epocă îl prezintă drept unul dintre carosierii importanți ai Bucureștiului.
O chitanță din 1911, păstrată la Arhivele Naționale, îl prezenta drept „Furnisorul Curților Regale și Princiare și Reprezentant General al Renumitelor Fabrici Mercedes-Dukhopp”, menționând totodată atelierul de reparații, pneumaticele, accesoriile, lubrifianții și benzina.
De la trăsuri la automobile
În 1906, Hermann Rieber a început comercializarea automobilelor, iar sursele istorice îl leagă de aducerea în România a unui automobil Mercedes prezentat la Expoziția Generală din București din acel an, unde a primit Medalia de Onoare.
În anii următori, afacerea ajunsese astfel într-o poziție cu totul aparte. Păstra legătura cu lumea veche a trăsurilor, iar, pe de altă parte, intra în universul automobilelor, al motoarelor, al pieselor și al service-urilor.
Fabrica de pe strada Romulus era martora unei schimbări istorice pe care Bucureștiul avea să o simtă foarte repede: orașul în care caii trăgeau calești prin fața caselor boierești începea să fie traversat de automobile.
În anii ’30, firma avea și un showroom Mercedes-Benz în centrul Bucureștiului.
În anii celui de-Al Doilea Război Mondial, fabrica a fost convertită într-un atelier auto destinat întreținerii și reparării vehiculelor germane.
Pe fondul datoriilor acumulate prin neplata impozitelor către stat, societatea a continuat să funcționeze până la 8 ianuarie 1948.
La câteva zile după închiderea activității, garajele și atelierele au fost preluate în chirie de Ministerul Finanțelor.
Nu a trecut mult timp până când întregul ansamblu a fost cuprins de procesul de naționalizare, desfășurat în baza noii legislații. Ulterior, compania „Întreprinderea de Stat Motorul” a fost lichidată și dizolvată.
În prezent, imobilul din partea dreaptă aparține statului, iar clădirea din stânga face obiectul unor revendicări formulate de moștenitori, conform site-ului anadumitru.com.
Gardienii de piatră au rămas fără capete
La fața locului ne dăm rapid seama că patru figuri au făcut cândva parte din decorul clădirii, asemenea unor gardieni de piatră. Astăzi au rămas decapitate...
Starea clădirii a devenit tot mai greu de ascuns: porțiuni de tencuială au căzut până la cărămidă, unele ornamente s-au fisurat sau s-au desprins, ferestrele și geamurile au fost afectate, unele rupte ori sparte, iar fațada își pierde treptat frumusețea și strălucirea de altădată.
Genul de degradare cu care ne-am obișnuit în cazul clădirilor istorice pe care autoritățile locale le lasă să se prăbușească fără să intervină.
Casa și fabrica de trăsuri Hermann Rieber sunt încă acolo. Și povestea din spatele ei rezistă. Dar s-ar putea ca, în scurt timp, și ea să dispară. Tot din nepăsare.
