IMAGINI IMPRESIONANTE | Papa Francisc s-a rugat singur în Piața Sfântul Petru pentru întreaga planetă: „Suntem cu toții în aceeași barcă”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Momente emoționante, vineri, la Vatican. Papa Francisc a ținut o rugăciune specială în Piața Sfântului Petru, care era însă goală din cauza pandemiei. Suveranul Pontif s-a rugat pentru protejarea întregii omeniri.
Capul Bisericii Catolice a binecuvântat planeta în cea mai neagră zi a Italiei de la debutul epidemiei, când au fost înregistrate aproape 1.000 de noi decese.
Suntem în aceeași barcă, toți fragili și dezorientați, însă în același timp importanți și necesari. Cu toții suntem chemați să vâslim împreună, fiecare dintre noi având nevoie să-l alinăm pe celălalt.Papa Francisc.
Înainte de izbucnirea epidemiei, la rugăciunile Papei Francisc, Piața Bisericii Sf. Petru era plină ochi de credincioși. Astăzi, însă, Cetatea Vaticanului era goală, oferind o imagine de neuitat cu liderul celor 1,2 milioane de catolici.
Papa Francisc a fost singur în Piața Stântul Petru, unde s-a rugat pe un podium și a rostit binecuvântatea Urbi et Orbi - către cetate și către lume.
Această rugăciune este una specială, fiind rostită doar de Suveranul Pontif, în ziua alegerii sale în fruntea Bisericii Catolice, în ziua de Paști și în ziua de Crăciun.
Anterior, Papa Francisc a ținut Sfânta Liturghie capela Casei Sf. Marta din Cetatea Vaticanului, care a putut fi urmărită de credincioșii din întreaga lume online.
Predica Papei Francisc, în Piața Sfântul Petru
«După ce s-a înserat» (Mc 4,35). Cu aceste cuvinte începe Evanghelia pe care am ascultat-o. De săptămâni întregi pare că s-a aşternut seara. Neguri dense s-au îngrămădit deasupra pieţelor noastre, deasupra străzilor şi oraşelor noastre; au pus stăpânire pe vieţile noastre întrerupând totul cu o tăcere asurzitoare şi cu un gol dezolator, care paralizează totul la trecerea sa: acest lucru se simte în aer, se observă în gesturi, se citește în priviri. Ne-am trezit înfricoșați și rătăciți. Asemenea discipolilor din Evanghelie am fost luați prin suprindere de o furtună neașteptată și furioasă. Ne-am dat seama că suntem în aceeași barcă, toți fragili și dezorientați, dar în acelaşi timp importanţi şi necesari, chemaţi cu toţii să rămânem împreună, având toţi nevoie să ne aducem mângâiere unii altora. Pe această barcă… suntem cu toţii. Asemenea acelor discipoli care vorbesc într-un glas şi spun înfricoşaţi: «Pierim» (v. 38), şi noi ne-am dat seama că nu putem merge înainte fiecare pe cont propriu, ci numai împreună.
Ne regăsim cu uşurinţă în această relatare. Ceea ce ni se pare greu de înţeles este atitudinea lui Isus. În timp ce discipolii sunt în mod firesc alarmaţi şi disperaţi, El stă la pupă, în acea parte a bărcii care se scufundă prima. Şi ce face? În ciuda clătinării puternice a bărcii, doarme liniştit, încrezător în Tatăl ceresc – este singura dată în care în Evanghelie îl vedem pe Isus că doarme –. Apoi, când este trezit, după ce a potolit vântul şi apele, li se adresează discipolilor cu un ton mustrător: «De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?» (v. 40).
Să încercăm să înţelegem. În ce constă lipsa de credinţă a discipolilor, care se opune încrederii pe care o manifestă Isus? Ei nu încetaseră să creadă în El, de fapt l-au chemat. Dar să vedem cum îl invocă: « Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?» (v. 38). Nu-ţi pasă: consideră că pe Isus nu-l interesează de ei, că nu are grijă de ei. Când discutăm între noi, în familiile noastre, unul dintre lucrurile care ne doare cel mai mult e când auzim că ni se spune: „Nu-ți pasă de mine?”. Este o frază care rănește și stârnește furtuni în inimă. Probabil că l-a tulburat și pe Isus. Pentru că nimănui nu-i pasă mai mult de noi decât Lui. De fapt, o dată chemat, îi salvează pe discipolii săi descurajați.
Furtuna demască vulnerabilitatea noastră și lasă descoperite certitudinile false şi inutile cu care ne-am întocmit agendele, proiectele noastre, obişnuinţele şi priorităţile noastre. Ne dovedeşte cum am lăsat să adoarmă şi să ne părăsească ceea ce alimentează, susţine şi fortifică viaţa noastră şi comunitatea noastră. Furtuna scoate la suprafaţă toate propunerile prin care am “ambalat” şi uitat ceea ce a însufleţit spiritul popoarelor noastre; toate acele tentative de a anestezia obişnuinţe aparent „salvatoare”, incapabile să facă apel la rădăcinile noastre și să evoce memoria bătrânilor noștri, lipsindu-ne astfel de imunitatea necesară pentru a înfrunta aversitățile.
O dată cu furtuna s-a șters și machiajul acelor stereotipuri cu care acopeream “ego-urile” noastre, mereu preocupaţi de propria imagine; și a rămas descoperită, din nou, acea (binecuvântată) apartenență comună de la care nu ne putem sustrage: apartenența ca frați.
«De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?». Doamne, în această seară, Cuvântul tău ne impresionează și ne privește, pe toți. În această lume a noastră, pe care o iubești mai mult decât o iubim noi, am mers cu toată viteza înainte, simțindu-ne puternici și capabili de orice. Avizi de câștig, ne-am lăsat absorbiți de lucruri și distrași de grabă. Nu ne-am oprit în fața apelurilor tale, nu ne-am trezit în fața războaielor și a nedreptăților planetare, nu am ascultat glasul celor săraci, al planetei noastre grav bolnavă. Am continuat fără teamă, crezând că vom rămâne mereu sănătoşi într-o lume bolnavă. Acum, în timp ce suntem pe o mare agitată, te implorăm: „Trezeşte-te, Doamne!”.
«De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?». Doamne, ne adresezi un apel, un apel la credinţă. Care nu înseamnă doar să credem că tu exişti, ci să venim la Tine şi să ne încredem în Tine. În acest Post Mare răsună apelul tău urgent: „Convertiți-vă”, «întoarceți-vă la mine din toată inima » (Gal 2,12). Ne chemi să primim acest timp de încercare ca pe un timp de alegere. Nu este timpul judecăţii tale, ci al judecăţii noastre: timpul de a alege ce contează şi ce e trecător, de a separa ceea ce este necesar de ceea ce nu este necesar. Este timpul de a restabili traseul vieţii noastre către tine, Doamne, şi către ceilalţi. Şi putem privi la numeroşii tovarăşi de drum exemplari, care, la teamă, au răspuns cu darul propriei vieţi. Este puterea lucrătoare a Duhului Sfânt revărsată şi plămădită în dăruiri curajoase şi generoase. Este viaţa Duhului capabil să răscumpere, să valorifice şi să arate că vieţile noastre sunt întreţesute şi susţinute de persoane obişnuite – de obicei uitate – care nu apar în titluri de ziare şi de reviste, nici pe marile pasarele ale ultimului show, dar care, fără îndoială, scriu astăzi evenimentele decisive ale istoriei noastre: medici, infirmieri şi infirmiere, angajaţi din supermarket-uri, agenţi de poliţie, îngrijitori, transportatori, forţe de ordine, voluntari, preoţi, persoane consacrate şi mulţi alţii care au înţeles că nimeni nu se salvează singur. În faţa suferinţei, unde se măsoară adevăratul stadiu de dezvoltare a popoarelor noastre, descoperim rugăciunea sacerdotală a lui Isus: «ca toţi să fie una» (In 17,21). Cât de mulți sunt cei care practică în fiecare zi răbdarea și răspândesc speranță, având grijă să nu semene panică, ci co-responsabilitate. Cât de mulți tați, mame, bunici și bunice, profesori îi învață pe copiii noștri, cu gesturi mărunte și cotidiene, cum să înfrunte și să traverseze o criză, readaptând obișnuințe, îmbărbătând și încurajând rugăciunea. Cât de multe persoane se roagă, oferă și mijlocesc pentru binele tuturor. Rugăciunea și slujirea tăcută: sunt armele noastre învingătoare.
«De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?». Începutul credinței stă în a recunoaște că avem nevoie de mântuire. Nu suntem autosuficienți, singuri ne scufundăm: avem nevoie de Domnul așa cum navigatorii din vechime aveau nevoie de stele. Să-l invităm pe Isus în bărcile vieţilor noastre. Să-i încredinţăm temerile noastre, pentru ca el să le risipească. Asemenea discipolilor, vom experimenta că, alături de el la bord, nu naufragiem. Pentru că aceasta este puterea lui Dumnezeu: să îndrepte spre bine tot ceea ce ni se întâmplă, chiar şi lucrurile urâte. El aduce seninul în furtunile din vieţile noastre, pentru că împreună cu Dumnezeu viața nu piere niciodată.
Domnul ne interprelează și, în mijlocul furtunii, ne invită să trezim și să activăm solidaritatea și speranța capabile să ofere trăinicie, sprijin şi semnificaţie acestor ceasuri în care totul pare că naufragiază. Domnul se trezeşte pentru a trezi şi a reînsufleţi credinţa noastră pascală. Avem o ancoră: prin crucea lui am fost mântuiţi. Avem o cârmă: prin crucea lui am fost răscumpăraţi. Avem o speranţă: prin crucea lui am fost vindecaţi şi îmbrăţişaţi pentru ca nimeni şi nimic să nu ne despartă de iubirea sa mântuitoare. În mijlocul izolării în care suferim din pricina lipsei de afecţiune şi a întâlnirilor, experimentând lipsa multor lucruri, să ascultăm din nou mesajul care ne salvează: [Isus] a înviat şi trăieşte împreună cu noi. Domnul ne cere de pe crucea sa să regăsim viaţa care ne aşteaptă, să privim spre cei care ne solicită, să recunoaştem şi să sporim harul care sălășluiește în noi. Să nu stingem fitilul fumegând (cfr Is 42,3), care nu se îmbolnăveşte niciodată, ci să-l lăsăm să reaprindă speranţa.
A îmbrăţişa crucea lui înseamnă a găsi curajul de a îmbrăţişa toate contrarietăţile timpului prezent, abandonând pentru un moment goana noastră după atotputernicie şi avuţie, pentru a da spaţiu creativităţii pe care numai Duhul Sfânt o poate trezi. Înseamnă a găsi curajul de a deschide spaţii unde toţi pot să se simtă chemaţi şi care să permită noi forme de ospitalitate, de fraternitate şi de solidaritate. Prin crucea lui am fost mântuiți pentru a primi speranță și pentru a permite ca ea, crucea, să ne întărească și să ne sprijine în toate formele și căile posibile care ne pot ajuta să ne protejăm și să protejăm. Să-l îmbrățișăm pe Domnul pentru a îmbrăţişa speranţa: iată puterea credinţei, care eliberează de teamă şi dă speranţă.
«De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?». Iubiţi fraţi şi surori, din acest loc, care aminteşte credinţa de piatră a lui Petru, în această seară aş vrea să vă încredinţez pe toţi Domnului, prin mijlocirea Maicii Sale Sfinte, salvarea poporului său, steaua mării în vreme de furtună. Dintre aceste coloane care îmbrățișează Roma și lumea să coboare asupra voastră, ca o îmbrățișare mângâietoare, binecuvântarea lui Dumnezeu. Doamne, binecuvântează omenirea, dă sănătate trupurilor şi mângâiere inimilor. Ne ceri să nu ne temem. Dar credinţa noastră este slabă şi suntem cuprinşi de teamă. Dar Tu, Doamne, nu ne lăsa în voia furtunii. Repetă din nou: «Nu vă temeți» (Mt 28,5). Iar noi, împreună cu Petru, „îi încredinţăm lui toată îngrijorarea noastră, căci el se îngrijeşte de noi!” (cfr 1 Pt 5,7).
Sursa: Angelus.com.ro/
