„Paturi ne sunt bancile din parc”

fiica mea, majori amandoi,
s-au imbolnavit si ei de TBC. Au fost internati in spital si sanatoriu. Dupa aceea am urmat eu: sufar de aceeasi boala – TBC, plus ca mai am alte afectiuni la inima si ficat. Sunt pensionata pe caz de boala, cu o pensie de 830.000 lei/luna.
Atunci, in ziua aceea de 9 martie 2000, cand toate gospodinele se pregateau pentru Mucenici, pentru mine si familia mea a inceput cosmarul. Din ziua aceea nu am mai avut liniste, am luat drumul parcurilor, bancile ne erau paturi si atunci cand ploua ne aciuam in cate o scara de bloc, unde lume cu suflet bun ne mai dadea cate o farfurie cu mancare calda.
Oameni buni, fiica mea e singura cu 2 copii minori, fata de 8 ani in clasa a II-a si baiatul de 3 ani. Copiii sunt pe numele ei, nu au tata, nu are nici un fel de ajutor, decat alocatia de stat a copiilor. Fiul meu sta si el pe unde poate. Noi suntem o familie, dar nu mai suntem uniti pentru ca nu avem un acoperis deasupra capului, nu avem un loc al nostru unde sa stam impreuna, sa nu mai ducem grija zilei de maine, sa fim uniti ca altadata, sa stau cu nepotii mei, ca fiica si fiul meu sa se poata angaja, sa poata munci. Fac apel la dv., cu marea rugaminte a unei mame bolnave si bunici disperate, ca prin intermediul ziarului dv. aceasta scrisoare sa ajunga la cititori si poate cineva cu suflet bun ne va ajuta sa ne ofere o locuinta de inchiriat la un pret mic.
Rodica Dobritoiu, Bucuresti

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE