Povestea translatorului care a emoționat Europa. A tradus familiei că trebuie să părăsească baza protejată
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Un translator de doar 28 de ani lucra ca traducător pentru trupele olandeze de menținere a păcii sub protecția cărora era enclava Srebrenița. El a tradus întregii sale familii că trebuie să părăsească baza și să se predea trupelor sârbo-bosniace conduse de generalul Ratko Mladic. Moartea era o certitudine. Ecranizată după decenii, istoria sa a tulburat opinia publică.
Cuprins:
„Discutam la nesfârșit despre cum ar putea o asemenea poveste să fie ecranizată, dar niciunul dintre noi nu îndrăznea să spună hai să facem asta. Simțeam că e o poveste prea mare, atât în termeni de producție, cât și emoțional”, mărturisea regizoarea premiată a filmului bosniac „Quo Vadis, Aida?” (tradus „Încotro, Aida?”), Jasmila Žbanić, într-un interviu acordat în primăvară revistei britanice de film Screen Daily.
Simpla intenție de a pune pe peliculă povestea masacrului refugiaților bosniaci din Srebrenița a început să capete contur atunci când regizoarea a achiziționat împreună cu soțul ei, producătorul Damir Ibrahimović, drepturile pentru ecranizarea autobiografiei lui Hasan Nuhanović - Sub steagul Națiunilor Unite: Comunitatea internațională și genocidul de la Srebrenița.
Toți ai lui au murit
În carte, Nuhanović privește zilele genocidului prin lentila personală a tragediei pierderii familiei.
Avea doar 28 de ani când trupele sârbo-bosniace ale generalului Ratko Mladic i-au ucis mama, fratele mai mic și tatăl, după ce toți cei trei au fost somați de pacificatorii olandezi să părăsească baza Forțelor de Protecție a Națiunilor Unite (UNPROFOR) din satul Potocari.
Într-o zi caniculară din vara lui 1995, baza rămăsese ultima redută în calea sârbilor care tocmai au invadat zona de securitate ONU din jurul Srebreniței.
Nuhanović a supraviețuit doar protejat de badge-ul albastru din jurul gâtului, dovada că a colaborat în calitate de translator cu „căștile albastre” din baza ONU.
Ideea de a fi femeie
Jasmila Žbanić și Damir Ibrahimović au început să lucreze la un scenariu împreună cu Nuhanović. Însă cei doi au fost forțați să regândească pelicula după ce autorul cărții a decis să se retragă din proces, spunând că e prea dureros să retrăiască experiența pierderii întregii sale familii.
„În același timp, cei care citeau scenariul nu reușeau să se conecteze cu protagonistul. La un moment dat m-a lovit ideea să încercăm cu o femeie în rolul principal, o mamă care luptă să-și protejeze copiii”, spunea Žbanić în Screen Daily.
Cum a început drama
Nuhanović nu a fost singurul doborât de ideea de a retrăi zilele genocidului. În timpul turnării producției, Žbanić avea să descopere că mulți dintre figuranți au experimentat pe propria piele trauma colectivă a supraviețuitorilor de la Srebrenița.
Într-o zi, am oprit producție după ce două femei au început să plângă isteric când l-au văzut în platou pe Isakovic, actorul care-l joacă pe generalul sârbo-bosniac Ratko Mladic. Amândouă își petrecuseră copilăria în Srebrenița.Regizoarea Jasmila Žbanić:
În peliculă, protagonista Aida cară pe umeri povestea tragediei lui Hasan Nuhanović, a cărui familie a găsit temporar protecție în baza UNPROFOR, împreună cu 5.000 de refugiați bosniaci ce reușiseră să intre în bază și alți 20.000 adunați în jurul complexului forțelor internaționale din Potocari. Cu toții au fugit din calea armatei sârbo-bosniace, care a invadat, în iulie 1995, zona de securitate ONU.
Generalul Ratko Mladic: „Puteți să supraviețuiți ori să muriți cu toții”
„Invazia a început pe 6 iulie. Îi însoțeam ca traducător pe soldații olandezi, dar am fugit prin calea focului pentru a-l recupera pe fratele meu. Le-am promis asta alor mei. Muhamed avea 21 de ani și a fost primul civil care a intrat în baza UNPROFOR. Părinții mei au ajuns odată cu mulțimea de bătrâni, femei și copii care fugise din orașul căzut în mâinile lui Mladic”, povestește Nuhanović într-un testimonial publicat de ONG-ul Memoria Srebreniței.
Mai întâi, Ratko Mladic i-a chemat la așa-zise negocieri pe reprezentanții refugiaților civili din Srebrenița, unul dintre ei era tatăl lui Hasan Nuhanović, care înainte de război a condus o companie cu peste 500 de angajați, dintre care jumătate etnici sârbi, în orășelul Vlasenica, astăzi aflat sub controlul Republicii Srpska.
„Puteți să supraviețuiți ori să muriți cu toții. Condiția e să predați toate armele”, le-a transmis amenințător generalul reprezentanților refugiaților veniți la negocierile din recepția hotelului Fontana.
Era 12 iulie, iar trupele sârbești deja începuseră să masacreze civili în jurul bazei Națiunilor Unite din Potocari.
Pasivitatea trupelor ONU
După încheierea negocierilor, tatăl lui Hasan Nuhanović s-a întors la familia refugiată în baza UNPROFOR. Sârbii începuseră deja să-i extragă din mulțimea adunată în jurul bazei pe toți bărbații și băieții mai mari de 13 ani, în vreme ce femeile și copiii erau evacuați în autobuze spre teritoriile controlate de musulmani. Moartea era o certitudine pentru fratele de 21 de ani al lui Hasan.
„În cel mai mare pericol erau băieții și bărbații. Știam asta și am încercat să le explic și comandanților olandezi. Nu doar că nu au înțeles, dar nu au arătat niciun semn de îngrijorare ori interes pentru soarta refugiaților”, povestește Nuhanović.
În seara de 13 iulie, „căștile albastre” îi anunță pe civilii refugiați în interiorul bazei că vor fi predați trupelor lui Ratko Mladic. Hasan a trebuit să traducă ordinul apropiaților săi, exact ca protagonista din „Quo Vadis, Aida?”.
N-a vrut ca viața să fie cerșită
„Toată lumea știa că predarea civililor era echivalentă cu pedeapsa capitală. Eu și mama plângeam, dar fratele meu era prea mândru pentru a reacționa”, scrie în carte Nuhanović, care a încercat să-l convingă pe olandezi să permită măcar rămânerea fratelui său Muhamed.
„Nu mai cerși pentru viața mea. Nu vreau să faci asta pentru mine. Voi ieși exact ca toți ceilalți oameni de aici”, i-a spus acestea lui Hasan Nuhanović. Avea să-și revadă fratele mai mic abia în iunie 2010, când i-a identificat rămășițele după încălțările pe care le purta când a ieșit pe ușa bazei UNPROFOR.
„M-au chemat la Tuzla, unde doctorul mi-a arătat o poză cu hainele găsite lângă rămășițe. Acolo erau adidașii fratelui meu, care arătau de parcă abia îi dăduseră jos, cu șireturile rămase legate”, scria Hasan Nuhanović în publicația The Press Democrat chiar în ziua în care și-a îngropat mama și fratele în cimitirul victimelor genocidului din Potocari. S-a întâmplat în iulie 2010, la 15 ani după ce amândoi au fost masacrați alături de alte mii de refugiați din Srebrenița.
I-au executat în rânduri de câte 10
Cea mai dureroasă parte a poveștii este una care lipsește din pelicula „Quo Vadis, Aida!”, momentul în care maiorul Robert Franken, comandat adjunct al „căștilor albastre” olandeze, i-a spus traducătorului să-i explice tatălui său că poate să rămână, întrucât a fost unul dintre reprezentanții civililor la așa-zisele negocieri cu sârbii purtate în recepția hotelului Fontana.
„Ok, dar ce se întâmplă cu fiul meu?”, a răspuns Ibro Nuhanović, arătând cu degetul spre Muhamed. „Atunci spune-i tatălui tău că dacă nu vrea să stea este alegerea lui. Dacă vrea să plece cu mezinul său, nu-l pot opri”, ar fi răspuns Franken.
Ibro Nuhanović a ales să plece și avea să fie executat câteva zile mai târziu la o fermă militară din Branjevo, un sătuc aflat la 80 de kilometri de Srebrenița. Acolo, soldații sârbo-bosniaci i-au coborât pe rând pe prizonieri din remorci, înainte de a-i executa în rânduri de câte 10. În același loc și-a găsit sfârșitul și Muhamed.
În schimb, mama sa a fost împușcată la ieșirea din Vlasenica, orașul în care și-a petrecut întreaga viață înainte de izbucnirea războiului. Rămășițele femeii au fost descoperite în toamna lui 2009, sub o groapă de gunoi din Republica Srpska.
Hasan Nuhanović nu s-a întors în orașul în care a crescut, ajuns după război sub controlul Republicii Srpska, așa cum a făcut Aida. A ales în schimb să vorbească neobosit despre ce s-a întâmplat, atât în fața Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, cât și în instanțe olandeze, după ce a dat în judecată statul pentru rolul jucat în moartea întregii sale familii ca urmare a evacuării forțate din baza aflată sub administrarea „căștilor albastre” olandeze din UNPROFOR.
Foto: EPA
