Primul roman cu transplant de inima are nevoie de o locuinta

23 de ani a trait cu inima pe care i-a dat-o Dumnezeu. De sapte ani in pieptul lui bate inima unei fete pe care Dumnezeu a chemat-o la el. Lui Paul Corjautanu nu i-a fost niciodata usor sa se strecoare prin labirintul vietii. Incercari, sanse, deziluzii, toate i-au fost rezervate tanarului de 30 de ani. L-au incercat boala, neputinta si tristetea, i s-a dat sansa de a beneficia de primul transplant de cord din Romania, iar acum traieste neagra deziluzie de a nu-i putea oferi copilului sau tot ce si-ar dori.

Paul, primul roman care a primit o inima noua, lupta acum, la sapte ani de la operatie, sa le ofere sotiei si fetitei lor de patru luni sansa unui viitor. Si-ar mai putea dori ceva un om care a primit darul unei noi vieti? ”O casa”, spune, cu ochii plecati, Paul.

Daca l-ai fi intrebat acum sapte ani cand a simtit ca destinul l-a incercat cel mai aprig, ar fi raspuns, fara urma de dubiu, ca in ziua operatiei. Acum ar ezita cateva clipe inainte sa dea un raspuns ferm. Ii este cumplit de greu sa se planga si sa ceara ajutor. I-au trebuit ani buni pana sa se hotarasca sa le spuna tuturor povestea lui. A tot sperat ca i se va deschide o portita, dar nu s-a intamplat asa. Sfarsitul lui septembrie 2006 il gaseste pe Paul in aceeasi casa, unde in trei camere se inghesuie 12 persoane, adica cinci familii. Acelasi decor, doar ca timpul n-a stat in loc.

”Nu de prea mult bine cer de patru ani o casa. Iar pe-atunci fratii mei erau mai mici, nu eram casatorit, nu aveam copil”. Se opreste din povestit si intoarce capul spre camaruta din care se aude un gangurit de copil. ”Ea e Eva, minunea mea”, ne-o prezinta mandru prospatul tatic pe fetita de patru luni, cu ochi mari si bonetica roz pusa smechereste. ”Doar ea conteaza acum. Eu am primit o sansa, poate cea mai importanta din lume, acum vreau sa fac si eu tot ce e omeneste posibil pentru Eva. Trebuie sa ne protejam de dragul ei, pentru ca are nevoie de noi”, adauga raspicat Paul.

„Stam 12 persoane in trei camere. Este foarte greu”

In casa de pe o straduta linistita din sectorul 3, unde Paul, sotia lui Elena, fiica lor Eva si alte noua persoane impart trei camere si o curte, cuvantul ”viitor” suna fara speranta. ”Stam in casa asta de vreo 17 ani. Suntem cinci frati. Cand eram mai mici nu simteam ca ne e greu, dar acum toti am crescut, toti avem familii. Sunt deja doi copii mici, Eva noastra si Alexandru, un nepot de doi ani, cu totul suntem 12 persoane. E tot mai greu, cu fiecare zi parca simtim ca ne infundam mai adanc”, povesteste Paul Corjautanu. Si nici macar casa asta, mica si aglomerata cum e, nu mai inseamna siguranta unui domiciliu. ”Ne asteptam ca la un moment dat sa fim si evacuati, am inteles ca exista un proprietar, dar nu stim nimic concret”. Concret, ce stiu cel mai bine este ca asa nu prea se mai poate. Si nu din rasfat sau din rea-vointa. ”Daca as avea bani sa-mi cumpar un apartament, va jur ca n-as mai sta sa cer nimic de la stat. Dar eu sunt pensionat pe caz de boala, am o pensie de 2.170.000 lei. Cum sa poti strange din pensie si din ajutorul pe care il primeste Elena pentru cresterea copilului bani pentru o casa?”.

Acum sapte ani, cand a fost pe prima pagina in toate ziarele si cand a vazut ca povestea lui deschide toate jurnalele de stiri ale televiziunilor nu s-a gandit nici o clipa ca va ajunge sa-si puna o astfel de intrebare. El, tanarul care se lupta de la 17 ani cu o boala grava de inima, a devenit primul roman care a beneficiat de un transplant de cord. ”Pe 24 octombrie 1999 se fac sapte ani de la operatie. Nu mi-a fost frica nici o secunda, stiam ca e singura mea sansa. Abia dupa cateva zile de la transplant am aflat ca daca n-as fi avut aceasta sansa, mai mult de un an n-as fi trait”, retraieste Paul clipele in care viata lui a atarnat de un fir atat de subtire, ca doar medicii il puteau vedea.

„Iau in fiecare zi peste 30 de pastile”

Noua inima si noua viata au venit ”la pachet” cu un set de reguli foarte stricte pe care, la externare, medicii i-au spus sa le respecte cu sfintenie. Fara nervi, fara agitatie, un anumit regim alimentar si multe, multe medicamente.

”Dimineata iau 14 pastile, la pranz doar trei, iar seara, la fel ca dimineata, 14. Vreo 30 si ceva, nu?
Vin de la farmacie cu plasele”, zambeste fostul pacient care in 1999 a tinut o tara intreaga cu sufletul la gura.

Nervi incearca sa nu-si faca, dar din regimul alimentar impus au mai ramas doar cateva reguli de baza. Nu e nici incapatanat, nici mofturos, pur si simplu o alimentatie ”ca la carte” nu e pentru buzunarul lui. ”Un regim cum ar trebui eu sa tin e foarte costisitor. Asa ca nu prea pot sa-l respect in totalitate. Am in schimb grija la grasimi, la cantitatea de sare, lucruri care sunt mai simple. In schimb, nu pot urma sfaturile pe care medicii mi le-au dat in legatura cu baia. Mi s-a spus ca trebuie sa am baie separata, pe care doar eu s-o folosesc. In conditiile in care stam noi, cum as putea sa pretind asa ceva?”. Intinde, dragastos, mainile, spre micuta Eva, care gangureste vesela in bratele mamei.

”Pentru ea, pentru fata tatii, vreau sa avem si noi un viitor”, spune Paul, parca mai mult pentru sine. Un gand care de mult timp nu-i da pace il face sa se incrunte. ”Nu inteleg de ce nu poate statul sa faca ceva pentru mine. S-a mandrit cu mine, am facut o operatie in premiera in tara, a fost primul primul transplant de inima facut de un medic roman, de doctorul Serban Bradisteanu, caruia nu voi putea niciodata sa-i multumesc indeajuns. De ce de la medici si de la Dumnezeu am primit o sansa unica si acum sunt lasat sa ma chinuiesc?”.

Spera ca viitorul nu le va tranti usa in nas

Ganguritul Evei si ochii ei mari au umplut parca de lumina bucataria micuta, care noaptea se transforma in camera de dormit pentru cateva persoane. Ea, fetita de patru luni, care te-ar putea asculta fascinata, ore-n sir, numai sa-i vorbesti, e minunea celor doi. Si mama si tata o iubesc din tot sufletul. Pentru ea, Paul s-a hotarat sa vorbeasca si sa ceara ajutor. 23 de ani a trait cu inima pe care i-a dat-o Dumnezeu. De sapte ani in pieptul lui bate inima unei fete pe care Dumnezeu a chemat-o la el. Si bate doar pentru Eva, fetita lui de patru luni, pentru Elena, sotia lui si pentru speranta ca “viitorul nu le va tranti usa-n nas”.

„Cel mai mult imi doresc sa intru in audienta la primarul sectorului 3”

Paul Corjautanu spune ca in speranta de a-si rezolva problema locativa s-a adresat Primariei sectorului 3. ”Se implinesc patru ani de cand am depus o cerere pentru o locuinta. Nu s-a rezolvat nimic, mi s-a spus ca e o lista lunga de persoane care asteapta acelasi lucru. Din 2002 si pana acum situatia mea s-a mai schimbat, m-am casatorit, am si un copil, ma gandesc ca poate avem mai multe sanse. Ne asteptam ca la un moment dat sa fim evacuati din casa unde stam si nu stiu ce se va intampla atunci”, spune barbatul. Si-a pus ultimele sperante intr-o audienta la primarul sectorului 3, Liviu Negoita. ”Cel mai mult imi doresc sa ma primeasca intr-o audienta. Vreau sa-i spun care este situatia, nu stiu daca cererea mea a ajuns la dansul sau nu. Sa-mi spuna daca am vreo sansa”.

Contactat telefonic de Libertatea, primarul Liviu Negoita (foto) ne-a declarat ca il asteapta pe Paul in audienta, fiind deja stabilite ziua si ora: marti, 3 octombrie, ora 11.

Operatia era singura lui sansa de a trai

Paul Corjautanu a fost primul pacient care a beneficiat de un transplant de cord. Operatia a avut loc pe data de 24 octombrie 1999, la Spitalul de Urgenta Floreasca, din Bucuresti si a fost realizata de dr. Serban Bradisteanu.

”El e ca un tata pentru mine”, recunoaste Paul. Complicata operatie era singura sansa a lui Paul, care suferea de cardiomiopatie dilatativa. Despre donatorul a carui inima i-a dat sansa unui nou inceput stie doar ca era o tanara de varsta apropiata cu a lui si ca a fost victima unui accident de tren.

Urmărește-ne pe Google News