Puscaria de popi

Ca la „vorbitor”. Cladirea nu are insa porti ferecate si nici gratii. E manastire de penitenta, in care isi ispasesc pedepsele disciplinare preotii ortodocsi, timp de doua, trei saptamani sau chiar luni, in functie de „sentinta” primita de la Episcopie pentru greselile comise fata de randuielile bisericesti.
Pe o raza de cativa kilometri in jurul manastirii Sitaru nu e nici o localitate. Pentru a ajunge aici, din Gradistea, cea mai apropiata comuna, strabati un camp, treci un rau, te afunzi intr-o padure… Adica e de poveste. Manastirea are mai multe corpuri asezate intre copacii padurilor Vlasiei. Dinspre poarta, ansamblul de constructii seamana cu un fel de complex hotelier varuit in alb.
Cativa constructori, ajutati de clericii din incinta, renoveaza chiliile, cu grija sa nu strice florile care inunda curtea. Nu vorbesc, parca ar fi muti. Nu se aud decat pasarile din padure si din cand in cand mugetul vacilor din „parcul” zootehnic al manastirii. Totul e atat de linistit, incat pare a fi un loc de recreere, un colt de Rai. In realitate, manastirea Sitaru e unul dintre cele mai cunoscute locuri de penitenta, sau de canonisire, a preotilor din zona Bucurestilor. Un fel de puscarie de popi cu gratii imaginare.
Desi este destul de folosit, neoficial, termenul de manastire de penitenta este oarecum impropriu. Fiecare episcopie are in subordine cateva manastiri, dintre care episcopul are dreptul sa aleaga una, doua sau mai multe manastiri cu regim foarte dur pentru a trimite preotii care au incalcat canoanele bisericesti sa-si revizuiasca atitudinea. Se evita insa denumirea oficiala de „manastire de penitenta”.
Greselile care pot trimite un preot la „canonisire” sunt multiple. „Pierderea tactului pastoral”, de pilda. Acest termen este folosit atunci cand preotul nu se mai intelege cu enoriasii si incep sa apara reclamatii pe aceasta tema la Episcopie. Tot o „ispitire” cu repercusiuni disciplinare reprezinta si desconsiderarea randuielilor Bisericii, adica a canoanelor, incalcarea disciplinei financiare sau opozitia fata de anumite cerinte ale superiorilor ierarhici.
Episcopul nu trece imediat la sanctionarea cu inchiderea in manastire a celui ce a gresit. Se cerceteaza mai intai ispita in care a cazut preotul, iar daca nu este foarte grava, se aplica mai intai „dojana” verbala. Daca preotul persista insa in pacat, se trece la masuri mai drastice.
Cercetarea cazurilor de indisciplina care conduc spre „inchisoarea de preoti” seamana cu cea a „greselilor” din lumea laica. Episcopul trimite un grup de inspectori eparhiali, un fel de procurori in straie bisericesti, sa ancheteze cazul. Dupa incheierea investigatiei, dosarul este trimis episcopului. Urmeaza judecata, tinuta de conducerea episcopiei si deliberarea sentintei. Chiar asa ii spune si in termeni bisericesti: „sentinta”. Lucru putin stiut, fiecare preot are un cazier preotesc al sau, tinut de episcopie. Curatenia acestui cazier este la fel de importanta in cariera preoteasca precum cazierul de la politie pentru un finantist din lumea laica.
Dupa ce i-a „aranjat” cazierul, episcopul face o scrisoare catre manastirea de calugari la care vrea sa il trimita pe cel indisciplinat. Din aceasta scrisoare, staretul manastirii afla cine, de ce si pentru cat timp este pedepsit.
Preotul buclucas primeste o chilie si intra in viata monahala ca toti cei din comunitatea de calugari. Se trezeste in zori, la ora fixa, urmeaza slujba, micul dejun, rugaciune, munca pentru comunitatea monahala si asa mai departe pana seara, cand se da stingerea. Un element de umor negru il constituie faptul ca la manastire nu se doarme, ci „se executa program de somn”! Chiar asa ii spune. Din acest punct de vedere un preot pedepsit in manastire seamana foarte mult cu un recrut intr-o unitate militara. Ei stiu foarte bine care este diferenta dintre „a dormi” si „a executa program de somn”. Militarul trebuie sa mai treaca si prin alarme de noapte, asa cum si preotul trebuie sa se canoniseasca prin rugaciuni nocturne. Iar staretul manastirii este cu ochii pe cel pedepsit pe tot parcursul penitentei. Zi si noapte.
Legatura cu exteriorul este restrictionata sever. Preotul nu are voie sa iasa nici o clipa din manastire pe timpul ispasirii pedepsei disciplinare. Familia sa are voie sa il vada doar la sfarsit de saptamana sau pe timpul sarbatorilor legale. In curtea manastirii, cateva ore, ca la „vorbitorul” din puscarii. Iar la final, la „liberare”, staretul ii da preotului o scrisoare de recomandare catre episcop, in care explica in ce fel a inteles cel pedepsit sa se achite de pedeapsa. Aceste date vor fi trecute si ele in „cazierul” preotesc.
In functie de severitatea staretului, pedeapsa disciplinara poate fi mai dura sau mai usoara. Din cate spun prelatii, in zona de sud a Romaniei cea mai grea perioada de canonisire se petrece la Pestera Ialomicioara. Celebre sunt si manastirile de langa Targoviste.
Insa nici la Sitaru nu este usor. Parintele staret Damian este unul dintre cei mai severi si mai respectati prelati din zona Bucurestiului, care are o vorba de spus chiar si in fata Patriarhului Teoctist. „Noi ascultam de superiorii nostri, dar, sigur, sunt si momente cand mai hotaram de unii singuri”, spune staretul de la Sitaru.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE