REPORTAJ Familia Bălașa din Jurilovca, Tulcea, a înființat o afacere cu migdale din fonduri europene: „Am pus cele mai gustoase soiuri! Dar fără procesare ieșim în pierdere”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
O familie din comuna tulceană Jurilovca și-a pus economiile la bătaie și a îndrăznit să cultive altceva în afară de porumb, soia sau grâu. A înființat, cu fonduri europene, o plantație de migdali. Pomii sădiți în toamna lui 2019 au început deja să rodească serios. Dar abia de la anul, al șaselea de la plantare, se consideră că livada intră pe producție.
Cuprins:
Proiect de peste 800.000 de euro
„Puietul de migdal e doar un fir, un băț”, spune Georgiana Bălașa, 32 de ani, titulara proiectului. „Trebuie să ai răbdare cu el”.
Ideea livezii a avut-o socrul ei, Paul Bălașa, care a plantat, de test, câțiva migdali în grădină. „Să văd cum se descurcă. Dacă le priește aici la noi”. Testul a avut un rezultat satisfăcător, așa că, în 2018, familia a depus proiectul. A fost declarat eligibil pentru suma de 847.000 de euro, din care finanțare publică prin PNDR - 762.000 de euro și finanțare privată a beneficiarului - 85.000 de euro.
„Prima tranșă am primit-o în 2020, pe ultima urmează s-o primim acum, că în decembrie trebuie închis proiectul”, explică domnul Bălașa. La 63 de ani - „mai am doi până la pensie!” -, a avut de-a face, mai ales ca angajat în administrația locală, cu tot felul de aspecte ale „hârțogăriei”. Dar de când familia lui a depus cererea pentru fonduri europene, domnul Bălașa mărturisește că se confruntă cu birocrația la un alt nivel, mult mai stufos.
Culesul cu scuturătorul de măsline
Pe 8,4 hectare, terenul familiei, au fost plantați în jur de 3.600 de puieți. „Am ales două soiuri, soiurile cele mai gustoase, după părerea mea”, precizează producătorul. Pomii, iubitori de apă, sunt irigați cu picătura.
Lângă livadă, a fost ridicată o hală, pentru depozitare, ambalare și procesare. Migdalele sunt decojite, trecute prin filtrele și benzile unui utilaj care scoate huruit de uzină. În altă sală se află mașinile de despielițat, de glazurat, de măcinat și de ambalat. „Avem nevoie și de alte instalații pentru procesare, pentru că dacă vom vinde migdalele așa, simple, crude, sigur o să ieșim în pierdere”, afirmă Georgiana.
Sălcioara, sat cu în jur de o mie de locuitori, se întinde pe malul estic al Lacului Razim. A fost colonizat cu veterani din Războiul de Independență și poartă mărcile așezărilor dobrogene: case albe cu brâu albastru, răchite și corcoduși pe ulițe. Apariția livezii de migdali le-a stârnit curiozitatea sătenilor la început. „Anul trecut, am cules manual. Oamenii au venit și pentru bani. La urma urmei, e un loc de muncă. Dar au vrut să vadă și cum se culeg migdalele. Li s-a părut ceva nou. Mai făcuseră munci agricole, dar la cules de migdale nu mai fuseseră”, povestește Georgiana.
Culesul durează în jur de o lună. Anul acesta, familia Bălașa și-a procurat „un scuturător din acela care se folosește la recoltat măsline, prin vibrare, cu prelată”. Iar interesul sătenilor, concurați de tehnologie, a scăzut. „Au aflat că nu mai avem nevoie de atâția muncitori, nu-i mai interesează”.
Taxa „degeaba” de la Apele Române
De când a fost depus proiectul, în 2018, a venit pandemia, urmată de inflație. „Au crescut prețurile foarte mult, la materiale de construcții, mai ales. Forajul, puțul și bazinul pentru irigat ne-au costat 280.000 de euro, în loc de 200.000 de euro, cât era în proiect”, afirmă Paul Bălașa.
Asta n-a fost singura piedică. „Am forat, ne-am autorizat la Apele Române. Anul trecut, vin la noi cu o taxă de 3.000 de lei pe an pentru fiecare consumator de apă care e autorizat de Apele Române (n.red. - Legea 207/2024). Cum justificați taxa? Cică e ordin dat de ministru, ne trebuie bani pentru salarii și nu mai știu pentru ce. Așa au motivat. Băi, asta e taxă de protecție ce faceți voi. Pe mine mă costă 600 de lei apa, pentru cota de 6.000 de metri cubi, stabilită de inginerul horticol. Am plătit și 3.000 de lei degeaba. Pentru că ești abonatul lor”.
Nemulțumirea domnului Bălașa și, probabil, nu numai a lui e că birocrația consumă prea multe resurse, dintre care cea mai prețioasă e timpul. Fermierii care accesează fonduri europene nu interacționează doar cu AFIR, ci și cu alte instituții ale statului, care trebuie să le dea avize și aprobări necesare pentru proiect.
„Nu suntem sprijiniți deloc. Cum am putea fi sprijiniți? Să ne dea mai repede drumul la documente. Să vă dau un exemplu. La DSP, am solicitat anul trecut vizită pe teren pentru eliberarea avizelor de conformitate. Au venit, au constatat, ne-au pus să facem compartimentele astea. Care, de fapt, trebuiau de la început făcute, dar ei ne-au dat avizul când am început proiectul și abia anul trecut ne-au spus că «trebuie să mai completați nu știu ce»”.
„Nu pot să mă duc la doamna director cu două foi!”
Paul Bălașa râde, acum, când își amintește. Ce rost ar avea să plângă, la urma urmei?
„Am făcut tot ce ne-au spus, tot ce ne-au scris acolo în procesul-verbal încheiat la fața locului, aici, după ce au făcut controlul. Am realizat toate cele, m-am dus cu o hârtie anul ăsta, cu un document în care am scris că solicit din nou să-mi facă vizita pe teren pentru conformitate, cu măsurile pe care ni le-au dat și le-am realizat. Și îmi spune doamna care primea dosarul: «Domnul Bălașa, dar nu veniți la mine cu două foi, că eu nu pot să mă duc la doamna director cu două foi, veniți cu dosarul!», «Doamnă», zic, «dosarul l-am adus anul trecut!», «Nu», zice, «îl aduceți din nou! Cu fluxul tehnologic, să desenați pe unde se intră, pe unde se iese...», «Doamnă, l-am depus anul trecut! Eu am mai avut de-a face cu Mediul, cu Apele Române, vine inspectorul și mă controlează, îmi dă măsura. Am realizat și mă duc cu măsura», «Nu», zice, «nu pot!» Și-acuma... întocmim alt dosar!”.
Tânăra biografie a livezii de migdali din Sălcioara e plină de astfel de pățanii în cheie absurdă prin birourile instituțiilor publice. „Pereții din hală nu erau în proiect. Eu m-am gândit că ar fi nevoie să fie separat - curățarea într-o parte, glazurarea în alta. Dar DSP-ul ne-a dat avizul de conformitate, pentru începere de proiect. Anul trecut, când au venit și mi-au zis că nu corespunde, să pun pereți despărțitori, i-am întrebat: «Păi, da’ nu dumneavoastră mi-ați dat avizul?», «Da, dar doamna care v-a dat avizul a ieșit la pensie!»”.
Un funcționar a aprobat achiziționarea unui utilaj de câteva mii de euro pentru fermă, alt funcționar, la următoarea inspecție, a decis că activitatea se poate desfășura și fără utilajul respectiv. „Nu cred că e rea-voință, nu!”, ține să adauge Paul Bălașa. „Nu învinovățesc pe nimeni de asta. Învinovățim de hârțogărie! Foarte greu ne descurcăm cu hârtiile. O fi vorba pe undeva și de ignoranță sau de interpretarea legislației, dar nu de rea-voință. Am văzut cum fac italienii un astfel de proiect. La noi, funcționarii sunt mai catolici decât Papa”.
O pensiune lângă livadă
Pe viitor, intervine Georgiana, lângă livadă vor să ridice o pensiune, „pentru oamenii care vor să citească în liniște pe sub migdali”. Dar pensiunea o vor face din fonduri proprii.
Un loc de joacă, amenajat în curtea fermei, și un spațiu cu mese și scaune în hală au găzduit, în iunie, ateliere pentru școlari și preșcolari. „Vrem să aducem cât mai mulți vizitatori, să vadă cum culegem, cum prelucrăm migdalii, să se bucure de peisaj. Sunt mai multe pensiuni în sat, chiar în mijlocul satului. Ne gândeam că n-are cine să vină. Dar oamenii vin, vor să iasă, să se relaxeze”.
De anul viitor, familia Bălașa și-a propus să ajungă cu migdalele în supermarketuri. Deocamdată, le vinde la târguri și băcănii. Sau le oferă spre degustare prietenilor. „Ne gândim să căutăm distribuitori și la export. De ce nu? A început așa, dintr-un gând. Am zis să fie o afacere de familie, tata socru s-a apucat de ea. Noi, eu și soțul meu, să continuăm, să rămână la fete. Avem două fetițe care în vacanță se joacă mai mult în livadă”.
„Sperăm să prindem loc pe raft. Am mers pe migdale, pentru că nu sunt perisabile. Nu e presiunea să le vinzi imediat după cules. Iar migdalii sunt productivi și trăiesc mult. Cartea spune până la 30 de ani, dar un pom poate duce și până la 60 de ani. Până la zece tone de migdale pe an ne propunem să scoatem. Nu te îmbogățești din asta, dar îți întreții familia”.
K476 06.08.2024, 20:31
Fondurile proprii, 80k nu vin din administratia publica si nici proiectul de 800k nu este aprobat pe barbi. Oricine poate face rost de fonduri proprii si primeste de 10 ori inca pe atat. Desi multi s-au ales cu o galagie de bani de la partid, putini o pot gestiona pentru ca nu au avut o crestere naturala in economie de piata, nu au cultura si mind set-ul necesar. Sa vi de la bugetar in mediu concurential e ca o cadere din turnul de fildes.