REPORTAJ. Într-un sat din Mureș, un tânăr fierbe de 11 ani dulcețuri și zacuscă la ceaun. Acum vrea să ridice o fabrică și să le arate localnicilor că și aici se poate: „Fiecare trebuie să-și găsească Idicelul lui!”

11 ani au trecut ca un vis. 11 ani de când Răzvan Rusu a ajuns pentru prima dată în satul mureșean Idicel-Pădure. Era aprilie 2012. „Pur și simplu am aterizat aicea. Mi-o plăcut și gata”. 

De felul lui, Răzvan e din Reghin, oraș aflat la 16 kilometri distanță de sat. „Mama e contabilă, tata era instructor auto, s-a dus. El a construit aici. Într-o vară, cu niște meșteri”. 

Tânărul a făcut facultatea la Cluj, Științe Economice, Economie Agro-Alimentară. Când a ajuns în Idicel-Pădure, proaspătul absolvent avea în minte un proiect de dezvoltare locală.

Primele dulcețuri și problema sâmburilor

„Am văzut cireși mulți pe dealuri, de toate felurile. Și am zis hai să fac ceva cu cireșele astea. Ăsta să fie proiectul-pilot. Mi-am vândut telefonul, mi-au dat ai mei bani de borcane. Ăsta a fost capitalul de început. Mi-am dorit foarte mult, foarte mult. Să dovedesc că pot, știi?”. 

„N-aveam nici o treabă cu bucătăria. Avantajul a fost că, făcând sondaje printre gospodari, am cunoscut-o pe Veronica, o doamnă împreună cu care am început să fac dulceață”. Veronica e și acum regina bucătăriei de la casa din Idicel-Pădure. 

Una dintre primele probleme în afacerea cu cireșele au reprezentat-o sâmburii. „Nu știam cum să-i scoatem, astfel încât să nu distrugem fructul, să se vadă cireașa în dulceață. Am încercat diverse metode. Până la urmă, i-am scos cu mâna. Și așa am făcut primele dulcețuri. Apoi am lucrat vara la o fermă, mi-am făcut bani de cumpărat afine și zmeură, afine de pădure, mărunte, au cu totul altă aromă decât cele de cultură”.

„Ăsta o fost un pariu al meu”

La 34 de ani, Răzvan are aerul unui gospodar trecut prin multe. E foarte slab, o mână de om. Cu pălăria pe care insistă să o poarte, indiferent de vreme. Fără pălărie, e Răzvan Rusu. Cu pălărie, e Răzvan-Idicel, imagine și nume care apar și pe eticheta produselor. „Încă acum sunt bine, am fost și mai slab. Pentru că toate se duc la stomac”, își justifică el prezența inconsistentă. Toate ale vieții de antreprenor. „Nu sfătuiesc pe nimeni să se apuce de asta, e greu până reușești”. 

„N-aveam o meserie preferată. Am ajuns ceea ce n-am crezut niciodată că o să fiu. Drumul meu era la Cluj, să lucrez în corporație. Ăsta era drumul clasic de urmat. Doar că atunci o venit criza la noi în România. Fără experiență, nu te angaja nimeni. Ăsta o fost un pariu al meu împotriva ălora care m-angajau că n-am experiență. Lasă că-mi fac eu experiență. Și-aveam o dorință fantastică să lucrez”.

Dulcețurile s-au vândut la târguri, din om în om. Părinții lui Răzvan și-au vândut mașina și i-au încredințat 3.000 de euro, pentru a-și dezvolta afacerea. „Mașina mea, Dacia Logan, o am și acum. Am zis că n-o vând orice ar fi. E mașina mea de suflet. Cu ea am început. Țin minte că mi-am pus până la Cluj motorină, la Cluj mi-a dat un prieten o mie de euro, să fac fundația, am băgat din banii ăia motorină. Fundația mi-am făcut-o cu prietenii. Mi-am chemat toți prietenii la clacă, așa am făcut fundația”, povestește tânărul. 

Ciocolată, muștar, zacuscă

Ce este Idicel-Pădure? Aparent, un sat, după cum s-a și menționat anterior. Un sat un pic ascuns după dealuri și pâlcuri de pădure. Ține de comuna Brâncovenești și are în jur de 400 de locuitori. Vara, Răzvan face naveta pe bicicletă, de la Reghin, unde stă cu chirie, până aici, unde își construiește o casă și unde funcționează bucătăria cu ceaune și foc de lemne.

În 10 ani, pe lângă dulceață, au apărut zacusca, muștarul, salata de vinete, ciocolata, crema de alune. Dar zacusca e produsul-vedetă. 

În fața casei, e un pridvor cu mușcate și un drapel românesc pe stâlp. În bucătărie, angajatele, femei din sat, umplu borcanele, amestecă în ceaune sau pregătesc legumele. În jur de o mie de borcane de zacuscă ies de aici zilnic. 

„Rețetele noastre sunt după niște încercări, n-am citit într-o carte, le-am găsit împreună cu un prieten. Ce ne-am dorit a fost să păstrăm și bucăți mari de legume în zacuscă. Să nu fie prea tocată, prea păstoasă. Punem vinete, de regulă vinetele sunt baza la noi, vinete coapte pe grătar. Apoi ardei kapia copt. Tot timpul facem cu ardei kapia copt, nu crud, ceapă, pastă de roșii, foi de dafin, piper, sare, ulei și cu asta facem un ceaun de zacuscă”. 

„Un purgatoriu foarte lung”

La fel ca și cireșele, legumele sunt cumpărate de la producători din zonă. „Ce fac aici e ceva care mi-aduce mulțumire. Că am trăit zece ani cu mulțumire. În chinuri, dar n-am știut altfel. N-am termen de comparație. Soția mea mergea la corporație și în primii doi ani trăiam mai mult din banii ei. Apoi am început și eu să câștig”. 

Așa plăpând cum e, Răzvan Rusu are în urmă o istorie de încăpățânări. Până a ajuns pe rafturile supermarketurilor, până a intrat pe piața online, a trecut „printr-un purgatoriu foarte lung”. 

„Chiar am rămas fără prieteni, nu știu dacă pot să zic că am trei prieteni. Am reușit să îmi fac o familie. Dacă reușești să le combini pe astea două, proiectul și familia, îi perfect. Dar toate sărbătorile mi-au fost stricate de relațiile comerciale pe care le-am avut cu retailerii. Dacă nu ai dorința de a demonstra, aia e benzina ta, nu o scoți la capăt. Niciodată n-o să vedeți un băiat bogat care realizează ceva”, crede băiatul cu Dacia Logan din studenție.

Trăgând linie, la sfârșitul anului trecut, Răzvan a constatat: „După zece ani, n-am rămas cu nimic. O casă în sat, nici aia nu era gata. I-am zis asociatului meu că nu mai vreau. Nu mai pot. Dacă e să rămân, vreau să rămân singur. Nu vreau să cresc. Nu ne-am certat, nu nimic. Și am rămas singur. Am avut trei asociați de-a lungul timpului. Toți au adus o valoare în business”.

„Mă mândresc că am făcut acest business fără nicio șpagă”

Pe ușa bucătăriei, e lipită o planșă colorată, pe care se pot vedea o clădire cu mai multe corpuri și niște copaci. E proiectul de 400.000 de euro al unei fabrici de zacuscă, pe care Răzvan vrea s-o construiască anul viitor la Idicel-Pădure.

„La producție, o să am 10-12 angajați. O să fie 10 ceaune în loc de cinci, câte avem acuma, să poată veni și oamenii, să vadă cum facem produsele. Aici, în mijloc, o să fie loc de adunare pentru copiii din sat, care vor avea diferite activități. Îmi doresc foarte mult să învețe meșteșug și limba engleză. De asta am proiectat U-ul acesta, ca să fie în centru un spațiu de întâlnire. Cu mulți pomi fructiferi, multă verdeață”. 

Tânărul cu pălărie arată pe planșă, dar ar putea descrie cum va fi proiectul și cu ochii închiși. O fabrică în Idicel-Pădure nu e doar o fabrică: „Vreau să ridice stima de sine a locuitorilor de aici și în special a copiilor, să vadă un exemplu, că la ei în sat se întâmplă ceva frumos, făcut bine și corect”. 

Nici businessul cu zacuscă nu e doar un business. „Îl tratez ca pe viața mea. Mă mândresc că l-am făcut fără nicio șpagă. Partea cu instituțiile e temerea tuturora, dar aici, în Mureș, nu-i cazul, oamenii sunt foarte deschiși și vor să te ajute. Și cu cei de la primăria comunei am comunicat foarte bine, când am vorbit despre proiectul cu fabrica. E interesul lor să funcționăm aici”.

„Trebuie să transmiți emoția prin produs”

La un moment dat, după ce afacerea crescuse, exista posibilitatea ca producția să fie mutată la Reghin. „Era mai ieftin și mai rapid, dar eu vreau să stau aici o viață. Dacă aș produce la Reghin, cred că s-ar pierde din energia locului. Nu pot spune exact ce ar însemna asta pentru produs, dar nu ar mai fi la fel și ar merge în alte direcții. În schimb, la Idicel, lucrurile se fac cu un anumit rost, o anumită rânduială. Și nu doar produsul în sine, ci și viața oamenilor. 

Să îi rup pe oameni de gospodăria lor, de rostul lor, doar ca să fac eu zacuscă la Reghin, că poate ar fi mai ușor, nu mi se pare un lucru sănătos pentru mine și nici pentru afacere în viitor. Locul meu și al produselor mele este clar la Idicel-Pădure

Răzvan Rusu:

Răzvan și-a cristalizat filosofia asta în peste 10 ani, amestecând în ceaunul cu ideologie achiziționată de la producătorii locali. Pentru că ideologia este în toți și în toate, dar mai ales în farfurie. În formă concentrată, de „tagline”, gândirea din borcanele cu zacuscă umplute de Veronica sună așa: „Ceea ce spui trebuie să și fie”. 

Adică produsul se comunică singur, nu mai are nevoie de intermediari. Nu mai are nevoie de o narațiune în spatele lui. „Trebuie să transmiți emoția prin produs, nu prin publicitate. Că așa, toată lumea e ca la țară, ca la bunica. Dar noi chiar suntem și chiar o facem. Adică nu trebuie să mai vin să-ți mai zic eu că-i ca la bunica. Tu-mi spui mie. Și eu mă bucur că am realizat ce mi-am propus”. 

Pare ambiție de visător, dar saltul în vânzări e real. „Că Dumnezeu a hotărât să fac zacuscă sau ciocolată la Idicel, nu contează ce, ideea e: ce iese din mâinile mele să fie un lucru bun. Un lucru autentic, să nu-l poți compara cu altceva sau, dacă-l compari, să-l compari, în memorie, cu lucrurile bune pe care le-ai trăit în viața asta. Cum e gândul la copilărie, cred că pentru toți e o amintire plăcută, caldă, plină de iubire”. 

„Nu văd ce m-ar putea face să plec”

Ceea ce îl deosebește pe Răzvan Rusu de alți antreprenori, mici, medii sau mari, nu e pălăria. Nici rețeta de zacuscă. Nici amarul din cireșe. Ci alegerea pe care a făcut-o de la bun început: să fie fericit, nu bogat. 

De ce n-a plecat să caute fericirea peste granițe? „Îi prea frumos aicea. Îi prea frumos. Cred că fiecare trebuie să-și găsească Idicelul lui, fie că-i un loc de muncă, fie că-i un loc în spațiu, orice. O pasiune. Idicelul e pasiune. Și dorință de a face lucruri local, la țară. Țara ne poate acomoda pe toți. Sigur, avem nevoie și de oraș. Nu sunt habotnic cu satul. Dar consider că mă simt foarte bine, foarte creativ, foarte inspirat la țară. Am oameni buni alături care sunt foarte responsabili, prin natura lor, prin felul lor de a fi. Nu trebuie să fac training cu ei ca să fie responsabili. Și atunci cred că e un lucru foarte bun și pozitiv pentru mine să rămân în continuare aici.  Nu văd ce m-ar putea face să plec de-aicea”.

Avem de-a face, așadar, cu un caz clasic de inseparabilitate cuantică în mediul rural. 

Idicel-Pădure și Răzvan, doi fotoni care n-aveau nici măcar o amintire comună din Soare, sunt acum legați unul de altul. Legați cu abur de ceaun și cu panglici de fum de vinete și ardei, vizibile doar pentru cei care vor să vadă. „Am fost foarte fericit aici. Nu mă văd mai fericit în altă parte decât am fost aici. Îmi place să merg în străinătate, să văd lucruri noi. Dar îi locul meu aicea, eu l-am creat, eu îs custodele lui, trebuie să am grijă de el”.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 26

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.