REPORTAJ | Până la 30 de ani a lucrat pământul, dar, peste noapte, a avut o revelație. Acum e ”tezaur uman viu!” / VIDEO
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Nu are școala vreunui mare artist, nu are nici studii elementare de pictură, dar “simte” frumosul și-l pune pe sticlă. Nicolae spune că harul de a picta icoane i-a fost dat de Dumnezeu. El este, cum îi place să spună, un truditor al frumosului divin. Din acest motiv, mai tot timpul stă cu teama că a făcut ceva greșit și că Dumnezeu nu-l va primi în împărăția Lui.
Iconarul Nicolae Muntean a primit de la statul român titulatura de “Tezaur Uman Viu”, pentru că este unul dintre ultimii maeștri păstrători și continuatori ai tradiției și icoanei populare.
Povestea lui e simplă și, în egală măsură, complexă. Așa cum îi sunt și desenele. Prima icoană a făcut-o la o vârstă destul de înaintată, la peste 30 de ani, iar acum, după mai bine de jumătate de viață în care a portretizat pe sticlă tot ce-i sfânt, ar vrea ca astfel de lucruri să fie făcute de oameni care au un pic de responsabilitate.
După spusele lui, mulți pot picta icoane care pot fi caracterizate drept lucrări artistice, dar puțini sunt cei care înțeleg că într-o astfel de pictură trebuie să și pui un pic de suflet, de credință și de smerenie.
Chiar și după decenii întregi în care și-a plimbat cu grijă și cu har pensula pe sticlă, simte același respect pentru lucrare. Și, mai presus de toate, are și o teamă față de cum va arăta icoana. “Încă îmi este teamă că după ce voi muri nu voi fi primit de Dumnezeu în partea aceea curată, divină. Mă gândesc că nu am fost destul de pregătit pentru a face așa ceva”.
Bunicul care știe „rânduiala satului”
Cu privirea umilă și un zâmbet cald de bunic ce îți povestește de ce-i mai drag pe lumea asta, Nicolae Muntean recunoaște că îl doare sufletul atunci când trebuie să pună și-un preț pe muncă. “Dacă ar fi după mine, le-aș da pe toate gratis, dar am nevoie de bani pentru cele necesare traiului zilei”, ne-a mai spus iconarul.
Se trage dintr-o familie de oameni simpli, care știau “rânduiala satului”. Până să se apuce de pictat icoane, lucra pământul, ca oricare om de la țară. Apoi, așa, din senin, parcă ceva din afara lui i-a îndrumat mâna către pensulă și, aproape peste noapte, s-a apucat de desenat. Își aduce aminte că înainte de 1989 făcea icoane pe ascuns. Pentru prieteni și pentru liniștea lui sufletească.
Har dumnezeiesc și dragoste umană
La fiecare icoană pe care o pictează pune ceva și de la el, un porumbel pe care îl consideră pasărea-suflet. O amprentă discretă. Și spune despre icoană că este o liturghie permanentă în casă, o fereastră spre Dumnezeu. “Noi nu trebuie să ne rugăm la o icoană, la materialul ei, trebuie să privim mai departe, la Dumnezeu, la partea aceea curată și rânduită în cosmosul ăsta. Având o icoană în casă, fiind mai tulburat, dacă ai respect și frică de Dumnezeu, nu poți să faci rău”.
La Vinerea, în județul Alba, are un atelier mic, de 10 metri pătrați, iar acolo, între pereții albi, face schițe, desenează, sculptează în lemn. Alte trei camere sunt pline cu lucrările sale. Primește pe oricine în micul lui colț de Rai și și-ar dori să își găsească și cel puțin un ucenic pe care să-l învețe toate tainele picturii de icoane pe sticlă.
Suflet de părinte la bătrânețe
Ne povestește că este trist din cauză că nici unul dintre cei doi copii ai săi nu vrea să picteze. Ba mai mult, amândoi au plecat de lângă el. Pare dezamăgit și de fiica sa, care acum plănuiește să se mute în Tenerife.
“Am făcut tot pentru ei. Am încercat să îi țin la cele mai bune școli, dar acum amândoi sunt departe de mine”, ne spune Nicolae. Trece de la un subiect la altul și-i revine din nou zâmbetul pe buze când se duce cu gândul la soția sa. “Când tai lemne acasă, o parte dintre bucăți le opresc pentru mine și câteodată mi-este teamă să nu mă certe soția. Că de fiecare dată mă întreabă ce fac cu atâtea lemne”, ne spune iconarul.
Vorbește molcom de parcă fiecare cuvânt are menirea să te mângâie, iar cuvintele lui sunt spuse o singură dată, atent, asemenea pensulei pe care o plimbă pe sticlă. O singură dată, fără greșeală, fără tremur, doar cu dragoste! Și cu credință.
