S-au împlinit 27 de ani de la revolta anticomunistă din Braşov: «Nu bătaia a fost greu de îndurat, ci tortura psihică»
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
La începutul anilor ’80 s-a declanşat o criză economică mondială care, indirect, a transformat România socialistă într-un iad pentru cetăţenii ei. Produsele de larg consum s-au scumpit uşor, apoi au dispărut din magazine. Alimentele de bază, pâine, ulei, zahăr, ouă, au început să se dea la raţie, ca în vreme de război.
De asemenea, s-a raţionalizat apa rece, adică, în măsura în care nu îţi făceai rezerve, beai apă doar la anumite ore ale zilei; s-a raţionalizat apa caldă, adică o aveai câteva ore pe săptămână; s-a raţionalizat curentul electric, adică aveai lumină doar două sau trei ore, seara. În 1987 situaţia devenise de nesuportat.
În acest context, pe 15 noiembrie 1987, tocmai când se pregăteau alegeri pentru Marea Adunare Naţională - similare cu alegerile parlamentare de acum - schimbul I de la întreprinderea de autocamioane Steagul Roşu din Braşov au intrat la muncă şi au dat peste cei de la schimbul III, care refuzau să plece.
Era zi de salariu, iar muncitorii cereau explicaţii pentru că li se tăiase din lefuri, deşi ei îşi făcuseră planul.
Unii au murit după anchetă
În scurt timp, revolta a scos din fabrică 4.000 de salariaţi, care au pornit către autorităţile judeţene. Pe drum li s-au alăturat alţi braşoveni, nemulţumiţi de privaţiunile la care erau supuşi, astfel că, în scurt timp, conducerea judeţeană a PCR s-a trezit cu 12.000 de protestatari în centrul Braşovului - lucru inimaginabil, care semăna cumva cu sfârşitul lumii, la acea vreme.
“Noi nu ştiam că printre noi se infiltraseră oameni ai Securităţii, că eram filmaţi şi fotografiaţi permanent. Am luat cu asalt comitetul de partid, l-am ocupat şi am găsit acolo bunătăţi de care poporul nu avea parte: salam, caşcaval, portocale, ciocolată. Acest lucru ne-a enervat foarte tare şi am ars însemnele de partid şi tabloul lui Ceauşescu - adică am făcut un fel de sacrilegiu. Ştiu că acum pare hazliu, dar la acea vreme, mâncarea era marfă de contrabandă! Şi cu foamea nu te joci!”, îşi aminteşte Dănuţ Iacob, vicepreşedintele “Asociaţiei 15 Noiembrie 1987”.
Mulţimea a devastat apoi şi sediul primăriei, după care au venit forţele de ordine, formate din trupe de securitate, pompieri şi organe de miliţie. Au fost lansate gaze lacrimogene, mulţimea a fost stropită cu furtunul, oamenii au ripostat şi au răsturnat o maşină de pompieri, dar până la urmă, gazele lacrimogene au învins.
Au urmat aproximativ 300 de arestări. Iniţial, s-a anunţat că se va da pedeapsa capitală pentru muncitorii arestaţi, dar la presiunea opiniei publice internaţionale, s-a renunţat la această măsură.
Ceauşescu a lăsat să se înţeleagă că el ar fi intervenit pentru iertarea vinovaţilor, însă mişcarea braşoveană a scos la lumină prăpastia care se crease între autorităţile din România socialistă şi popor. Se trasase clar direcţia pe care trebuia mers mai departe.
Ca atare, se poate spune că revolta din 15 noiembrie 1987 a pregătit momentul din 16-22 decembrie 1989. Deşi oficial pedepsele pentru revolta braşoveană nu au depăşit închisoarea cu suspendare, 61 de muncitori au fost deportaţi în diferite localităţi ale României - pentru a se “sparge gaşca”.
Unii au murit din cauza bătăilor încasate în cursul anchetelor, cum a fost cazul lui Vasile Vieru, decedat la Bârlad, în septembrie 1988, la mai puţin de un an de la revoltă. După 1989, mulţi dintre deportaţi s-au întors la Braşov. Abia din anul 2012 aceştia primesc o indemnizaţie pentru curajul lor de a lupta împotriva regimului Ceauşescu, cu mâinile goale.
Cuprins:
L-au dus într-o carceră strâmtă, cu sânge pe jos
“Aveam 19 ani, eram proaspăt căsătorit şi locuiam la Săcele. După ce am fost arestat şi bătut cu bâtele în localitatea de baştină, am fost dus la miliţia din Braşov, unde erau anchetaţi colegii mei ca în gară, claie peste grămadă. La un moment dat, câţiva am fost scoşi pe un hol şi ni s-a spus: «Gata, la cimitir cu voi!». Apoi ne-au suit în camioane şi am pornit într-o călătorie de câteva ore. Vă daţi seama cum neam simţit în tot acest timp pe drumul «spre cimitir»…
În realitate, ne-au dus la Bucureşti, unde a început altă anchetă. Nu bătaia a fost greu de îndurat, ci tortura psihică. Erau experţi în aşa ceva. Pe mine mă anchetau doi indivizi. Unul îmi dădea un teanc de poze, să mă regăsesc în ele, apoi ieşea din cameră. Intra celălalt şi mă întreba cum îndrăznesc să mă uit în documente clasificate şi mă lua la bătaie. A
poi ieşea şi intra iar primul, care mă întreba de ce nu m-am uitat pe poze aşa cum mi-a spus el şi mă lua la bătaie. Mă puneau să ţin tabloul lui Ceauşescu cu nasul pe perete. Dacă îl scăpam, luam bătaie. La un moment dat, s-au uitat unul la altul şi au spus: «Gata, nu mai avem ce să îi mai facem! Du-l să-l împuşte!».
M-au dus într-o carceră strâmtă, cu sânge pe jos, cu un luminator deasupra. Apoi au închis uşa şi au deschis un gemuleţ pe unde mă aşteptam să apară ţeava armei. După cinci minute, m-au scos şi m-au pus să scriu declaraţii. Ei puseseră sângele acolo, ca să mă terorizeze”, a rememorat Dănuţ Iacob calvarul prin care a trecut.
Mărturia unui pompier, soldat în termen: «Mă uitam după tata, să fac cumva să nu-l stropesc...»
Iată mărturia cutremurătoare a unui bărbat din judeţul Covasna, comuna Ilieni, Miklos D., cu tată maghiar şi mamă româncă: “În anul 1987 eram militar în termen, la pompieri. Prin octombrie am fost detaşat la o unitate din Braşov, eram aproape de casă, eram bucuros... În noiembrie a avut loc revolta muncitorilor de la Steagul Roşu. Au oprit munca şi au pornit în grup către centrul Braşovului. Tata lucra la întreprinderea de autocamioane. Pe noi ne-au dus cu maşinile în oraş să stropim mulţimea revoltată. Se foloseau ştuţuri scurte, de pe maşină. Un locotenent, cu pistolul în mână, ne-a ordonat să dăm drumul la apă. Mă uitam cu un ochi la pistolul ofiţerului şi cu celălalt la oamenii pe care jetul puternic îi trântea pe jos. Mă uitam după tata, să fac cumva să nu-l stropesc...” Tatăl lui Miklos a fost acolo, a fost stropit, a fost tăvălit, dar a reuşit să scape fără să fie arestat.
Uzina de autocamioane a intrat în insolvenţă
Actuala Uzină Roman Braşov a fost fabrică de armament la înfiinţare, în 1938, iar începând cu anul 1953, după naţionalizare, a fost numită Steagul Roşu şi a început să facă autocamioane.
Primul autocamion a fost produs în 1954, iar uzina a început să aibă comenzi tot mai mari. Aşa s-a ajuns ca în 1977 să aibă o producţie record de 33.000 de maşini pe an şi 26.000 de angajaţi. Celebrele modele Carpaţi, Bucegi, ROMAN sau DAC aveau mare căutare la export în Ungaria, Germania de Est, Polonia şi SUA.
Declinul uzinei a început după 1990, iar comenzile au tot scăzut. În 2004, aceasta a fost privatizată şi mii de oameni au fost concediaţi. 80% din acţiuni au fost date Asociaţiei Pro Roman Braşov, iar preşedinte al Consiliului de Administraţie a fost numit Ioan Neculaie (patronul de la FC Braşov).
Partenerii de afaceri s-au judecat cu Neculaie opt ani, iar Tribunalul Braşov le-a dat până la urmă câştig de cauză. Uzina a intrat în insolvenţă anul acesta, la cererea administratorilor, din cauza unei datorii de 90 de milioane de lei. Roman SA nu mai are comenzi, iar în ultimele zece luni a produs doar cinci camioane. La uzină mai lucrează doar 500 de oameni.
