Scriitorul Florin Bican a tradus o carte pentru copii care sfidează logica și testează răbdarea: „Dacă mai mulți adulți ar citi astfel de literatură, am trăi într-o lume mult mai bună”

Exercițiu de imaginație și gândire critică

Cartea pentru copii a fost scrisă în 1976 de Anthony Burgess, autorul celebrului roman „Portocala mecanică”. Construită de la litera „E”, plină de jocuri de limbaj și logică răsturnată, povestea nu este o lectură comodă, ci un exercițiu de imaginație și gândire critică, care îi provoacă deopotrivă pe copii și pe adulți să iasă din zona de confort și să descopere sensul dincolo de reguli.

Florin Bican este unul dintre cei mai apreciați autori de cărți pentru copii din România și, așa cum apare notat în descrierea lui de pe site-urile librăriilor din țară, a învățat să scrie, înainte de a ști să citească. 

A absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București la două decenii după ce a debutat în proza scurtă, a locuit timp de zece ani în Germania, până în 2005, unde a fost profesor de limba engleză, apoi a revenit în țară, unde s-a mutat din orașul natal București la Cluj. 

Scriitorul este și un traducător desăvârșit, recunoscut pentru modul în care a adus la viață, în limba română, povești celebre semnate de autori precum Lewis Carroll, T.S. Eliot, Dr. Seuss, Sylvia Plath, J.K. Rowling sau Leonard Cohen. 

Recent, el a semnat traducerea unei cărți pentru copii scrise de Anthony Burgess, popular la nivel global pentru romanul „Portocala mecanică.” Apărut la Editura Humanitas Junior, „Dau un regat pentru un ceai” urmărește o poveste fantastică, desprinsă de logică și banalitate, unde Edgar, tânărul protagonist, plictisit teribil la ora de istorie, unde învăța despre regii anglo-saxoni, visează doar la momentul în care va ajunge acasă și se va bucura de o ceașcă de ceai. 

Dorința e una simplă în esență, dar devine complicată „atunci când elevul alunecă, printr-o gaură din bancă, în altă lume şi în alt timp, unde legile obişnuite ale logicii şi ale limbajului nu se aplică decât pe ici, pe colo”. 

Bican semnează, pe lângă note și comentarii, și „cuvântul-înainte” al cărții, unde își familiarizează cititorii cu Burgess și stilul său alambicat de a scrie. 

Nu se citește ușor și nici pe grabă

„Dau un regat pentru un ceai este replica lui Burgess la căr­ţile lui Lewis Carroll «Alice în Ţara Minunilor» şi «Alice în Ţara din Oglindă» contopite într-o singură aventură şi drese cu o doză de Pinocchio. Căci şi Pinocchio se exilează într-o lume care se dovedeşte complet străină de aşteptările lui. Şi toate aceste personaje – Edgar, Alice, Pinocchio – trebuie să-şi forţeze ieşirea din lumile în care s-au prăbuşit accidental pentru a putea reveni în lumile lor iniţiale, pe care, la întoarcere, le văd cu alţi ochi – ochi mai înţelepţi. Şi cititorul, aşijderea”, notează el. 

„Dau un regat pentru un ceai” nu se citește ușor și nici pe grabă; scris în 1976, Burgess a construit povestea de la litera „E” – mai exact, a ales cuvinte cu „E” și în funcție de ele a creat acțiunea. 

Autorul s-a jucat cu sensul propozițiilor și al cuvintelor, și a creat un adevărat haos literar organizat, cu tot soiul de personaje inedite, excentrice și interesante, care poate fi extrem de amuzant și distractiv, dacă-l parcurgi în esență, fără a te întreba constant „ce a vrut să spună scriitorul.” 

Bican, mare fan al autorului, în prefața cărții, ne spune: „Din povestea lui Burgess se vede foarte clar că e nevoie de un bun cititor pentru a scrie o carte vrednică de a fi citită. Nu poți să nu te minunezi de volumul și de varietatea creației acestui autor. A scris peste treizeci de romane, două cărți despre James Joyce, două cărți de lingvistică, o carte despre istoria paturilor, studii de istorie și de critică literară, piese de teatru, scenarii de film, plus două romane pentru copii – ca să nu mai vorbim despre numeroasele sale compoziții muzicale. Și, în consecință, nu poți să nu te minunezi de vastele lecturi care trebuie să se fi aflat în spatele acestei creații.”

În interviul de mai jos, am stat de vorbă cu Florin Bican despre cartea lui Anthony Burgess și cum putem să ne bucurăm de ea, chiar dacă nu este o lectură convențională, cât și despre importanța literaturii pentru copii, ce înseamnă un traducător bun sau cum facem să-i citim pe autorii mai complicați cu interes și curiozitate.

„Cartea invită la un salt în necunoscut”

Libertatea: Ați tradus recent cartea pentru copii „Dau un regat pentru un ceai” de Anthony Burgess, iar în prefață spuneți că sunteți un mare fan al acestui autor, cunoscut publicului larg mai ales pentru „Portocala mecanică”. Pentru a-l înțelege măcar parțial pe Burgess, ce credeți că ar fi important să știm despre el ca scriitor și ca spirit creator?
Florin Bican: Tot ce e important de știut despre Anthony Burgess ca scriitor și ca spirit creator se poate afla din cărțile lui. Cred că e suficient să-i citim cărțile – fără să știm ceva despre el înainte. Lectura cărților intermediază o cunoaștere mai intimă, mai profundă, mai adevărată și, în consecință, mai satisfăcătoare a autorului decât orice informații preliminare. 

Prima carte de Burgess pe care am citit-o a fost, cum era de așteptat, „Portocala mecanică”. Mi-o împrumutase un fost coleg de liceu, în engleză. Am citit-o și am recitit-o pe nerăsuflate. În facultate am scris chiar o lucrare despre ea, unde discutam subtilele jocuri de transliterație între alfabetul chirilic și cel latin. Am prezentat-o la un seminar de limba rusă, pe la sfârșitul anilor 70 ai secolului trecut. Nu știam pe atunci că Burgess a fost și lingvist, dar când am aflat, n-am fost surprins. 

În „Portocala mecanică” se vede clar lingvistul. Așa cum în „Dau un regat pentru un ceai” se văd enciclopedistul, muzicianul, și nu numai. La fel, în fiecare carte a lui Burgess, mă refer aici doar la cărțile de ficțiune, se văd fragmente din multiplele domenii acoperite de cultura lui vastă.

– „Dau un regat pentru un ceai” se adresează copiilor de peste 12 ani, dar poate fi la fel de interesantă pentru adulți. Nu este însă o carte ușoară: lectura nu curge liniar, se joacă cu logica și cu limbajul și te obligă să te oprești și să gândești. Ce v-a atras personal la această carte și cum ați descrie-o cuiva care nu a citit-o, dar este curios să o descopere?
– Aș descrie-o în conformitate cu intențiilor autorului – o replică la Alisele lui Lewis Carroll. Nici acolo lectura nu curge liniar. Iar logica și limbajul sunt duse cu grație dincolo de limitele lor acceptate, în deplină concordanță cu regulile aventurii. Cartea invită la un salt în necunoscut și demonstrează că necunoscutul poate fi cucerit și că merită să ieși din zona de confort pentru a-l explora. Demonstrația e la fel de valabilă atât pentru adulți cât și pentru copii.

„Am ieșit și eu schimbat din poveste. Și nu-mi pare rău”

– Dacă ar fi să mergem la esența ei, cartea pare făcută absurdă intenționat, tocmai pentru a pune în lumină absurdul vieții, de la reguli și limbaj până la școală. Din perspectiva unui adult, lectura poate provoca reflecții serioase, dar ce credeți că poate descoperi un copil din această carte?
– La fel ca Alisele lui Carroll, cartea lui Burgess stimulează înclinația copilului spre subversivitate. Or, după Alison Lurie, subversivitatea este principala calitate a marii literaturi pentru copii. În cartea sa „Dont Tell the Grown-Ups. The Subversive Power of Childrens Literature”, Lurie susține că majoritatea marilor opere din literatura pentru copii sunt, într-un fel sau altul, subversive. Ele exprimă idei și emoții care în epoca respectivă nu sunt general acceptate. Și, de multe ori, nu sunt nici măcar recunoscute. Respectivele cărți iau în râs figurile consacrate și convingerile pioase nefondate, iar impostura socială este privită cu lucida candoare a copilului care observă, ca în celebra poveste a lui Andersen, că împăratul e gol. 

Edgar, protagonistul lui Burgess, se confruntă la tot pasul cu autorități pompoase și abuzive, la fel ca Alisa. Autoritatea acestora, exercitată fără discernământ, îl incită pe Edgar la revoltă. Acest exercițiu anti autoritar îi stimulează gândirea critică, înarmându-l cu ceea ce Carl Sagan numea baloney detection kit și azi e numit mai pe șleau bullshit detector. O astfel de dotare este prin natura ei subversivă. Mă gândesc, desigur, la o subversivitate informată, nu la varianta ei tălâmbă – subversivitatea anarhică. „Dau un regat pentru un ceai” este un astfel de bullshit detector.

– Cum a fost experiența de a traduce o carte atât de alambicată, construită pe jocuri de limbaj și logică neobișnuită? Cât timp v-a luat și, dincolo de munca propriu-zisă, cu ce „lecții” ați rămas dumneavoastră, ca traducător și ca cititor, după această aventură, având în vedere că și personajul Edgar iese schimbat din poveste?
– A fost o experiență în primul rând plăcută. Am simțit metamorfoza lui Edgar pe pielea mea. Identificându-mă cu el, am ieșit și eu schimbat din poveste. Și nu-mi pare rău. A fost o experiență regeneratoare pentru mine. Pentru că lucrez încet și Editura Humanitas mi-a acordat un deadline generos, m-am putut răsfăța cu traducerea acestei cărți cam un an. Tot în replică la Lewis Carroll, Burgess încheie fiecare capitol cu un poem, cu care protagoniștii respectivului capitol îl regalează pe Edgar. 

Traducerea versurilor a fost o experiență aparte. Dar în afară de versuri, am lucrat cu aceeași plăcere și la elaborarea notelor. Să fie clar – cartea funcționează perfect fără note și, personal, nu sunt adeptul notelor de subsol sau de final într-o operă de ficțiune. În varianta originală, cartea, la fel ca Alisa lui Carroll, nu are note de subsol sau de final. Ele există doar în mintea titanică a autorului. Dar m-am simțit dator să le extrag de acolo și să le adaug traducerii, pentru a împărtăși celorlalți cititori bucuria nebună pe care am simțit-o când am identificat referințele ascunse în text, ca ouăle de Paști într-o grădină. 

Nu știu dacă Burgess ar fi fost de acord cu adăugarea notelor. Știu că s-a opus vehement publicării unui glosar care să explice termenii de origine slavă din „Portocala mecanică”. Mărturisesc că alcătuind respectivele note m-am simțit, așa, un pic, ca Martin Gardner adnotând Alisele lui Carroll. Am încercat să limitez drastic numărul notelor, dar tot mi-au ieșit spre două sute. Fiecare notă pe care am scris-o a fost o „lecție”, pe lângă nenumăratele „lecții” etice și estetice pe care le-am învățat din cartea lui Burgess.

„Un traducător bun trebuie să fie în primul rând un bun cititor”

– Burgess a scris această poveste pornind de la litera „E”, un detaliu care poate fi citit ca o ironie la adresa regulilor arbitrare sau a învățării mecanice din școală. Dacă ne uităm la contextul social și politic al României de azi, unde trăim adesea într-un absurd cotidian, ce credeți că am putea „împrumuta” din stilul lui Burgess pentru a ne raporta mai lucid la realitatea din jurul nostru sau la modul în care acționăm?
– Și Georges Perec a publicat, în 1969, un roman lipogramatic, „La Disparition”, pornind tot de la litera e, pe care însă o omite sistematic din text. A fost inspirat, se pare, de romanul lui Ernest Vincent Wright, „Gadsby”, publicat în 1939, unde prin parafraze și tot felul de alte mijloace, autorul evită folosirea literei e. Este un exercițiu de virtuozitate, pentru că litera e este distribuită în lexic cu cea mai mare frecvență, atât în engleză, cât și în franceză. 

Și cred că și în română, dacă mă gândesc că până acum a trebuit să schimb trei laptopuri pentru că le pușcase taman tasta e. În fine, îmi place să cred că în cartea de față, Burgess operează cu un exces de e-uri și pentru a le da o replică celor doi, intenționând parcă să recupereze e-urile suprimate de ei. Avem astfel un protagonist cu numele Edgar, care-și începe călătoria din Easter Island (Insula Paștelui), unde este debarcat de marinarul Bob Eccles și este întâmpinat de frații Eckermann și Eckhart, după care pornește spre Edenborough. Și se confruntă cu ecuația lui Einstein, E=mc². În fine, e-urile se țin lanț într-un amețitor dans enciclopedic. Dacă asta e neapărat relevant pentru România de azi nu știu. Poate doar în măsura în care aici e-urile se întâlnesc masiv într-o gamă largă de produse alimentare.

– Ați tradus numeroase texte de-a lungul timpului și ați lucrat cu autori foarte diferiți. Cum simțiți meseria de traducător și ce înseamnă, din punctul dumneavoastră de vedere, un traducător bun? Cât de mult contează latura personală a traducătorului în acest proces și cum o integrați în munca dumneavoastră?
– Cred că un traducător bun trebuie să fie în primul rând un bun cititor – al textelor pe care le traduce, dar și al culturii care le produce. Și, desigur, să fie un bun cunoscător al limbii în care traduce și al culturii în care lucrează. Dar, în afară de asta, trebuie să fie cititor al cât mai multor culturi și al cât mai multor texte, chiar dacă nu intenționează să le traducă. 

Că trebuie să fie și un bun scriitor se înțelege de la sine. Latura personală este, desigur, inevitabilă, și o integrez în munca mea de traducător în măsura în care, conform unei zicale germane, nu pot sări peste umbra mea. Dar latura asta personală trebuie ținută sub control când traducem – controlată, nu reprimată. Burgess a fost și traducător. A fost aclamat ca traducător al lui Sofocle, Oedipus Rex, al lui Edmond de Rostand, Cyrano de Bergerac, al libretului operei Carmen. 

El spunea că traducerea nu e doar o chestiune de cuvinte. Rolul ei e să facă inteligibilă o întreagă cultură. Or un scriitor ca Burgess, care a trăit în atâtea culturi, unele exotice, ca Malaezia și Brunei, trebuie să-și fi format reflexe traductologice rafinate. Îmi amintesc un episod din „Trilogia malaieziană”, când protagonistul, având mult de așteptat între două avioane undeva în India, se decide să meargă la cinema să-i mai treacă timpul. Intră la o producție indiană după Hamlet. Rezistă cât rezistă la ariile Ofeliei, dar la dansul groparilor iese din sală. Burgess nu comentează direct episodul, dar mi se pare că vrea să spună că în acest caz s-a rupt filmul inteligibilității culturale reciproce.

„Nu cred că ar fi bine ca o generație să țină pasul cu alta”

– Pe lângă traduceri, ați scris și cărți pentru copii. Ce v-a atras spre acest tip de literatură și cât de importante credeți că sunt cărțile pentru copii în formarea lor? Ce le-ați spune părinților pentru a-i încuraja să cumpere cărți și să cultive lectura celor mici?
– Totdeauna am perceput literatura pentru copii ca pe un gen literar de sine stătător, așa cum sunt genurile epic, liric și dramatic. Și, prin urmare, am citit-o constant alături de celelalte genuri. Cum ar veni, am luat-o în serios. Ei, asta le-aș spune și părinților – să pună mâna și să citească, alături de celelalte genuri, literatură pentru copii. Și s-o ia în serios. Atunci vor descoperi că, pe baza ei, pot discuta constructiv și relaxat cu copii. Sunt convins că dacă mai mulți adulți ar citi literatură pentru copii, am trăi într-o lume mult mai bună.

– La fel ca Edgar din cartea lui Burgess, mulți copii de azi se simt plictisiți la școală, confruntați cu profesori dezinteresați și lecții care trebuie memorate mecanic. Cum ați vedea un sistem educațional cu adevărat constructiv, care să dezvolte plăcerea de a citi, curiozitatea și înțelegerea?
– Dacă aș fi putut răspunde la aceste întrebări, aș fi ajuns, probabil, ministrul educației și aș fi rezolvat de mult criza învățământului românesc. Și pe cea a învățământului mondial. Dar chiar nu știu răspunsul. Sigur, mi-aș putea da cu părerea, dar nu asta face toată lumea? Așa că prefer să zic pas. Nici unde se află acum învățământul n-aș ști să vă spun. E ca mașinuțele cu mai multe volane dintr-un carusel care-și parcurge circuitul, în timp ce ocupanții mașinuțelor trag    fiecare de volan în legea lor și, eventual, fac nino-nino, fără niciun efect real asupra traseului.

– Prin cursurile și atelierele pe care le susțineți, sunteți în contact direct cu tinerii. Cum percepeți noua generație în comparație cu cele din trecut? Ce reguli vi se par depășite și cum ar fi bine să ținem pasul cu această generație?
– Nu cred că ar fi bine ca o generație să țină pasul cu alta. Generațiile își au fiecare ritmul lor. Bine ar fi ca generațiile să-și accepte reciproc ritmurile, să conștientizeze diferențele dintre ele și, în funcție de asta, să-și ajusteze așteptările și pretențiile, armonizându-și constructiv ritmurile. Am asistat – ce-i drept, rar – la acest reglaj pe secvențe scurte și știu că poate funcționa. Nu știu însă dacă el poate fi extins pe termen lung și controlat de reguli. Nu regulile, ci mai degrabă ceea ce Goethe numea „curtoazia inimii” ar putea rezolva problema aici.

„E suficient să citești, până când descoperi genul de lectură din care reții lucruri”

– Sunteți un cititor pasionat, traduceți constant, scrieți propriile cărți și susțineți cursuri de scriere creativă. Cum reușiți să le faceți pe toate? Ce rol joacă disciplina, ce rol joacă pasiunea și cum faceți să nu ajungeți la epuizare?
– Cum am spus și mai înainte, lucrez foarte încet. Și nici foarte disciplinat nu sunt. Dar ce-mi lipsește la capitolul disciplină recuperez, probabil, la capitolul pasiune. Am norocul să fac ce-mi place – dar și să-mi placă ce fac – și asta mă ajută să evit epuizarea. Cititul, scrisul, tradusul, atelierele de scriere creativă și întâlnirile cu copiii – cititori sau nu – în loc să mă epuizeze, mă energizează. Dar mă tem că pe baza acestui regim de muncă și viață n-aș putea elabora un set de recomandări universal valabile.

– Pentru cineva care își dorește să citească mult, să rețină ce citește și, în același timp, să facă față ritmului vieții de zi cu zi, ce sfaturi concrete ați da? Cum se poate construi o relație sănătoasă și constantă cu lectura?
– Dacă-ți propui din start să reții ce citești, această preocupare poate deveni un factor inhibant. La fel și dacă-ți propui să citești mult. E suficient să citești pur și simplu, până când descoperi genul de lectură din care reții lucruri fără un efort aparent. Se formează astfel un nucleu de lectură pe baza căruia vom selecta lecturile de care nu ne mai săturăm, ajungând astfel să citim mult și să și reținem ce citim.

„Poate că sensul există dincolo de logică și a existat înainte de ea”

– Burgess pare să-și dorească, prin cărțile sale, să creeze o anumită stare de confuzie controlată, să-l scoată pe cititor din confort și să-l forțeze să fie atent. Într-o epocă în care răbdarea și atenția sunt tot mai puțin puse în practică, cum credeți că ne putem cultiva capacitatea de a sta cu un text, de a reflecta asupra lui și de a ne dezvolta răbdarea?
– Citindu-l, de pildă, pe Burgess. Cărțile lui sunt la fel de pline de gropi de potențial ca suprafața pupitrului prin care Edgar pătrunde într-o altă lume. E o lume care i se impune prin prospețimea ei și prin provocările cu care îl asaltează. Dacă atunci când citim rămânem pe suprafața paginii, și percepem doar literele care alcătuiesc cuvintele, e firesc să ne plictisim.

Dar dacă trecem dincolo de această suprafață, pătrundem în interiorul textului și-l citim de acolo. Cum trecem dincolo? Lăsând cuvintele să ne explodeze în minte! Autorul mizează pe cititor să elaboreze o proiecție amănunțită pornind de la ceea ce el i-a sugerat doar în treacăt, ca pe niște indicații de regie. Dacă urmează aceste indicații, cititorul se va trezi în interiorul textului și va vedea toate lucrurile menționate acolo în 3D, nu plate, ca atunci când urmărea doar suprafața paginii. Și astfel răbdarea va veni de la sine.

– Și apropo de asta, la fel ca James Joyce, Anthony Burgess pare să ne spună că nu totul trebuie să urmeze o logică strictă pentru a avea sens. Din perspectiva dumneavoastră de traducător și scriitor, cum credeți că ar trebui să ne apropiem de autori ca ei, astfel încât lectura să devină o plăcere, și nu un efort, să nu ne poticnim în text și să nu avem senzația că „nu înțelegem nimic” din ceea ce au scris?
– Și Lewis Carroll pare să ne spună cam același lucru. Poate că sensul există dincolo de logică și a existat înainte de ea. Logica e doar un traseu convențional către – sau dinspre – sens. Ceea ce înseamnă că pot exista și trasee ne-convenționale. Din perspectiva mea – de cititor, în primul rând – și de traducător și de scriitor, mi se pare fascinant să urmăresc astfel de trasee și îi salut pe cei care le propun. Și îi îndemn pe toți cititorii să le urmeze, fără a se strofoca dacă nu înțeleg nimic. 

Ne-înțelegerea e doar o fază temporară și, aș zice, necesară pentru a face înțelegerea mai temeinică. Și mai savuroasă. Când predam engleza la școală îi îndemnam pe elevi să asculte la radio emisiuni în engleză. „Da nu înțelegem!” protestau ei. „Nu v-am spus să înțelegeți,” le-o-ntorceam eu. „V-am spus să ascultați.” După o vreme, cei care au ascultat mi-au spus că au sfârșit prin a înțelege mai curând decât se așteptau.

„E contraproductiv să ne revoltăm împotriva vieții”

– Burgess m-a inspirat și prin această idee de „revoltă” față de viață: avem nevoie de reguli, evident, ca să nu ajungem în anarhie, dar jocul lui cu limbajul și felul în care ironizează normele sociale par să-l încurajeze pe cititor să-și pună întrebări și să-și urmeze propria voce, nu „turma”, ca să spun așa. Dacă aducem această idee în viața de zi cu zi, în societatea românească de azi, în care adesea pare că ne luăm unii după alții sau că nu mai avem timp să gândim liber și să ne exercităm liberul arbitru, cum credeți că ne poate ajuta lectura să „deschidem ochii”, să ne punem întrebări și să ne dezvoltăm propria individualitate? Mai exact, cum credeți că putem să realizăm asta?
– Cred că nu viața face regulile, ci oamenii. De aceea, deși am văzut că subversivitatea e bună, e contraproductiv să ne revoltăm împotriva vieții. Ce putem însă face e să vedem cum funcționează viața și, în funcție de asta, să elaborăm reguli proprii, individuale, de a ne racorda funcțional la ea. Pentru că viața nu funcționează la fel pentru toți. Pentru că nu toți sunt la fel. Dar de unde știm cum funcționează viața? Căci, vorba rakeților din Filantropica, „viața e complexă și are multe aspecte”. În viață această complexitate nu poate fi percepută simultan. 

Între cauză și efect intervin convolusii care distorsionează atenția observatorului, ocupat, săracu, să mai și trăiască, astfel încât nu mai percepe efectele în relație cu cauzele lor primare. De aici concluzia că viața e lipsită de sens și angoasele asociate cu această concluzie. Într-o asemenea situație, recursul la lectură poate fi salvator pentru că ne reconfirmă existența conexiunilor între cauze și efecte, oricât de distanțate ar fi unele de altele. 

În interiorul cărții, distanța dintre cauzele și efectele care dau formă unei vieți este suficient de comprimată pentru ca cititorul să poată percepe spontan conexiunile dintre ele, chiar dacă se întind pe câteva sute de pagini. O carte care se citește, estimativ, într-o zi, poate capta și circumscrie segmente de sens care s-au constituit, poate, în câteva zeci de mii de zile. Cartea însumează aportul de sens al mai multor vieți și i-l oferă cititorului pe tavă, pentru a-l ajuta să se orienteze în propria viață. Îi deschide ochii, adică.

– În final, dacă ar fi să recomandați trei cărți, potrivite atât pentru copii, cât și pentru adulți, care să stimuleze imaginația, gândirea și să ne scoată din cotidian, ca apoi să revenim schimbați la el, care ar fi acestea și de ce?
– Biblia și cele două cărți cu Alisa ale lui Lewis Carroll. Pentru că dacă le citești – din interior, cum spuneam mai înainte – te transformă. În bine.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro