Scrisoare pentru mama | "A cărat cu spatele... a muncit zi şi noapte pentru ca noi să nu simţim sărăcia"
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
S-a cunoscut cu tata ca într-o poezie de Coşbuc: la o nuntă în sat. Era cea mai mândră, cea mai frumoasă. Tata s-a prins în horă lângă ea şi nu i-a mai dat drumul la mână până dimineaţa, când a condus-o acasă.
La poartă, luîndu-şi rămas-bun, i-a promis că va veni după o săptămâna să o ia acasă la el, s-o facă femeia lui pentru totdeauna. Nu a crezut mama că o să vină. Un aşa chipeş băiat, şi mai ales de la oraş, cum să ia una ca ea, o ţărancă ce nu văzuse decât satul vecin atunci când se ducea să ducă lâna la darac?!
I s-a părut o săptămână un an, aşteptându-şi peţitorul. Şi-a venit tata însoţit de un unchi cu flori, cu un tort chiar... Şi-a luat-o pe mama... de tot.
Până aici, seamănă cu o poveste şi, ca orice poveste, ar fi trebuit să se încheie cu "Şi-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi". Poveştile, însp, se scriu frumos numai în carţile pentru copii. A lor a început cu un mare tămbălău făcut de bunica. Îţi dai seama! Fiu ei, băiat de oraş, să ia o ţărancă! A fost foarte greu la început pentru mama. a trebuit să se mute ca să scape de gura soacrei, să ridice singuri o casă la margine de mahala, a trebuit să înveţe lecţia traiului printre străini. Le-a trecut pe toate mama. Nu mai avea cum să dea înapoi, deşi necazurile creşteau cu fiecare an: copiii începuseră să curgă unul la doi ani, greutăţile erau mai mari decât casa, tata începuse să bea de atâtea griji, ba îl mai apuca şi gelozia câteodată, când i se părea că toţi bărbaţii din lume jinduiesc la frumuseţea mamei. Mama, însă, şi-a văzut de menirea ei. Era mândră că-i ţărancă, ştia să ducă greul, ştia să rabde, era tare înţeleaptă, aşa tânără şi fără prea multă carte, o înţelepciune nativă ce mă uimeşte şi-n ziua de astăzi.
A cărat cu spatele pentru noi, cei patru iezi ai ei, cum ne spunea uneori. Muncea din zori şi până-n noapte ca noi să nu simţim sărăcia, ca noi să ajungem mari, domni de oraş, să nu ne asuprească vreo soacră.
Uneori, i se făcea dor de ai ei. Atunci, îi spunea tatei "Vreau să plec până acasă" . Acasă spunea mama, "la ţară" - spuneam noi, copiii, cu bucurie. În sat la mama a fost riului copilăriei mele, un rai ce-l visez adeseori şi noaptea. Pe uliţă o văd pe mama salutând pe toate lumea în drumul ei spre casa părintească. Eram tare mândră de ea, era acum fată de oraş.
Nu mai purta basma pe cap, părul era "permanent", avea pantofi cu toc şi buzele date cu roşu. Privirile pline de admiraţie ale celor de pe uliţă îi răspălăteau multe din durerile ei mute. Pentru ei era o doamnă, dar cu adevărat doamnă era pentru tata şi pentru noi. Până la urmă, şi bunica a recunoscut că avea o noră de isparvă.
Tata nu mai este. A avut puterea sp trăiască până au făcut nunta de aur. După moartea lui, mama nu a mai fost ţăranca puternică. Parcă ar fi îngropat, odată cu el, jumătate din ea. Jumătatea ce-a rămas îmi spune tot mai des "Vreau să plec până acasă"... şi pleacă.
Se întoarce puţin mai senină, cu mersul ceva mai hotărât, se-ntoarce cu o anume lumină-n privire. Din bătătura casei, din apa fântânei de la poartă, din toate parcă îşi ia puterea să meargă mai departe.
Totdeauna mi-a fost greu să să scriu despre mama. Dar astăzi am vrut să-i spun doar atât: "Sărut-mâna, mama mea! Mulţumesc pentru lumina pe carei ai pus-o în viaţa noastră. Şi aş vrea să ştii că ades îmi doresc şi eu ...să vin acasă!"
Maria Călin, Galaţi
scrisoarepentrumama@libertatea.rofoto simbol Northfoto
